Billy Connolly

Sir William Connolly() un actor, muzician, prezentator de televiziune, artist plastic și fost comediant de stand-up scoțian. Este cunoscut uneori sub porecla scoțiană the Big Yin (în ). Recunoscut pentru stilul său inconfundabil, observațional și adesea improvizat, în care folosește frecvent un limbaj licențios, Connolly a ocupat primul loc în numeroase sondaje din Regatul Unit ca fiind cel mai mare comediant de stand-up din toate timpurile. În 2017, a fost investit cavaler la Palatul Buckingham pentru servicii aduse domeniului divertismentului și în scopuri caritabile. În 2022, a primit trofeul BAFTA Fellowship pentru întreaga carieră din partea Academiei Britanice de Artă Cinematografică și Televiziune.

La începutul anilor '60, Connolly lucra ca sudor în șantierele navale din Glasgow, însă a renunțat la meserie spre sfârșitul deceniului pentru a îmbrățișa o carieră de cântăreț de muzică folk. A cântat mai întâi în trupa de folk rock The Humblebums, alături de Gerry Rafferty și Tam Harvey, grup în care a rămas până în 1971, când a început să evolueze solo. La începutul anilor '70, el a făcut trecerea de la statutul de cântăreț folk cu o notă comică la cel de comediant în toată regula, profil care l-a consacrat definitiv. În 1972, și-a făcut debutul în teatru, la Cottage Theatre din , cu spectacolul de revistă Connolly's Glasgow Flourish, jucând de asemenea și în cadrul Festivalului Fringe de la Edinburgh. Tot în 1972 a fost lansat și primul său album solo, Billy Connolly Live!, care îmbina cântecele comice cu scurte monologuri. În 1975 a urcat pe primul loc în topul britanic UK Singles Chart cu piesa „D.I.V.O.R.C.E.”. O prezență constantă în emisiunile de tip talk-show, a apărut pentru prima dată în emisiunea Parkinson, difuzată de BBC, în 1975, fiind invitat ulterior de un număr record de 15 ori, inclusiv în penultimul episod al emisiunii, difuzat în 2007 Radio Times 15–21 December 2007: Goodnight... and Thank You. A participat de asemenea la emisiunea An Audience with..., difuzată de postul ITV în 1985, iar în 2006, publicul britanic l-a clasat pe locul 16 în sondajul ITV dedicat celor mai mari 50 de vedete de televiziune.

Ca actor, Connolly a jucat în numeroase filme, printre care Water (1985), Propunere indecentă (1993), Pocahontas (1995), Muppet Treasure Island (1996), Mrs Brown (1997) — rol care i-a adus o nominalizare la premiul BAFTA pentru cel mai bun actor într-un rol principal —, Răzbunarea gemenilor (1999), The Last Samurai (2003), Lemony Snicket's A Series of Unfortunate Events (2004), The X-Files: I Want to Believe (2008), Brave (2012), What We Did on Our Holiday (2014) și The Hobbit: The Battle of the Five Armies (2014).

Cu ocazia împlinirii vârstei de 75 de ani, în 2017, trei artiști de renume — Jack Vettriano, John Byrne și Rachel Maclean — au realizat portretul lui Connolly. Lucrările au fost integrate ulterior în traseul oficial al picturilor murale din Glasgow. Connolly și-a anunțat retragerea din comedie în 2018, iar în anii următori s-a consacrat ca artist plastic. În 2020, a lansat la Londra a cincea serie din colecția sa Born on a Rainy Day, urmată de o nouă ediție în cursul aceluiași an, scoțând ulterior pe piață alte cinci colecții. În timpul filmărilor pentru documentarul ITV Billy Connolly: It's Been a Pleasure, el a mărturisit că arta i-a oferit „o nouă tinerețe”.

Biografie Connolly s-a născut la 24 noiembrie 1942 pe str. Dover nr. 69, „direct pe linoleum, la etajul trei”, în cartierul Anderston din Glasgow. Această porțiune din strada Dover, aflată între străzile Breadalbane și Claremont, a fost demolată în anii '70. Connolly evocă acest episod în piesa sa din 1983, „I Wish I Was in Glasgow”, prin versurile: „Te-aș duce acolo să-ți arăt, dar au dărâmat clădirea” și „au ras totul cu buldozerul ca să facă o șosea”. Locuința avea doar două camere: o bucătărie care servențea și ca sufragerie, prevăzută cu o nișă unde dormeau copiii, și o altă cameră destinață părinților. Membrii familiei se spălau în chiuveta din bucătărie, neavând apă caldă.

Connolly s-a născut într-o familie catolică, părinții săi fiind William Connolly și Mary McLean, ambii având origini parțial irlandeze. În 1946, pe când el avea patru ani, mama lui și-a părăsit copiii în perioada în care tatăl lor activa ca inginer în cadrul Royal Air Force în Birmania. „Nu m-am simțit niciodată abandonat de ea”, a explicat Connolly în 2009. „Mama era o adolescentă. Tatăl meu era în Birmania, luptând într-un război sângeros. Germanii aruncau o mulțime de mizerii peste oraș. Noi locuiam în zona docurilor, așa că acolo cădeau toate bombele. Era o adolescentă cu doi copii într-un cartier de barăci. Apare un tip și îi spune: 'Te iubesc. Vino cu mine.' Pus în fața unei asemenea alegeri, cred că și eu aș fi plecat cu el. Din perspectiva ei de atunci, totul se putea termina miercurea viitoare. Nu am nici cel mai mic sentiment că m-a părăsit. A încercat doar să supraviețuiască”.

Connolly și sora lui mai mare, Florence (numită după bunica maternă și cu 18 luni mai mare decât el) Live in New York DVD, au fost crescuți de cele două surori ale tatălui său, Margaret și Mona Connolly, în apartamentul lor restrâns dintr-un bloc de pe strada Stewartville, în cartierul Partick. „Mătușile mele îmi spuneau mereu că sunt prost, iar asta încă mă afectează destul de tare. Este pur și simplu convingerea că nu sunt la fel de bun ca ceilalți. Se agravează pe măsură ce înaintezi în vârstă. Acum sunt un om fericit, dar încă port cicatricele acelor timpuri”. Vorbind despre sora lui, Connolly a numit-o „marea lui apărătoare”. „Și astăzi”, povestea el în 2009, „băieții îmi spun: 'Doamne, sora ta... Nu îndrăzneam să te batem, că sora ta era un coșmar'. Se lua direct de ei.”

La mijlocul anilor '60, Flo era în vacanță la Dunoon împreună cu soțul și cei doi copii ai lor. „Mama mi-a spus: 'Am văzut-o pe Florence mergând pe stradă și m-am luat după ea'”. „I-am zis: 'Ai vorbit cu ea?' 'O, nu, n-am vorbit', a răspuns ea. Atunci mi-am zis: 'Doamne Dumnezeule. E ca și cum ai fi o fantomă cât încă ești în viață.' Să mergi în spatele propriului tău copil. Doar ca să-l privești. Nu aș fi putut îndura așa ceva”.

Mătușile le purtau pică copiilor din cauză că au fost nevoite să-și sacrifice tinerețea ca să aibă grijă de ei. Mona a fost cea care a îndurat cel mai greu această povară. „A fost un gest măreț din partea ei să-și asume responsabilitatea, dar, spunând acestea, mi-aș dori ca oamenii să nu facă așa ceva. Mi-aș dori ca oamenii să nu fie 'mărinimoși' timp de cinci minute și apoi răi timp de 20 de ani. Mai bine păstrează-ți și 'mărinimia', și 'răutatea' și ieși din viața mea, pentru că, sincer să fiu, aș fi preferat să ajung la un orfelinat și să fiu alături de alți copii tratați la fel. Și în ziua de azi încă încerc să trec peste ce mi-a făcut”.

Connolly îi atribuie uneia dintre publicațiile lui John Bradshaw merits de a-l fi ajutat să-și înfrunte demonii trecutului. „El consideră că, dacă această traumă ți s-a întâmplat când aveai cinci sau șase ani, din punct de vedere emoțional, acea parte din tine rămâne la vârsta de cinci sau șase ani. Iar tot ce trebuie să faci este să porți acel copil de cinci sau șase ani cu tine și să încerci să ajuți emoțional acea altă latură a ta. Sună puțin prea tras de păr, dar eu cred că domnul Bradshaw este un fel de geniu”.

Tatăl său s-a întors din război ca un străin pentru copii, la scurt timp după mutarea în Partick. Nu le-a vorbit niciodată despre plecarea mamei lor. Biografia lui Connolly, Billy, scrisă de soția sa, Pamela Stephenson, a documentat ani de abuzuri fizice și sexuale din partea tatălui, care au început când el avea zece ani și au durat până pe la 15 ani. „Uneori, când mă lovea tata, zburam peste sofa de-a îndărătelea, rămas în șezut. Era fabulos. Exact ca un zbor adevărat, doar că nu primeai un ceai, o centură de siguranță sau altceva”. În 1949, Mona a născut un fiu, Michael, având o relație cu un „bărbat din localitate”. Băiatul le-a fost prezentat lui Billy și Flo drept frate, iar nimeni nu a pus asta la îndoială.

Dormitorul lui Connolly avea ferestre duble, orientate direct spre Școala Primară Sfântul Petru, aflată vizavi. Dezafectată între timp, clădirea școlii a fost transformată în spații de locuit. „Școala era de-a dreptul violentă. La început, la grupa mică, călugărițele erau extrem de violente. Apoi, dincolo, la Sfântul Petru, te croiau cu cureaua tot timpul. Am avut o psihopată acolo, pe nume McDonald — domnișoara McDonald. 'Rosie cea Mare' îi spuneau. Era un băiat cu ochelari în clasa mea și ea îl striga 'ochelaristul', iar ea era profesoară!”

La Școala Sfântul Petru, Connolly a realizat că vrea să-i facă pe oameni să râdă. „Îmi amintesc perfect momentul din curtea școlii. Trebuia să am vreo șapte sau opt ani. Stăteam într-o baltă, iar lumea râdea. Căzusem în ea și celorlalți li s-a părut amuzant. Și nu era chiar atât de inconfortabil, așa că am rămas acolo mai mult decât aș fi stat de obicei, pentru că îmi plăcea la nebunie să-i aud râzând. Viața mea era foarte nefericită pe atunci, iar râsetele nu erau ceva ce auzeam în fiecare zi, așa că a fost o adevărată bucurie. Mi-am dat seama rapid că, dacă poți să atrage un public în felul ăsta, viața devine destul de plăcută”. Tot în perioada petrecută la Sfântul Petru, Connolly s-a alăturat unei găști de cartier. Rivalul său de moarte era Geordie Sinclair, care locuia chiar după colț.

Connolly a fost cercetaș în cadrul 141 Glasgow Scout Group. El a revizitat locul unei excursii pe teren, tabăra de cercetași Auchengillan, în timpul turneului său World Tour of Scotland. La vârsta de 12 ani, Connolly a hotărât că vrea să devină comediant, însă a considerat că nu se potrivește tiparului, simțind că trebuie mai întâi să devină mai „interesant și purtat de vânt”. Tot la această vârstă, s-a alăturat unei organizații numite Copiii Mariei. Membrii grupului vizitau oamenii și spuneau rozariul, purtând cu ei într-o cutie de pantofi o statuetă a Fecioarei de la Lourdes. „Eram la fel de bineveniți ca o criză de hemoroizi”. Grupul îngenunchea în jurul statuetei și se ruga: „Auzeai cum oamenii grăbeau rugăciunile pentru că urma o emisiune bună la televizor”.

În anii '50, blocurile din gresie din Glasgow nu mai erau pe placul urbaniștilor, ceea ce a dus la construcția de noi cartiere pe terenurile agricole și pe câmpiile de la periferia orașului. Între 14 și 20 de ani, Connolly a crescut într-un cartier de locuințe sociale, astăzi demolat, situat pe strada Kinfauns Drive din cartierul Drumchapel, în Glasgow. În fiecare zi, el făcea naveta către Școala Secundară Sfântul Gerard (dezafectată și ea) din Govan, pe malul sudic al râului Clyde. Lua autobuzul până la Partick, traversa apa cu feribotul și mergea pe jos până pe strada Vicarfield la numărul 80.

„Drumchapel este un cartier de locuințe sociale chiar la ieșirea din Glasgow. Mă rog, e în Glasgow, dar imediat cum părăsești civilizația”, a glumit el. „Sincer să fiu, chiar mi-a plăcut perioada când am locuit acolo. Când m-am mutat în Drumchapel aveam 14 ani și era o pădure plină de viorele pe-acolo; pe atunci arăta excelent — nu cred că mai este într-o stare la fel de bună acum —, dar pe vremea aceea era minunat. Aveam iepuri și fazani și chiar mi-a plăcut mult. Am început să nu-l mai suport abia când am crescut, prin adolescență. Către sfârșitul adolescenței, fiind blocat acolo, mă costa o avere să merg orunde. Era un fel de oraș din Vestul Sălbatic, dar îmi plăcea latura asta: să cumperi lucruri direct din dube sau să vezi trecând un negustor de vechituri într-o mică dubă verde”.