Vioară populară românească

Vioara populară românească (numită regional și diblă, scripcă, ceteră, higheghe, țibulcă; iar în cazul variantei de acompaniament braci sau contră) este un instrument cu coarde și arcuș, precum și practica interpretativă asociată acestuia, care ocupă locul central în muzica lăutărească. Spre deosebire de instrumentele locale de păstori (de exemplu, fluierul și cimpoiul), vioara a pătruns în mediul popular din practica muzicală europeană generală. Primele mențiuni scrise certe despre ea în Principatele Române datează din mijlocul secolului al XVII-lea, iar la începutul secolului al XIX-lea era deja prezentă în toate provinciile românești. Vioara s-a impus ca instrument al muzicanților profesioniști — lăutarii — care au adaptat-o la repertoriul local, la practica de ansamblu și la stilurile regionale de interpretare.

Limbajul muzical al viorii populare românești s-a format la intersecția tradițiilor muzicale orientale și vest-europene. Îl caracterizează intonația netemperată, microtonia, o ornamentică bogată și folosirea frecventă a scordaturilor. Ritmica muzicii lăutărești pentru vioară cuprinde structuri de dans simetrice și modele ritmice asimetrice (), precum și o relație flexibilă cu metrul. În practica lăutărească, vioara a preluat parțial tehnicile unor instrumente mai vechi — printre care kemanul și cimpoiul — și le imita adesea sonoritatea.

Lăutarii cântau de obicei pe viori de manufactură, pe care le modificau și le adaptau practicii interpretative locale: adăugau coarde de resonanță suplimentare, modificau călușul sau aduceau alte schimbări constructive care le permiteau să obțină un timbru sau un acord aparte. Vioara populară românească se distinge și prin modalități specifice de ținere a instrumentului și a arcușului, sensibil diferite de cele ale școlii academice. În diverse regiuni etnografice s-au cristalizat forme proprii ale instrumentului și tehnici locale de interpretare; dintre varietățile regionale se numără vioara de acompaniament transilvăneană (braci), cetera din Oaș și vioara cu goarnă.

În ansamblul tradițional taraf, vioara conduce discursul melodic și îl înfrumusețează prin variație și improvizație, determinând în mare măsură caracterul sonorității de ansamblu. Influența culturii lăutărești românești a depășit granițele mediului popular, fiind studiată și valorificată de compozitori și cercetători ai secolului al XX-lea precum Béla Bartók și George Enescu.

Istoric și origini Primele mențiuni cunoscute despre interpretarea la instrumente cu arcuș în Valahia și Moldova apar în cronica istoricului polonez (1582): „Despre aceasta, valahii și moldovenii cântă neîncetat la fiecare petrecere, cântând din scripci sârbești și intonând în limba lor: «Ștefan, Ștefan, voievodul!… El i-a bătut pe turci…»” (). Călugărul italian Niccolò Barsi, care a vizitat Țara Moldovei, a notat în 1640 că la dansuri cântau viori, cimpoaie, fluiere, tobe și lăute cu trei coarde (). Cuvântul vioară apare pentru prima dată în traducerea românească a Învățăturilor lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, realizată în jurul anului 1650. În aceeași perioadă apar și primele nume de interpreți: un document din 1675 îl menționează pe „Ivan viorarul ot Tătărani”. Sursele nu au păstrat date despre construcția instrumentelor numite viori în secolul al XVII-lea.

thumb|„Lăutari”. Ilustrație la traducerea românească a romanului Erotocrit, 1787. Pictor: Petrache Logofătul.

Începând cu secolul al XVIII-lea, descrierile devin mai numeroase și mai detaliate. Istoricul francez , care a vizitat Iașiul în 1775, a descris muzicanți țigani care cântau la vioară, cobză și fluier cu opt orificiiFluier cu opt orificii — nai. (). Istoricul austriac Franz Josef Sulzer în lucrarea Istoria Daciei transalpine (, 1781) consemna că lăutarii cântau de obicei la una sau două viori, uneori acompaniați de un nai sau o cobză. Vioara apare și în manuscrisul ilustrat al traducerii românești a romanului (1787). În același manuscris, pictorul a reprezentat instrumentul sub forma unei viori obișnuite, cu arcuș în formă de arc; violonistul este singurul muzician îmbrăcat în haine europene. În 1820, consulul britanic în Principatele Moldova și Valahia, William Wilkinson, numea vioara de tip european, naiul și cobza drept cele mai răspândite (). Una dintre cele mai vechi reprezentări ale viorii este fresca bisericii din 1784 din satul Lunca Asău (județul Bacău, Moldova), unde pictorul l-a plasat pe viorist în compoziția Judecății de Apoi. În acea perioadă, clerul adesea considera vioara un instrument reprobabil, asociind-o cu divertismentul lumesc; de aceea, în pictura religioasă vioristul apărea frecvent în scenele iadului, alături de păcătoși.

Vioara l-a înlocuit treptat pe instrumentele cu coarde mai vechi. Sulzer menționează — un instrument cu spatele bombat ca al mandolinei, cântat cu arcuș și ținut pe genunchi. Cercetătorii îl identifică ca instrumentul cunoscut în lumea otomană sub numele de kemanul grecesc (). Folcloristul Teodor T. Burada menționează și un alt keman, cu șase sau șapte coarde principale și tot atâtea coarde de rezonanță. După descriere, acest instrument seamănă cu „kemanul de piept” (; instrumentul era ținut la piept la cântat), o variantă împrumutată a violei d'amore europene. La începutul secolului al XIX-lea, kemanul se mai bucura de mare prestigiu în înalta societate din Moldova și Valahia, iar boierii luau lecții de la muzicanții cunoscuți ai vremii. Un alt instrument înlocuit de vioară în secolele XVIII—XIX a fost lira (cunoscută și sub denumirile lăută sau organ), la care sunetul era produs prin frecarea unei roți de lemn de coarde. Spre mijlocul secolului al XIX-lea lira se mai păstra mai ales în rândul cerșetorilor din nordul Moldovei și din Transilvania.

La începutul secolului al XIX-lea, vioara se înrădăcinase în toate provinciile românești. Instrumentul s-a răspândit datorită posibilităților sale tehnice: putea reda ornamentica complicată a dansurilor rapide și improvizațiile prelungite ale doinelor, imitând vocea umană. În secolul al XIX-lea, în mediul lăutăresc s-a format un stil virtuos de interpretare, în care vioara juca rolul central.

Denumiri regionale și terminologie

Denumirea principală și general acceptată a instrumentului, atât în mediul popular, cât și în cel științific, este vioară, mai rar violină. În traducerea românească a romanului Erotocrit (1787) apare diminutivul violiță. Teodor Burada considera că cuvântul „vioară” desemna inițial violă, de aceea vioara — instrumentul mai mic — a primit un diminutiv.

Alături de denumirea uzuală se păstrează și termeni populari regionali. În Moldova, instrumentul se numește scripcă, în timp ce în Transilvania, dar și în Maramureș și Oaș, este răspândită denumirea arhaică ceteră (variante: citeră, tieceră), care derivă din . În regiunea Bihor se folosește denumirea higheghe (varianta: higheză), împrumutată din maghiară, iar în vestul Olteniei și sudul Transilvaniei — diblă (varianta: diplă). În unele sate din Dobrogea se întâlnește denumirea bulgară țibulcă. Un caz aparte îl reprezintă termenul lăută (varianta: laută). Istoric, acest cuvânt desemna un tip de lăută sau cobză, însă cu timpul a ajuns în anumite regiuni să desemneze vioara. În acest sens era utilizat în sudul Transilvaniei și sudul Moldovei (lăută), dar și în Banat, Hunedoara și anumite zone ale Munteniei (laută).

Denumirile interpreților se formează cel mai adesea de la termenii locali ai instrumentului: ceteraș, scripcar sau scripcaș, diblaș, higheduș sau highedіș, iar cea mai răspândită este forma lăutar sau lăutaș. În trecut se mai foloseau și termenii zicălaș și igreț.

Denumirile tradiționale ale componentelor viorii au și ele particularități regionale. Arcușul în vorbirea populară se numește arcuș, mai rar arc sau harc. În secolul al XX-lea, în Muntenia se mai păstrau vechile denumiri ale coardelor: cea mai joasă (sol) se numea sârmă, a doua (re) — burdui, burdoi sau rag (cf. burdon), a treia (la) — mijloc, iar cea mai înaltă (mi) — subțire. În practica modernă, muzicanții populari folosesc mai des notațiile cu litere de origine germană: ghe, de, a și e.

Tradiția lăutărească și rolul viorii în muzica populară Spre deosebire de instrumentele autohtone (fluierul sau cimpoiul), fabricate de țărani din materiale la îndemână pentru propria petrecere a timpului, vioara era un instrument cumpărat și relativ scump. Din această cauză nu s-a răspândit în gospodăria țărănească, devenind instrumentul muzicanților profesioniști — lăutarii — dintre care o pondere importantă o aveau romii. Pentru ei, cântatul la petreceri și ceremonii era o meserie; meșteșugul și repertoriul se transmiteau de obicei în familie. În muzica lăutărească, vioara a ocupat locul central. Lăutarii au adaptat instrumentul împrumutat la gustul muzical local, imitând cu el inflexiunile vocale și sonoritatea unor instrumente de suflat mai vechi. S-a format astfel un stil interpretativ specific: lăutarii folosesc tehnici specifice de arcuș, melisme bogate și diverse scordaturi, ceea ce conferă sonorității un colorit popular caracteristic. Cu toate că are o origine străină, vioara a fost complet asimilată în mediul popular. În opinia etnomuzicologului Tiberiu Alexandru, este un exemplu de împrumut reușit, care nu a afectat originalitatea folclorului, ci i-a lărgit posibilitățile de expresie.

Construcție și particularități organologice Ca structură, vioara populară românească corespunde în linii mari instrumentului academic, însă particularitățile practicii interpretative au adus la o serie de modificări. De obicei, lăutarii cântă pe instrumente de manufactură; există însă și meșteri populari de viori. După procurarea instrumentului, muzicanții îl prelucrează adesea singuri. Astfel, după observația lui Constantin Brăiloiu din 1938, unul dintre lăutarii din Vrancea, pe lângă adăugarea șapte coarde suplementare, a subțiat „fața” instrumentului, ca să nu fie așa „lemnoasă”.

În anumite regiuni, construcția standard cu patru coarde era uneori completată cu o a cincea coardă de rezonanță. Era o coardă subțire de metal, montată între coardele de sol și re. Existau două variante de acordare: la Târgoviște era acordată frecvent în sol prima octavă (sol¹) pentru a amplifica rezonanța coardei de bas libere, în timp ce în unele zone ale Târgoviștei și în Făgăraș — la nota do. Pentru fixare se monta o cheie suplimentară. Coarda a cincea era o coardă de rezonanță: interpretul nu o atingea nici cu arcușul, nici cu degetele mâinii stângi; ea vibra de la sine prin rezonanță, îmbogățind timbrul și amplificând sunetele înrudite.

În regiunea Vrancea se întâlnește o modificare mai complexă a viorii, completată cu cinci, șase sau șapte coarde de rezonanță, pe care lăutarii locali le numesc „teluri”. Ca rezonatoare se folosesc coarde obișnuite de mi, prinse după o schemă specială sub coardele principale, în așa fel încât să nu împiedice executarea cu arcușul. Acordarea lor variază în funcție de preferințele și experiența interpretului. Muzicanții descriu efectul: vioara „răspunde la voce”, iar timbrul ei devine mai „dulce”. Construcția cu coarde de rezonanță urmează modelul kemanului oriental (), care avea de la patru la șapte astfel de coarde. Se pare că anterior viori cu coarde de rezonanță existau și în Oltenia.

Lăutarii bătrâni, mai ales în zona Târgoviștei, foloseau un mod aparte de a ține colofoniul (în romani: makló): îl topeau și îl lipeau direct pe instrument, pe dosul gâtului, la grif. Astfel, la nunțile cu multă lume, muzicanții puteau unge rapid arcușul (sau degetul) cu colofoniu în scurtele pauze dintre dansuri, fără să piardă vremea căutând colofoniul prin buzunare sau în cutie.

Cetera din Oaș