Garnizoana din Siberia este un roman al scriitorului maghiar de origine evreiască din Transilvania, Rodion Markovits, publicat mai întâi în foileton, în anul 1927, apoi în volum, în 1928. Este o scriere de o factură nouă în epocă, numită de autor „roman-reportaj colectiv”, bazată pe experiența pe care a avut-o ca prizonier de război în timpul Primului Război Mondial. Cartea a avut un succes de public și de critică deosebit, chiar internațional, fiind publicată în traducere în 14 țări. Succesul a fost de scurtă durată, apoi cartea a fost ignorată până în anii 1960, când a revenit în atenția istoricilor literari, iar de atunci a fost reeditată de mai multe ori. În limba română a apărut în 1975.
Geneza cărții Înainte de război, în studenție, Rodion Markovits avea ambiții de scriitor. Frecventa la Budapesta cercurile scriitorilor și colabora la publicații cu articole de calitate, dar și cu încercări literare care nu au trezit interesul. A devenit avocat, dar nu-i plăcea această profesie și a continuat colaborarea în presăSzekernyés 2011, p. 57..
A ajuns pe frontul rusesc în 1915, cu cel mai mic grad de ofițer din Forțele Teritoriale Regale Ungare din cadrul Forțelor Armate Austro-Ungare. După câteva luni a fost luat prizonier și, după o călătorie de mai multe săptămâni cu trenul, a ajuns într-un lagăr de prizonieri din Orientul Îndepărtat. În afară de faptul că erau captivi, prizonierii aveau condiții materiale relativ favorabile și erau liberi să facă ce doreau. Ofițerii rezerviști aveau o viață culturală activă. Markovits redacta o publicație săptămânală scrisă și multiplicată de mânăSzekernyés 2011, p. 58-59..
După ce, în 1918, au ajuns la putere în Rusia bolșevicii, prizonierii au fost eliberați, dar nu se puteau întoarce acasă din cauza războiului civil dintre bolșevici („roșiii”) și oponenții lor („albii”). Grupul în care se afla Markovits a ajuns în alt lagăr stăpânit de albi, lângă Krasnoiarsk. Prizonierilor nu li se mai putea asigura subzistența. S-a format o societate a lor asemănătoare cu cea de afară prin viața ei economică, cu păturile ei sociale, cu organizarea ei, precum și cu legăturile pe care le întreținea cu orașul din apropiere. Situația lor s-a degradat treptat, până la a suferi de foame și de boli. Pentru a putea ajunge acasă, Markovits, ca și mulți alți foști prizonieri maghiari, s-a angajat într-un regiment zis „internaționalist” al Armatei Roșii. Acesta a fost însărcinat cu operațiuna periculoasă și aventuroasă de a însoți, din Siberia până la Kazan, un tren încărcat cu jumătate din rezerva de aur a Rusiei. Obligați să rămână la Kazan, foștii prizonieri au trăit perioada cea mai grea, mai ales din cauza foametei. Markovits, care a slăbit 30 de kilograme și s-a îmbolnăvit grav, a ajuns într-un transport cu care s-a putut întoarce acasă, de acum în România, în 1921Szekernyés 2011, p. 60..
Markovits s-a stabilit la Satu Mare ca avocat, dar a abandonat profesia după scurt timp și s-a angajat ca jurnalist, apoi a publicat un prim volum de proză scurtă. Era profund marcat de experiențele trăite și mereu le relata prietenilor săi. Aceștia îl incitau să-și adune amintirile într-o carte. Ziarul Keleti Újság din Cluj a acceptat să i le publice în foileton. Înainte de publicarea primului episod, Markovits a lansat în ziar, către foștii lui tovarăși de captivitate, apelul de a-i trimite amintirile, însemnările, documentele pe care le aveau, ca să realizeze o operă colectivă. Din sutele de scrisori pe care le-a primit, a putut alege vreo 30 de contribuții demne de a fi folosite. Episoadele apăreau pe măsură ce le scria autorul. După apariția în foileton, în anul 1927, ziarul l-a publicat și în două volume, în 1928, dar succesul i-a fost asigurat de publicarea la Budapesta și de aprecierea sa de către criticăSzekernyés 2011, p. 61-66..
Conținutul cărții Romanul reia evenimentele trăite de autor până la sfârșitul lagărului de la Krasnoiarsk, dar sunt relatate la persoana a treia singular de un personaj fără numeSecțiune după textul romanului și Hemmerlin 2011.. Este un jurist care își caută un mijloc de subzistență în timp ce apare știrea asasinării arhiducelui Franz Ferdinand, moștenitorul tronului Austro-Ungariei, și amenințarea războiului. Naratorul se mișcă derutat într-o lume brusc bulversată. Este convocat la recrutare, scapă de trei ori de înrolare din cauză că suferă de picior plat, dar a patra oară nu mai scapă. Trece printr-o pregătire de ofițer cu gradul cel mai mic, apoi ajunge pe front. Este un veritabil „antimilitar”, nu înțelege ce se întâmplă în jurul lui și ce ar trebui să facă. Curând îl copleșește, ca și pe camarazii lui, teama de moarte, angoasa care îi face frați pe toți. Se gândește mereu la absurditatea morții, la faptul că a lui va trece nebăgată în seamă. Cu toată gravitatea subiectului, tonul scriitorului este plin de umor, deseori negru, de ironie și de autoironie.
În capitolele despre lagăr apar psihologia vieții de prizonier și atmosfera sufocantă a minisocietății prizonierilor. Câtăva vreme, condițiile de trai sunt favorabile. Ofițerii nu au dreptul să muncească, dar au o soldă acceptabilă, pot ieși în oraș, să facă cumpărături. Ofițerii rezerviști au o viață culturală activă. Țin lecturi publice, prelegeri de popularizare a științei, au o trupă de teatru care dă spectacole, orchestre de amatori care dau concerte. Viața este organizată de ofițeri, cu respectarea ierarhiei din armată. Între diferitele trepte ale ierarhiei se fac deosebiri de condiții materiale. Soldații locuiesc în barăci, iar ofițerii în clădiri de piatră. Cei din urmă sunt mult mai bine hrăniți decât cei dintâi. Se face deosebire între ofițerii rezerviști și cei activi. Cei cu gradul de la maior în sus sunt și mai bine hrăniți decât ceilalți ofițeri. Autorului nu-i scapă fenomene ca privilegiile unora, protecția, corupția, micimea prostească și manifestările antisemite. În legătură cu aceste fenomene, autorul recurge și la satiră.
Cu trecerea timpului, situația prizonierilor se înrăutățește. Din cauza captivității, nervii lor încep să cedeze, monotonia zilelor este tot mai insuportabilă, deși fiecare caută să se ocupe cu ceva.
După ce bolșevicii preiau puterea centrală, prizonierii sunt liberi, dar sunt prinși în vâltoarea războiului civil. Cei printre care se găsește naratorul pornesc spre vest, dar sunt blocați de lupte. Pornesc înapoi spre est, dar sunt opriți la Krasnoiarsk și ajung din nou prizonieri, anume ai albilor și ai foștilor prizonieri cehi organizați în Legiunea Cehă, care a trecut de partea albilor. Aici încep lipsurile materiale. Ierarhia militară se destramă și fiecare încearcă să supraviețuiască cum poate. Cel mai bine o duc cei descurcăreți. Apar printre prizonieri misiți care cumpără ieftin lucruri pe care le mai posedă prizonierii și le vând în oraș. Alții se ocupă de cămătărie, înființează case de amanet, bănci, un cazinou, prăvălii și chiar un bordel. Iarăși alții înființează mici întreprinderi în lagăr. Cei mai puțin descurcăreți, inclusiv unii ofițeri superiori, lucrează fizic în lagăr sau în afara lui. Naratorul lucrează o vreme într-o tinichigerie.
Pe măsură ce situația se înrăutățește și apare o masă considerabilă de prizonieri exploatați și săraci, în lagăr se răspândesc ideile comuniste. Unul dintre ofițerii rezerviști devine propovăduitorul lor. Acesta și un camarad al său redactează ziarul revoluționar EniseiNumele fluviului care trece prin Krasnoiarsk., scris de mână în două exemplare care circulă din mână în mână. La acesta colaborează și naratorul.
La un moment dat, în apropierea lagărului se răscoală o unitate a rușilor albi. Prizonierii sunt martorii reprimării sângeroase a răscoalei. Apoi, albii pătrund și în lagăr, îi arestează pe cei doi redactori ai ziarului Enisei, pe alți prizonieri cunoscuți pentru ideile lor comuniste, precum și pe conducătorii unor organizații de naționaliști maghiari, și îi execută.
Vine și momentul în care roșiii trec la ofensivă și albii se retrag. Lagărul rămâne fără stăpânire. În frigul iernii siberiene încetează activitățile de tot felul din lagăr, în schimb izbucnește o epidemie de tifos exantematic. Pe teritoriul stăpânit de acum de bolșevici, naratorul se poate întoarce acasă după ce a acceptat o perioadă de șase săptămâni de slujbă în garda unui transport de cărbuni din Siberia la Moscova.
Romanul se termină, în mod ironic, în mod asemănător cu începutul lui. Naratorul trebuie din nou să caute de lucru.
Recepția cărții După ce a apărut la Cluj, romanul a trecut neobservat. Scriitorul a trimis exemplare și câtorva edituri, redacții și critici literari din Ungaria. A fost remarcat de scriitorul, criticul și istoricul literar , care a scris un articol elogios despre el. Cartea a fost publicată în volum și la Budapesta, astfel începând perioada sa de succes. Au fost vândute multe mii de exemplare, tiraje după tiraje. Între timp, ziarul Vossische Zeitung din Berlin a început să publice traducerea cărții în foiletonSzekernyés 2011, p. 64-66.. Cartea a apărut și în traducere românească, în ziarul Dimineața din BucureștiSimion 1975, p. 7.. A urmat publicarea în germană sub formă de carte, în traducerea lui Hatvany. În timp de doi ani au apărut traduceri ale cărții în 14 țăriSzekernyés 2011, p. 64., în limbile engleză, finlandeză, franceză, chineză, italiană, spaniolăBalogh 1994. etc., majoritatea pe baza celei germane.
Recepția critică Cartea lui Markovits a fost recenzată de critici literari maghiari de renume. A avut parte mai mult de aprecieri pozitive și de unele negative.
Criticii și istoricii literari au căutat în primul rând motivul interesului publicului pentru cartea lui Markovits. În 1930, Aladár Schöpflin l-a explicat în primul rând prin momentul apariției sale. După război, oamenii erau scârbiți de tot ce amintea de el, dar după zece ani s-a trezit curiozitatea de a afla ce a fost de fapt războiul, cum a fost viața și soarta oamenilor pe front și în prizonieratApud Szekernyés 2011, p. 66.. Markovits a fost cel care a scris primul roman de prizonierat în limba maghiarăHemmerstein 2011.. Acesta a fost unul dintre motivele succesului său. După , de fapt a lui Markovits a fost prima carte de valoare despre război și pe plan internațional; ca dovadă, succesul ei pe acest plan. După aceea a apărut romanul lui Erich Maria Remarque, Pe frontul de vest nimic nou, și alte romane remarcabileSzekernyés 2011, p. 68.. Schöpflin a motivat succesul cărții și prin caracterul interesant al conținutului, precum și prin modul plastic, atractiv pentru un public larg, al tratării sale.
A fost mult discutată în epocă și ulterior specia cărții. Autorul i-a dat subtitlul „roman-reportaj colectiv”. Unii analiști văd în carte mai mult caracteristici de roman, alții consideră preponderente caracteristicile de reportaj, iarăși alții văd în ea ceva nou, nici roman, nici reportaj. Nu este roman, deoarece nu are un miez nuvelistic, îi lipsește compoziția, nu are un erou, ci numai un narator. Nu este nici reportaj, pentru că nu este scrisă de un cronicar rece, distant și obiectivSzekernyés 2011, p. 67.Chinezu 1930, p. 201.. După Szekernyés 2011, este o scriere documentară ce renunță la construcția de roman clasică, tradiționalăSzekernyés 2011, p. 65.. În schimb, autorul recurge la procedeul cinematografic al tehnicii montajului, rezultând scene mai mici sau mai mari și imagini care apar bruscSzekernyés 2011, p. 70..