alt=Fotografie a unui grup de copii care stau afară, zâmbind și râzând|miniatura|Relațiile interpersonale pozitive contribuie la bunăstare. Bunăstarea este ceea ce este bun în mod non-instrumental pentru o persoană. Numită și calitatea vieții sau viață bună, ea reprezintă o măsură a modului în care decurge viața cuiva. În sensul cel mai larg, acoperă echilibrul tuturor aspectelor pozitive și negative din viața unei persoane. Într-un sens mai restrâns, se referă doar la gradele pozitive și se opune stării de rău (ill-being), care denotă gradele negative. În acest sens, bunăstarea este ceea ce egoiștii caută de obicei pentru ei înșiși și ceea ce altruiștii urmăresc să sporească la ceilalți, constituind un scop central al multor demersuri individuale și sociale.
Cercetătorii discută diferite tipuri de bunăstare în funcție de modul în care sunt măsurate, de cine le deține și de domeniul vieții pe care îl afectează. Bunăstarea subiectivă se referă la modul în care o persoană simte și își evaluează propria viață. Bunăstarea obiectivă cuprinde factori care pot fi evaluați dintr-o perspectivă externă, precum sănătatea, venitul și securitatea. Bunăstarea individuală privește calitatea vieții unei anumite persoane, în timp ce bunăstarea comunitară măsoară cât de bine funcționează și prosperă un grup de oameni. Printre formele de bunăstare care aparțin unor domenii specifice ale vieții se numără bunăstarea fizică, psihologică, emoțională, socială și economică.
Teoriile bunăstării urmăresc să identifice trăsăturile ei esențiale. Hedonismul susține că bunăstarea depinde în ultimă instanță de echilibrul dintre plăcere și durere. Teoriile dorinței afirmă că satisfacerea dorințelor este sursa bunăstării. Teoriile listei obiective susțin că o combinație de elemente diverse este responsabilă pentru bunăstare. Printre factorii contributivi discutați frecvent se numără sentimentele, emoțiile, satisfacția față de viață, realizarea, găsirea unui sens al vieții, relațiile interpersonale și sănătatea.
Bunăstarea este relevantă pentru multe domenii de cercetare. Psihologia pozitivă studiază factorii și condițiile funcționării umane optime. Filozofia examinează natura și fundamentele teoretice ale bunăstării, precum și rolul ei ca scop al conduitei umane. Alte discipline conexe includ economia, sociologia, antropologia, medicina, educația, politica și religia. Deși studiul filozofic al bunăstării datează de milenii, cercetarea din științele empirice s-a intensificat abia începând cu a doua jumătate a secolului al XX-lea.
Definiție Bunăstarea este ceea ce este intrinsec sau non-instrumental bun pentru o persoană ori se află în interesul ei propriu. Ea este o măsură a modului în care decurge viața unei persoane pentru ea însăși. În sensul cel mai larg, termenul acoperă întregul spectru al calității vieții: echilibrul tuturor aspectelor pozitive și negative din viața unei persoane. Într-un sens mai restrâns, bunăstarea se referă doar la gradele pozitive și se opune stării de rău, care denotă gradele negative. Definiția ei precisă este disputată și variază de la o disciplină și de la o cultură la alta. Unele caracterizări se concentrează pe un singur element, precum fericirea, în timp ce altele includ mai multe componente, cum ar fi o bună sănătate fizică și mintală, emoții pozitive, un stil de viață angajat și înfloritor, armonie interioară și relații interpersonale pozitive. Unele definiții includ în plus condiții materiale, precum venitul, siguranța și calitatea mediului. În afara contextului academic, termenul bunăstare este folosit mai laxist în diverse medii sociale și culturale, de obicei ca sinonim pentru sănătate și fericire. Deși discuțiile despre bunăstare se concentrează de regulă asupra oamenilor, termenul se poate referi și la calitatea vieții animalelor non-umane.
Ca valoare specifică unei persoane, bunăstarea contrastează cu valoarea impersonală sau valoarea simpliciter. Un lucru are valoare impersonală dacă este bun pentru lume în ansamblu, făcând-o un loc mai bun, fără a fi limitat la o anumită persoană. Bunăstarea, prin contrast, este ceea ce este bun pentru cineva sau relativ la cineva. Deși valorile personale și cele impersonale coincid adesea, ele pot diverge, de exemplu atunci când un individ urmărește un câștig personal care este rău dintr-o perspectivă mai largă. Relația exactă dintre aceste două tipuri de valoare este disputată. Potrivit unei propuneri, valoarea impersonală este suma tuturor valorilor personale.
Bunăstarea este înțeleasă de obicei ca o valoare intrinsecă sau finală, ceea ce înseamnă că este bună în sine, independent de factori externi. Lucrurile cu valoare instrumentală, prin contrast, sunt bune doar ca mijloace care conduc la alte lucruri bune, precum valoarea banilor. Bunăstarea se distinge, de asemenea, de valorile morale, religioase și estetice, care descriu ceea ce este corect din punct de vedere etic, sacru sau frumos. Bunăstarea se poate suprapune sau nu cu alte valori. De exemplu, donarea de bani către o organizație caritabilă poate fi bună din punct de vedere moral, chiar dacă nu sporește bunăstarea donatorului.
Termenii calitatea vieții, viață bună, valoare prudențială, bine personal și utilitate individuală sunt folosiți adesea ca sinonime pentru bunăstare. În mod similar, cuvintele plăcere, satisfacție față de viață și fericire sunt folosite în moduri care se suprapun cu bunăstare. Totuși, înțelesurile lor precise diferă în contexte tehnice precum filozofia și psihologia: plăcerea se referă la sentimentele individuale față de ceea ce este atractiv; satisfacția față de viață este o atitudine pozitivă pe care o persoană o are față de viața sa în ansamblu; fericirea este uneori identificată cu satisfacția față de viață sau înțeleasă ca un echilibru pozitiv al plăcerii asupra durerii.
Bunăstarea este un scop crucial al multor demersuri umane, atât la nivel individual, cât și social. Ea este obiectul a diverse atitudini și emoții, precum grija față de ceilalți, dar și sentimentele de milă, invidie și rea-voință. Bunăstarea este starea pe care egoiștii o caută pentru ei înșiși și pe care altruiștii urmăresc să o sporească la ceilalți. Multe discipline examinează bunăstarea sau sunt ghidate de considerații legate de ea, printre care etica, psihologia, sociologia, economia, educația, politicile publice, dreptul și medicina. Termenul românesc bunăstare este format din bun și stare; corespondentul său englez, well-being, provine din italianul și a pătruns în engleză în secolul al XVI-lea.
Tipuri Întrucât definiția bunăstării cuprinde mai multe dimensiuni, cercetătorii au propus diverse cadre pentru a surprinde diferitele sale forme. Tipurile de bunăstare pot fi clasificate în funcție de modul în care sunt măsurate, cui se aplică și ce domeniu al vieții afectează. Unii cercetători își limitează investigația la un anumit tip, în timp ce alții investighează interrelațiile dintre acestea.
Bunăstarea subiectivă și obiectivă Bunăstarea subiectivă este măsura modului în care oamenii își simt și își evaluează viața, cuprinzând atât componente afective, cât și cognitive. O persoană are o bunăstare afectivă ridicată dacă are multe experiențe plăcute și puține neplăcute. Bunăstarea cognitivă ridicată apare atunci când o persoană își evaluează viața în mod pozitiv, formulând o apreciere globală potrivit căreia lucrurile merg bine.
Bunăstarea subiectivă se măsoară prin chestionare în care indivizii autoraportează calitatea experiențelor lor. Măsurile cu un singur item oferă abordarea cea mai simplă, concentrându-se pe o singură scală, cum ar fi solicitarea participanților de a evalua cât de mulțumiți sunt de viața lor pe o scală de la 1 la 10. Scalele cu mai mulți itemi includ întrebări pentru aspecte distincte ale bunăstării subiective, având avantajul de a reduce influența formulării unei singure întrebări. Ele conțin întrebări separate pentru domenii precum prezența afectului pozitiv, absența afectului negativ și satisfacția generală față de viață, pe care le combină într-un indice cuprinzător.
Bunăstarea obiectivă cuprinde factori obiectivi care indică faptul că viața unei persoane decurge bine. Spre deosebire de bunăstarea subiectivă, acești factori pot fi evaluați și cuantificați dintr-o perspectivă externă. Ei includ aspecte personale, sociale, economice și de mediu, precum sănătatea, nivelul de educație, venitul, locuința, cantitatea de timp liber și securitatea.
Bazându-se pe date obiective, măsurile bunăstării obiective sunt mai puțin afectate de prejudecățile culturale și personale care pot influența autoraportările. Totuși, nu este universal acceptat faptul că bunăstarea obiectivă este o formă de bunăstare în sensul cel mai strict. Această îndoială se bazează pe ideea că bunăstarea este în esență un fenomen subiectiv, legat de experiența unei persoane. Potrivit acestei perspective, factorii obiectivi influențează și indică bunăstarea, dar nu sunt ei înșiși forme de bunăstare.
Unele studii se concentrează fie pe bunăstarea subiectivă, fie pe cea obiectivă. Altele combină ambele perspective pentru a oferi o imagine mai cuprinzătoare și pentru a contrabalansa neajunsurile fiecăreia. Deși bunăstarea subiectivă și cea obiectivă coincid adesea, acest lucru nu se întâmplă în mod necesar. De exemplu, o persoană cu scoruri scăzute la măsurile obiective, precum venitul mic și sănătatea fragilă, poate fi totuși fericită subiectiv.
Bunăstarea individuală și comunitară Distincția dintre bunăstarea individuală și cea comunitară este centrală pentru înțelegerea modului în care societățile înfloresc la niveluri diferite și pentru evaluarea compromisurilor în deciziile de politică publică. Bunăstarea individuală privește calitatea vieții unei anumite persoane și constituie preocuparea principală a unor discipline precum psihologia și unele școli filozofice. Bunăstarea comunitară aplică noțiunea de bunăstare unui grup de oameni. Ea cuprinde o gamă largă de aspecte economice, sociale, de mediu și culturale care influențează modul în care comunitatea funcționează și prosperă, asigurând totodată satisfacerea nevoilor acesteia.
O perspectivă vede bunăstarea comunitară ca sumă a gradelor de bunăstare ale fiecărui individ, în timp ce altele subliniază că relația dintre cele două este mai complexă. Bunăstarea individuală și cea comunitară se susțin adesea reciproc. De exemplu, o bunăstare individuală ridicată poate determina o persoană să contribuie mai mult la comunitatea sa, iar o comunitate care funcționează bine își poate face membrii fericiți. Totuși, pot exista și tensiuni, de pildă atunci când schimbările necesare pentru bunăstarea comunității intră în conflict cu bunăstarea individuală a anumitor membri.
Strâns legate de bunăstarea comunitară sunt categoriile definite pentru anumite grupuri demografice. De exemplu, bunăstarea copilului privește calitatea vieții copiilor, incluzând factori precum sănătatea, educația, securitatea materială și dezvoltarea socială într-un mediu afectuos și protector. Alte exemple includ bunăstarea femeilor, a vârstnicilor, a elevilor și a angajaților.
Alte tipuri Diverse tipuri se disting prin domeniul vieții căruia îi aparțin. Bunăstarea fizică privește domeniul corpului, incluzând capacitatea de a desfășura activitate fizică și absența bolii și a durerii corporale. Ea include considerații generale de sănătate și capacitatea de a-și îndeplini rolul social fără a fi împiedicat de limitări fizice.