Operațiunea Organizației Națiunilor Unite pentru Restabilirea Încrederii în Croația (în , în ), cunoscută sub acronimul UNCRO, a fost o misiune de menținere a păcii a Organizației Națiunilor Unite (ONU) desfășurată în Croația. Aceasta a fost înființată în temeiul Capitolului VII al Cartei Organizației Națiunilor Unite și aprobată de Consiliul de Securitate al ONU prin Rezoluția 981, adoptată la 31 martie 1995. UNCRO a preluat personalul și infrastructura Forței de Protecție a Organizației Națiunilor Unite (UNPROFOR). Sediul comandamentului era situat la Zagreb, iar trupele de menținere a păcii erau desfășurate în patru sectoare denumite Nord, Sud, Est și Vest. Douăzeci de state au contribuit cu trupe la această misiune.

UNCRO și-a început activitatea cu peste 15.000 de militari preluați de la UNPROFOR, efectivele fiind reduse treptat la aproximativ 7.000 de persoane până la încheierea misiunii, la începutul anului 1996. Diplomatul sud-coreean Byung Suk Min a fost șeful componentei civile a misiunii, iar comandanții militari ai UNCRO au fost generalii Raymond Crabbe și Eid Kamal Al-Rodan. UNCRO era asociată cu UNPROFOR, care continua să opereze în Bosnia și Herțegovina, precum și cu Forța de Desfășurare Preventivă a Organizației Națiunilor Unite (UNPREDEP), staționată în Republica Macedonia. Misiunea a fost încheiată la 15 ianuarie 1996 prin Rezoluția 1025 a Consiliului de Securitate al ONU, adoptată la 30 noiembrie 1995. În total, 16 membri ai UNCRO și-au pierdut viața în timpul misiunii, dintre care patru în cursul Operațiunii Furtuna din august 1995.

UNCRO avea mandatul de a supraveghea respectarea încetării focului din martie 1994 în cadrul Războiului de Independență al Croației, de a sprijini aplicarea acordului de cooperare economică dintre Croația și autoproclamata Republică Sârbă Krajina (RSK), de a monitoriza zonele dintre armatele aflate în conflict și de a supraveghea peninsula Prevlaka, care fusese demilitarizată. De asemenea, misiunea îndeplinea funcții de legătură între părți, facilita livrarea ajutorului umanitar și administra 25 de puncte de control amplasate de-a lungul frontierelor internaționale ale Croației dintre teritoriile controlate de RSK, Republica Federală Iugoslavia și Bosnia și Herțegovina. La fel ca misiunea UNPROFOR care a precedat-o, UNCRO a fost criticată pentru lipsa unui număr suficient de militari și a resurselor necesare îndeplinirii mandatului său. Din acest motiv, realizarea obiectivelor stabilite de Consiliul de Securitate s-a dovedit aproape imposibilă.

Context

În 1990, după înfrângerea electorală a regimului comunist din Croația, tensiunile etnice s-au agravat. După alegeri, Armata Populară Iugoslavă (Jugoslovenska narodna armija – JNA) a confiscat armamentul Apărării Teritoriale a Croației (Teritorijalna obrana – TO) pentru a reduce posibilitatea unei eventuale rezistențe.Ramet (2010), p.117 La 17 august 1990, tensiunile au escaladat într-o revoltă deschisă a sârbilor croați,Ramet (2010), p.118 concentrată în zonele cu populație majoritar sârbă din hinterlandul Dalmației, în jurul orașului Knin,Reuters, The New York Times (19 august 1990) precum și în părți din regiunile Lika, Kordun, Banovina și estul Croației. (12 iunie 2007) În aceste teritorii a fost înființată ulterior Republica Sârbă Krajina (RSK), care și-a declarat intenția de a se uni cu Serbia și a fost considerată de Guvernul Croației drept o entitate separatistă.Sudetic, The New York Times (2 aprilie 1991) JNA a împiedicat poliția croată să intervină. Până în martie 1991, conflictul s-a transformat în Războiul de Independență al Croației.Engelberg, The New York Times (3 martie 1991) În iunie, pe fondul destrămării Iugoslaviei, Croația și-a declarat independența,Sudetic, The New York Times (26 iunie 1991) însă aplicarea deciziei a fost amânată cu trei luni,Sudetic, The New York Times (29 iunie 1991) până la 8 octombrie 1991Malanczuk, p.150. Ulterior, în teritoriile controlate de RSK a început o campanie de epurare etnică, iar majoritatea locuitorilor non-sârbi au fost expulzați.Biondich, p.244Ingrao&Emmert, p.262

Pe măsură ce JNA sprijinea tot mai activ RSK, poliția croată nu a mai putut face față situației. În mai 1991 a fost înființată Garda Națională Croată (Zbor narodne garde – ZNG), care a devenit principala forță militară a Croației și a fost redenumită în noiembrie Armata Croată (Hrvatska vojska – HV).Meijer&Wyss, p.308 Cele mai intense lupte ale războiului au avut loc la sfârșitul anului 1991, culminând cu Bătălia Cazărmilor,Cowell, The New York Times (20 septembrie 1991) Asediul DubrovnikuluiReuters, The New York Times (30 octombrie 1991) și Bătălia de la VukovarSudetic, The New York Times (18 noiembrie 1991). În ianuarie 1992, reprezentanții Croației, JNA și Organizației Națiunilor Unite au semnat un acord de încetare a focului pentru punerea în aplicare a Planului Vance, iar luptele au fost suspendate.Sudetic, The New York Times (3 ianuarie 1992) Planul Vance urmărea încetarea ostilităților în Croația și facilitarea negocierilor prin neutralizarea efectelor confruntărilor armate, însă nu oferea dinainte o soluție politică. Planul prevedea desfășurarea unei forțe ONU de aproximativ 10.000 de militari, Forța de Protecție a Organizației Națiunilor Unite (UNPROFOR), în principalele zone de conflict, desemnate drept Zone Protejate ale ONU (United Nations Protected Areas – UNPA).CIA (2002), p.106 UNPROFOR avea sarcina de a crea o zonă-tampon între părțile aflate în conflict, de a dezarma elementele sârbo-croate ale TO, de a supraveghea retragerea JNA și HV din UNPA-uri și de a facilita întoarcerea refugiaților. Rezoluția 743 a Consiliului de Securitate al ONU, adoptată la 21 februarie 1992, a stabilit baza juridică a misiunii ONU, solicitată și convenită încă din noiembrie 1991. Rezoluția nu făcea însă nicio referire explicită la Capitolul VI sau Capitolul VII al Cartei ONU.Trbovich, p.300 Numai o referire la Capitolul VII ar fi permis forței de menținere a păcii să își impună mandatul indiferent de nivelul de cooperare al părților beligerante.Voorhoeve, p.56

Din cauza problemelor organizatorice și a încălcărilor acordului de încetare a focului, UNPROFOR a început desfășurarea efectivă abia la 8 martie 1992 și a avut nevoie de două luni pentru a fi complet desfășurată în UNPA-uri. Deși până în ianuarie 1993 UNPROFOR reușise să depoziteze majoritatea armamentului greu al Armatei Republicii Sârbe Krajina (ARSK) în depozite aflate sub control comun ONU–RSK,CIA (2002), p.107 forța nu a reușit să îndeplinească toate prevederile Planului Vance. Printre obiectivele nerealizate s-au numărat dezarmarea completă a ARSK, întoarcerea refugiaților, restabilirea autorității civile și constituirea unei poliții integrate etnicDenitch, p.5. De asemenea, UNPROFOR nu a reușit să retragă forțele ARSK din zonele aflate în afara UNPA-urilor desemnate, dar care se aflau sub controlul ARSK la momentul semnării încetării focului. Aceste teritorii, cunoscute ulterior sub numele de „zonele roz”, trebuiau să revină încă de la început sub controlul Croației.Trifunovska (2003), p.943 Eșecul aplicării acestei componente a Planului Vance a transformat zonele roz într-o sursă majoră de dispută între Croația și RSK.Thakur&Schnabel, p.172 În 1993, de teamă că situația existentă pe teren ar putea deveni permanentă, Croația a lansat mai multe ofensive militare de mică amploare împotriva RSK pentru a cuceri obiective locale importante și pentru a atrage atenția comunității internaționale. Ca răspuns, ARSK și-a retras armamentul din depozitele aflate sub control comun ONU–RSK, anulând astfel singurul succes major obținut de UNPROFOR în Croația.

Tranziția de la UNPROFOR la UNCRO Mandatul Forței de Protecție a Organizației Națiunilor Unite (UNPROFOR) a fost prelungit de mai multe ori, pentru perioade de până la șase luni.Lewis, The New York Times (5 octombrie 1993) Situația s-a schimbat la începutul anului 1995, când președintele Croației, Franjo Tuđman, i-a transmis Secretarului General al Organizației Națiunilor Unite că Croația nu va accepta noi prelungiri ale mandatului după expirarea acestuia, la 31 martie, și a solicitat ca UNPROFOR să părăsească teritoriul Croației până la sfârșitul lunii iunie.Daly, The Independent (13 ianuarie 1995) La acea dată, practica obișnuită a ONU era să solicite consimțământul statului pe teritoriul căruia erau desfășurate forțele de menținere a păcii, iar scrisoarea lui Tuđman echivala, în practică, cu cererea retragerii complete a UNPROFOR din Croația.Gray, p.322 O asemenea măsură ar fi implicat și desființarea Zonelor Protejate ale ONU (UNPA), care fuseseră recunoscute drept părți integrante ale Croației prin Rezoluția 815 a Consiliului de Securitate al ONU, adoptată la 30 martie 1993.Trifunovska (2003), p.996 Două zile mai târziu, Secretarul General a raportat Consiliului de Securitate că UNPROFOR nu era capabilă să pună în aplicare elemente importante ale Planului Vance, să impună respectarea încetării focului sau să își protejeze propriile vehicule împotriva confiscărilor din zonele UNPA.Ahrens, p.167

La 31 ianuarie, ambasadorul Statelor Unite, Peter Galbraith, a încercat fără succes să îl convingă pe Hrvoje Šarinić, colaborator apropiat al lui Tuđman, să accepte o nouă prelungire a mandatului UNPROFOR, argumentând că retragerea forței ONU ar duce inevitabil la escaladarea conflictului. Refuzul croat a fost urmat de reacții diplomatice ferme din partea Franței și Regatului Unit, care au cerut ONU să ignore decizia Croației, iar ca răspuns, Tuđman a respins categoric orice prelungire a mandatului.Langholtz&Stout, p.56 Ulterior, Richard Holbrooke, secretar adjunct de stat al Statelor Unite pentru afaceri europene și eurasiatice, s-a întâlnit cu Tuđman și i-a sugerat că, dacă UNPROFOR ar fi autorizată să rămână, Croația ar putea conta pe sprijinul american pentru integrarea în Uniunea Europeană și NATO. Pentru a depăși impasul diplomatic, Holbrooke a propus înlocuirea UNPROFOR cu o nouă misiune care să utilizeze același personal și aceeași structură organizatorică.Langholtz&Stout, pp.56-57 După ce Croația și-a dat acordul, Consiliul de Securitate al ONU a adoptat Rezoluția 981, prin care a fost înființată Operațiunea Organizației Națiunilor Unite pentru Restabilirea Încrederii în Croația (UNCRO), care a înlocuit UNPROFOR pe teritoriul croat.Ahrens, pp.167-168 Denumirea noii misiuni a fost concepută de Shashi Tharoor, subsecretar general al Organizației Națiunilor Unite.Gharekhan, p.166

Misiune Mandat și atribuții Misiunea UNCRO a fost înființată în temeiul Capitolului VII al Cartei Organizației Națiunilor Unite. Inițial, mandatul său urma să expire la 30 noiembrie 1995. Scopul principal al misiunii era sprijinirea aplicării acordului de încetare a focului încheiat între Croația și Republica Sârbă Krajina (RSK) la 29 martie 1994, precum și a acordului de cooperare economică semnat la 2 decembrie 1994.Trifunovska (2024), p.337 Aplicarea acordului de încetare a focului presupunea monitorizarea zonelor dintre pozițiile înaintate ale Armatei Croate (HV) și ale Armatei Republicii Sârbe Krajina (ARSK), verificarea faptului că anumite categorii de armament greu se aflau la cel puțin 10 sau 20 de kilometri de liniile frontului ori erau depozitate în locuri de stocare, menținerea punctelor de control, prezidarea Comisiilor Mixte și îndeplinirea funcțiilor de legătură între părțile implicate. În domeniul economic, UNCRO avea sarcina de a sprijini negocierea și aplicarea unor acorduri economice suplimentare, precum și de a facilita activitățile menite să redeschidă rutele de transport și rețelele de alimentare cu energie electrică și apă.