Finlandezii de pădure (, , ; ) au fost migranți finlandezi proveniți din Savonia și din nordul Tavastiei, în Finlanda, care s-au stabilit în regiunile împădurite ale Suediei și Norvegiei de la sfârșitul secolului al XVI-lea până la începutul și mijlocul secolului al XVII-lea.
În mod tradițional, aceștia practicau agricultura prin defrișare și ardere, metodă prin care pădurile erau transformate în terenuri agricole. Până la sfârșitul secolului al XVIII-lea, finlandezii de pădure fuseseră în mare parte asimilați de culturile suedeză și norvegiană, iar limba lor, o varietate a dialectelor finlandeze savone, cunoscută drept dialectul savon din Värmland, este astăzi dispărută, deși a continuat să fie vorbită de o mică minoritate până în secolul al XX-lea. Descendenți ai finlandezilor de pădure trăiesc în continuare în Suedia și Norvegia.
Etimologie Denumirea „finlandezi de pădure” este atestată pentru prima dată în măsurile emise de regele dano-norvegian Frederic al III-lea în 1648, deși aceștia, cel puțin la nivel local în Norvegia, erau cunoscuți mai frecvent sub denumirile („finlandezi savonezi”), („finlandezi de secară”), după principala lor cultură agricolă, sau, în special, („finlandezi ai defrișării prin ardere”). Ei înșiși foloseau adesea termenul („oameni din pădurea finlandezilor”).
Istorie thumb|right|Pictură de Eero Järnefelt reprezentând arderea pădurii în vederea cultivării terenului
Originile finlandezilor de pădure sunt legate de conflictele de frontieră care au avut loc începând din secolul al XIII-lea. Puterile aflate la est de Finlanda, Novgorodul și, ulterior, Rusia, contestau în mod constant suveranitatea suedeză asupra provinciilor adesea slab populate din estul Finlandei. Pentru a-și consolida stăpânirea asupra acestor teritorii, regii suedezi, în special Gustav Vasa (1523–1560) și Eric al XIV-lea (1560–1568), au încurajat țăranii să colonizeze aceste întinse regiuni sălbatice, unde era practicată în mod tradițional agricultura prin defrișare și ardere.
Aceste așezări s-au confruntat cu mai multe dificultăți, de la conflicte cu populațiile autohtone sami și careliene până la condițiile grele de viață din regiunile de frontieră în perioadele de război. Întrucât agricultura prin defrișare și ardere necesita fie o densitate relativ redusă a populației, fie acces permanent la noi terenuri de frontieră, creșterea populației a determinat, până la sfârșitul secolului al XVI-lea, migrarea finlandezilor de pădure din Savonia () și din nordul Tavastiei ().
Cea mai mare parte a finlandezilor de pădure s-a îndreptat spre nord, către Ostrobotnia () și Kainuu (), spre est, către nordul Careliei (), și spre sud, către Ingria (), care aparținea atunci Suediei și se află astăzi în Rusia. Se estimează însă că între 10 și 15% dintre ei au migrat spre vest, traversând Marea Baltică în căutarea unor teritorii în mare parte nelocuite, potrivite modului lor de viață.
Primele așezări ale finlandezilor de pădure de pe teritoriul Suediei propriu-zise au fost întemeiate în Norrland, în provinciile Gästrikland, Ångermanland și Hälsingland, în anii 1580 și 1590. O altă rută migratorie a pornit din Medelpad și a continuat la începutul secolului al XVII-lea către domeniile Coroanei din provinciile Dalarna, Värmland și Dalsland, printre altele, unde migranții au ocupat teritorii aflate în imediata apropiere a frontierei cu Danemarca-Norvegia.
Începând cu anii 1620, finlandezii de pădure au început să se stabilească și în Norvegia. Acolo s-au așezat în regiunile estice Hedmark, Oppland, Akershus, Oslo și Buskerud. Cea mai mare concentrare de așezări s-a format însă în partea estică, bogată în păduri, a Hedmarkului, în apropierea frontierei cu Suedia, într-o regiune cunoscută astăzi drept Finnskogen în norvegiană și Finnskogarna în suedeză, denumiri care înseamnă literalmente „Pădurea/Pădurile finlandezilor”. În această regiune relativ izolată, finlandezii de pădure se puteau deplasa între cele două țări. Frontiera a fost delimitată definitiv abia în 1751.
În aprilie 1823, șase finlandezi de pădure suedezi și șase norvegieni au călătorit la Stockholm în ceea ce a devenit cunoscut drept („Marșul celor doisprezece bărbați”). Ei au prezentat o petiție cu 600 de semnături prin care solicitau înființarea unei parohii comune, cu un preot vorbitor de finlandeză, chiar la frontiera norvegiano-suedeză. Cei doisprezece au fost primiți în audiență de regele Carol al XIV-lea Ioan la 4 mai.
Atitudinea autorităților thumb|upright|Carol al IX-lea al Suediei (1550–1611)
În Suedia, migrația finlandezilor de pădure nu numai că a fost inițial bine primită, ci a fost organizată și încurajată de regi, în special de Carol al IX-lea (1604–1611) și Gustav Adolf (1611–1632). Scopul era popularea întinselor regiuni de frontieră din nordul, estul și vestul regatului. Printre facilitățile oferite agricultorilor finlandezi care migrau în Suedia se numărau scutirea completă de taxe timp de șapte ani și perspectiva dobândirii unor întinse terenuri fertile.
Situația s-a schimbat odată cu dezvoltarea, la începutul secolului al XVII-lea, a unei industrii încă rudimentare a fierului, în care topirea minereului se baza pe cărbune de lemn. Agricultura prin defrișare și ardere practicată de finlandezii de pădure a început astfel să fie considerată o amenințare economică, deoarece arderea lemnului devenit valoros mărea costul producerii cărbunelui. Arderea pădurilor a fost interzisă oficial în 1647, iar finlandezii au fost obligați să sprijine fierăriile furnizând cărbune de lemn la un preț maxim impus artificial.
thumb|left|upright|Finlandez de pădure din Suedia sau Norvegia la începutul secolului al XIX-lea
Până la sfârșitul secolului al XVIII-lea, o mare parte dintre descendenții finlandezilor de pădure fuseseră asimilați cultural de populația suedeză majoritară. În cele două secole precedente fuseseră adoptate diferite legi și regulamente pentru accelerarea procesului de „suedezizare” a finlandezilor de pădure, inclusiv interzicerea completă a folosirii limbii finlandeze.
În timpul domniei reginei Cristina a Suediei, o proclamație emisă în 1646 de adunarea districtului Fryksdal cerea uciderea tuturor finlandezilor care refuzau să învețe suedeza și incendierea locuințelor lor. În unele cazuri, citirea cărților scrise în finlandeză putea duce la închisoare chiar și în secolul al XVIII-lea.
În Danemarca-Norvegia, situația era oarecum asemănătoare. Autoritățile dano-norvegiene de la Copenhaga ar fi privit favorabil imigrația de facto și agricultura prin defrișare și ardere practicată de noii veniți datorită producțiilor relativ ridicate de secară, în comparație cu culturile tradiționale norvegiene. De la mijlocul secolului al XVII-lea însă, populația locală a început să-și manifeste nemulțumirea față de noii veniți, iar în 1648 regele Frederic al III-lea a emis o („ordonanță privind finlandezii de pădure”), un ultimatum prin care aceștia trebuiau fie să se întoarcă în Suedia, fie să accepte aceleași taxe ca norvegienii autohtoni.
În pofida adoptării unor noi legi până în 1673, imigrația a continuat, iar în 1686 autoritățile au organizat , recensământul finlandezilor de pădure, probabil cel mai detaliat recensământ realizat până atunci în Norvegia. Acesta nu îi înregistra numai pe bărbați, ci și pe femeile și copiii populației finlandeze de pădure. Recensământul din 1686 s-a păstrat și oferă informații importante despre amploarea imigrației în Norvegia din acea perioadă. Au fost înregistrate în total 1.225 de persoane, dintre care 160 aveau origine mixtă finlandezo-norvegiană. Majoritatea erau, de fapt, descendenți din a doua sau a treia generație ai migranților proveniți din Savonia.
thumb|Finlandezi de pădure la Purala, Östmark, în timpul recoltării, în 1931.
În secolele următoare, posibilitățile de continuare a agriculturii tradiționale prin defrișare și ardere s-au redus. Schimbările sociale, între care trecerea către modele agricole bazate într-o măsură mai mare pe pășunat, dezvoltarea educației și îmbunătățirea comunicațiilor, au modificat condițiile care susțineau modul de viață al finlandezilor de pădure. Creșterea animalelor domestice pentru hrană a devenit treptat o componentă importantă a mijloacelor lor de subzistență. Pe măsură ce valoarea lemnului a crescut, silvicultura a devenit la rândul ei o ocupație profitabilă atât pentru finlandezii de pădure, cât și pentru celelalte populații.
Dependența de agricultura prin defrișare și ardere s-a redus treptat în secolul al XIX-lea ca urmare a noilor realități economice. Dezvoltarea sistemului de învățământ și a comunicațiilor a accelerat acest proces. Presiunea îndelungată pentru adaptare, contactele și amestecul cu populațiile scandinave existente, precum și schimbările economice și sociale au dus în cele din urmă la pierderea identității lor distincte de finlandezi de pădure.
Carl Axel Gottlund thumb|upright|Carl Axel Gottlund (1796–1875)
Carl Axel Gottlund (1796–1875) a fost unul dintre principalii reprezentanți ai mișcării de renaștere națională finlandeze. Lui îi este atribuită în mod obișnuit salvarea unei părți importante a folclorului finlandezilor de pădure, iar Gottlund a încercat să promoveze și în rândul acestora o conștiință națională finlandeză.
Gottlund s-a născut în familia clericului finlandez Mattias Gottlund, unul dintre reprezentanții de seamă ai ideilor iluministe din Finlanda. Carl Axel a fost crescut în spiritul Iluminismului, iar concepția sa intelectuală de bază reflecta idealurile raționaliste ale acestuia. Familia locuia din 1805 la Juva, în Savonia. Limba familiei era suedeza, datorită mamei sale vorbitoare de suedeză, însă, trăind într-un mediu finlandofon, tânărul Carl Axel s-a finlandizat.
Gottlund a întreprins două călătorii la finlandezii de pădure: prima în 1817, în Dalarna, iar a doua, mai lungă, în anii 1820–1821, în Värmland. A cules folclor și alte date etnografice, precum și informații genealogice, acestea din urmă și din dorința de a îmbunătăți situația socială a finlandezilor de pădure și de a împiedica statul suedez să le preia pământurile. El estima că la începutul secolului al XIX-lea în centrul Scandinaviei trăiau aproximativ 40.000 de finlandezi, dintre care circa 14.000 în Värmland.
Activitatea sa socială și politică în sprijinul finlandezilor de pădure avea un caracter idealist. Gottlund dorea crearea unei regiuni autonome numite Fennia, alcătuită din teritoriile împădurite finlandeze de pe ambele părți ale frontierei suedezo-norvegiene și înzestrată cu o largă autonomie economică și politică. Granița fiscală urma să fie eliminată, iar dreptul suedezilor și norvegienilor de a deține pământuri în regiune urma să fie restricționat. Gottlund intenționa, de asemenea, să închidă fierăriile și să devină el însuși parohul proiectatei parohii finlandeze. Toate aceste planuri au eșuat, iar Gottlund a fost exilat de la Stockholm la Uppsala.
În pofida eșecului politic complet, Gottlund a exercitat o influență culturală pozitivă asupra finlandezilor de pădure. Printre realizările sale s-a numărat înființarea a trei congregații destinate acestora. Gottlund însuși a devenit o figură legendară și eroică în tradiția finlandezilor de pădure.
Situația actuală thumb|Prințul Daniel, Duce de Västergötland (în centru-dreapta), soțul prințesei Victoria a Suediei, are origini printre finlandezii de pădure. Tatăl său, Olle Gunnar Westling (în extrema stângă), este asociat cu Finnskogarna.com, organizație care promovează turismul bazat pe cultura finlandezilor de pădure din Suedia.|270x270px
În prezent, finlandezii de pădure sunt complet asimilați în societățile norvegiană și suedeză, iar limba lor a dispărut. Ultimii finlandezi de pădure din Suedia despre care se știe că vorbeau fluent finlandeza au fost Johannes Johansson-Oinoinen, cunoscut și sub numele de Niittahon Jussi (d. 1965), și Karl Persson (d. 1969).