Nuditatea și utilizarea îmbrăcămintei sunt caracteristici ale oamenilor legate de preistoria evolutivă și socială. Pierderea majoră a părului corporal deosebește oamenii de alte primate. Dovezile actuale indică faptul că au fost nud în preistorie timp de cel puțin 90.000 de ani înainte de a inventa îmbrăcămintea. Astăzi, populații indigene izolate din climatele tropicale continuă să nu poarte haine în multe activități de zi cu zi.

Evoluția lipsei de păr

Lipsa generală de păr a oamenilor în comparație cu speciile înrudite se poate datora pierderii funcționalității numite (care ajută la producerea de keratină) în linia umană, în urmă cu aproximativ 240.000 de ani. La nivel individual, mutațiile genice ale genei HR pot duce la pierderea completă a părului, deși acest lucru nu este tipic la oameni. De asemenea, oamenii își pot pierde părul ca urmare a unui dezechilibru hormonal cauzat de medicamente sau de sarcină.

Pentru a înțelege de ce oamenii au semnificativ mai puțin păr corporal decât alte primate, trebuie înțeles că părul corporal al mamiferelor nu este doar o caracteristică estetică; acesta protejează pielea de răni, mușcături, căldură, frig și radiații ultraviolete. În plus, poate fi folosit ca instrument de comunicare și drept camuflaj.

Primul membru al genului Homo care a fost lipsit de păr a fost Homo erectus, apărut în urmă cu aproximativ 1,6 milioane de ani. Disiparea căldurii corporale rămâne cea mai acceptată explicație evolutivă pentru pierderea părului corporal la primii membri ai genului Homo, al cărui singur membru supraviețuitor este omul modern. Mai puțin păr și o creștere a numărului de glande sudoripare au facilitat răcirea corpului atunci când au trecut de la viața în păduri umbroase la cea în savană deschisă. Această schimbare de mediu a dus, de asemenea, la o schimbare a dietei, de la una în mare parte vegetariană la cea de vânător-culegător. Urmărirea vânatului în savană a crescut, de asemenea, necesitatea reglării căldurii corporale.

Antropologul și paleobiologul susține că abilitatea de a disipa excesul de căldură corporală prin a ajutat la facilitarea măririi dramatice a creierului, cel mai sensibil organ la temperatură din corpul uman. Astfel, pierderea blănii a fost, de asemenea, un factor în adaptările ulterioare, atât fizice, cât și comportamentale, care au diferențiat oamenii de alte primate. Unele dintre aceste schimbări sunt considerate a fi rezultatul : prin alegerea unor parteneri cu mai puțin păr, oamenii au accelerat schimbările inițiate de selecția naturală. Selecția sexuală poate explica, de asemenea, prezența părului uman rămas în zona pubiană și la axile, care sunt locuri pentru feromoni, în timp ce părul de pe cap a continuat să ofere protecție împotriva soarelui. , ale căror trăsături includ lipsa părului, au evoluat acum 260.000 până la 350.000 de ani.

Schimbări fenotipice

Oamenii sunt singura specie de primate care a suferit o pierdere semnificativă a părului și, din cele aproximativ 5000 de de mamifere, doar o mână sunt practic lipsite de păr. Această listă include elefanții, rinocerii, hipopotamii, morsele, unele specii de porci, balenele și alte cetacee, precum și șobolanii cârtiță golași. Majoritatea mamiferelor au pielea deschisă la culoare, acoperită de blană, iar biologii cred că și strămoșii timpurii ai omului au început în același mod. Pielea închisă la culoare a evoluat probabil după ce oamenii și-au pierdut blana corporală, deoarece pielea nudă era vulnerabilă la radiațiile UV puternice, așa cum se explică în ipoteza originii africane a oamenilor. Prin urmare, dovezile privind perioada în care pielea umană s-a închis la culoare au fost folosite pentru a data pierderea părului corporal uman, presupunându-se că pielea închisă la culoare a fost necesară după ce blana a dispărut.

Odată cu pierderea blănii, o piele mai închisă la culoare, cu un conținut ridicat de melanină, a evoluat ca protecție împotriva daunelor provocate de radiațiile ultraviolete. Pe măsură ce oamenii au migrat în afara tropicelor, au evoluat diferite grade de pentru a permite sinteza de indusă de razele UVB. Luminozitatea relativă a pielii feminine comparativ cu cea masculină într-o populație dată se poate datora nevoii mai mari a femeilor de a produce mai multă vitamină D în timpul .

Glandele sudoripare la oameni ar fi putut evolua pentru a se răspândi de la mâini și picioare pe măsură ce părul corporal s-a schimbat, sau schimbarea părului s-ar fi putut produce pentru a facilita transpirația. Caii și oamenii sunt două dintre puținele animale capabile să transpire pe cea mai mare parte a corpului, totuși caii sunt mai mari și au încă blana complet dezvoltată. La oameni, firele de păr de pe piele se turtesc în condiții de căldură, pe măsură ce se relaxează, împiedicând captarea căldurii de către un strat de aer nemișcat între firele de păr și crescând pierderea de căldură prin convecție.

Ipoteza selecției sexuale

O altă ipoteză pentru părul gros de pe corpul uman propune că a jucat un rol (precum și în selecția părului lung de pe cap), (vezi și ), precum și un rol mult mai important al testosteronului la bărbați. Selecția sexuală este singura teorie de până acum care explică dimorfismul sexual observat în tiparele de pilozitate ale bărbaților și femeilor. În medie, bărbații au mai mult păr corporal decât femeile. Bărbații au mai mult , în special pe , , și spate, iar femeile au mai mult , care este mai puțin vizibil. Oprirea dezvoltării părului într-un stadiu juvenil, sub formă de păr vellus, ar fi, de asemenea, în concordanță cu evidentă la oameni, în special la femei, și, prin urmare, s-ar fi putut produce în același timp. Această teorie, însă, are o pondere semnificativă în normele culturale de astăzi. Nu există dovezi că selecția sexuală ar fi avansat într-o măsură atât de drastică în urmă cu peste un milion de ani, când o blană plină și bogată ar fi indicat cel mai probabil sănătatea și, prin urmare, ar fi fost mai probabil să fie selectată în favoarea ei, nu împotrivă.

Ipoteza adaptării la mediul acvatic

(IMA) include pierderea părului ca fiind una dintre multele caracteristici ale oamenilor moderni care ar putea indica adaptări la un mediu acvatic. Antropologii contemporani pot acorda o atenție serioasă unor ipoteze legate de IMA, dar pierderea părului nu se numără printre ele.

Ipoteza paraziților

O explicație divergentă a lipsei relative de păr a oamenilor susține că ectoparaziții (cum ar fi căpușele) care trăiau în blană au devenit problematici pe măsură ce oamenii au devenit vânători care trăiau în grupuri mai mari, având o „bază”. Nuditatea ar face, de asemenea, evidentă lipsa paraziților pentru potențialii parteneri. Cu toate acestea, această teorie este incompatibilă cu abundența de paraziți care continuă să existe în zonele rămase cu păr ale corpului uman.

Explicația prin „ectoparaziți” a nudității omului modern se bazează pe principiul că o primată fără păr ar adăposti mai puțini paraziți. Atunci când strămoșii noștri au adoptat modalități de viață socială în grup în urmă cu aproximativ 1,8 , încărcătura de ectoparaziți a crescut dramatic. Oamenii timpurii au devenit singura din cele 193 de specii de primate care au purici, ceea ce poate fi atribuit condițiilor de trai apropiate în grupuri mari de indivizi. Deși speciile de primate au locuri de dormit comune, aceste grupuri sunt mereu în mișcare și, prin urmare, au mai puține șanse să adăpostească ectoparaziți. Cu toate acestea, oamenii au la fel de mulți foliculi ca și alte primate, dar părul este mai scurt și mai fin. Acest puf fin poate fi fost reținut deoarece le permite oamenilor să detecteze prezența ectoparaziților, împiedicându-le în același timp mișcarea pe piele.

Se anticipa că datarea separării păduchelui ancestral uman în două specii, păduchele de cap și păduchele pubian, ar data pierderea părului corporal la strămoșii umani. Cu toate acestea, s-a dovedit că păduchele pubian uman nu provine din păduchele ancestral uman, ci din , separându-se în urmă cu 3,3 milioane de ani. Acest lucru sugerează că oamenii își pierduseră părul de pe corp (dar păstraseră părul de pe cap) și dezvoltaseră păr pubian gros înainte de această dată, trăiau în pădure sau aproape de pădurea în care trăiau gorilele și au contractat păduchi pubieni în urma tranșării gorilelor sau a dormitului în cuiburile lor. Evoluția păduchelui de corp din păduchele de cap, pe de altă parte, plasează data apariției îmbrăcămintei mult mai târziu, în urmă cu aproximativ 100.000 de ani.

Originea îmbrăcămintei

Un studiu din 2010 publicat în indică faptul că purtarea obișnuită a hainelor a început la un moment dat în urmă cu 83.000 până la 170.000 de ani, pe baza unei care indică momentul în care păduchii de haine s-au separat de strămoșii lor, păduchii de cap. Această informație sugerează că utilizarea îmbrăcămintei a avut probabil originea la oamenii moderni din punct de vedere anatomic din Africa, înainte de migrarea lor către climate mai reci, migrație care a fost făcută posibilă tocmai de haine.

O parte din tehnologia pentru ceea ce numim astăzi îmbrăcăminte s-ar fi putut dezvolta inițial pentru a realiza alte tipuri de podoabe, inclusiv bijuterii, , tatuaje și alte , „îmbrăcând” corpul gol fără a-l ascunde. Conform lui și Nicole R. Buttermore, împodobirea corpului este una dintre schimbările care au avut loc în Paleoliticul târziu (acum 40.000 până la 60.000 de ani), perioadă în care oamenii au devenit nu doar moderni din punct de vedere anatomic, ci și , capabili de și . Studii mai recente plasează utilizarea podoabelor acum 77.000 de ani în Africa de Sud și acum 90.000—100.000 de ani în Palestina și Algeria. Deși pudoarea poate fi un factor, scopuri adesea trecute cu vederea pentru acoperirea corpului sunt camuflajul folosit de vânători, armura corporală și costumele folosite pentru a personifica „ființe spirituale”.

Originea hainelor complexe, mulate pe corp, a necesitat invenția unor cuțite fine din piatră pentru tăierea pieilor în bucăți și a acului cu ureche pentru cusut. Acest lucru a fost realizat de oamenii de Cro-Magnon, care au migrat în Europa în urmă cu aproximativ 35.000 de ani. Neanderthalienii ocupau aceeași regiune, dar au dispărut parțial pentru că nu au putut confecționa haine mulate, ci se înfășurau în piei grosier tăiate – pe baza uneltelor lor simple din piatră – care nu ofereau căldura necesară pentru a supraviețui pe măsură ce clima devenea mai rece în . Pe lângă faptul că erau mai puțin funcționale, învelitorile simple nu ar fi fost purtate în mod obișnuit de neanderthalieni, deoarece aceștia erau mai toleranți la frig decât Homo sapiens și nu ar fi dobândit funcțiile secundare de decorare și promovare a pudoarei.

Cea mai timpurie dovadă arheologică a hainelor din material textil este dedusă din reprezentările de figurine din sudul Levantului, datate între 11.700 și 10.500 de ani în urmă. Singurele exemple supraviețuitoare de pânză țesută sunt din in din Egipt, datate în anul 5000 î.Hr., în timp ce fibre de in înnodate sau răsucite au fost găsite încă din anul 7000 î.Hr.

Adulții sunt rareori complet nuzi în societățile moderne și își acoperă cel puțin organele genitale, însă podoabele și îmbrăcămintea adesea subliniază, sporesc sau atrag atenția în alt mod asupra sexualității corpului.

Note

Bibliografie

Vezi și Istoria nudității

Categorie:Evoluția omului Categorie:Nuditate