Marea strategie sau înalta strategie este strategia unui stat privind modul în care mijloacele (militare și nemilitare) pot fi utilizate pentru promovarea și realizarea intereselor naționale pe termen lung.Gray, Colin: War, Peace and International Relations: An Introduction to Strategic History, Abingdon și New York: Routledge 2007, p. 283. Aspectele marii strategii includ de regulă alegerea doctrinei militare, a structurii de forțe și a alianțelor, precum și relațiile economice, conduita diplomatică și metodele de extragere sau mobilizare a resurselor.
Spre deosebire de strategie, marea strategie cuprinde mai mult decât mijloace militare (precum mijloacele diplomatice și economice); nu echivalează succesul doar cu victoria pur militară, ci și cu urmărirea unor obiective și a prosperității pe timp de pace; și are în vedere obiectivele și interesele pe termen lung, mai degrabă decât pe termen scurt.
Spre deosebire de politică externă, marea strategie pune accentul pe implicațiile militare ale politicii; ia în considerare costurile și beneficiile politicilor, precum și limitele capabilităților; stabilește priorități; și trasează un plan practic, mai degrabă decât un ansamblu de ambiții și dorințe. Conducerea politică a unei țări dirijează de regulă marea strategie cu contribuția celor mai înalți oficiali militari. Elaborarea marii strategii a unei națiuni se poate întinde pe parcursul mai multor ani sau chiar generații.
O mare parte a literaturii de specialitate privind marea strategie se concentrează asupra Statelor Unite, care, de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, au avut o mare strategie orientată în jurul primatului, al „angajării profunde” și/sau al hegemoniei liberale, ceea ce presupune că Statele Unite își mențin predominanța militară; mențin o rețea extinsă de aliați (ilustrată de NATO, de alianțele bilaterale și de bazele militare americane din străinătate); și integrează alte state în instituții internaționale concepute de SUA (precum FMI, OMC/GATT și Banca Mondială). Criticii acestei mari strategii, printre care se numără susținătorii echilibrării din larg, ai angajării selective, ai reținerii și ai izolaționismului, pledează pentru retragere.
Definiție Nu există o definiție universal acceptată a marii strategii. O definiție frecventă este aceea că marea strategie reprezintă strategia unui stat privind modul în care mijloacele (militare și nemilitare) pot fi utilizate pentru promovarea și realizarea intereselor naționale pe termen lung. Marea strategie dezvoltă ideea tradițională de strategie în trei moduri: extinde strategia dincolo de mijloacele militare, pentru a include mijloace diplomatice, financiare, economice, informaționale etc. examinează forțele interne pe lângă cele externe – luând în considerare atât diferitele instrumente ale puterii, cât și politicile interne necesare punerii lor în aplicare (de exemplu, încorporarea) include luarea în considerare a perioadelor de pace, nu doar a celor de război Gânditorii nu sunt de acord dacă marea strategie ar trebui să servească promovării păcii (așa cum subliniază B. H. Liddell Hart) sau sporirii securității unui stat (așa cum subliniază Barry Posen).
Istoricul militar britanic B. H. Liddell Hart a avut un rol influent în popularizarea conceptului de mare strategie la mijlocul secolului al XX-lea. Definițiile ulterioare tind să pornească de la a sa. El definește marea strategie astfel:[R]olul marii strategii – strategia superioară – este de a coordona și a orienta toate resursele unei națiuni sau ale unui grup de națiuni către atingerea obiectivului politic al războiului – scopul definit de politica fundamentală.
Marea strategie ar trebui deopotrivă să evalueze și să dezvolte resursele economice și forța umană a națiunilor pentru a susține forțele combatante. De asemenea, resursele morale – căci a cultiva spiritul de bunăvoie al poporului este adesea la fel de important ca a deține formele mai concrete de putere. Marea strategie ar trebui, totodată, să reglementeze distribuția puterii între diferitele categorii de forțe, precum și între acestea și industrie. Mai mult, puterea de luptă nu este decât unul dintre instrumentele marii strategii – care ar trebui să țină seama de puterea presiunii financiare și, nu în ultimul rând, de cea a presiunii etice, și să le aplice, pentru a slăbi voința adversarului. ...
În plus, în vreme ce orizonturile strategiei sunt mărginite de război, marea strategie privește dincolo de război, către pacea care urmează. Ea ar trebui nu doar să combine diferitele instrumente, ci să le reglementeze utilizarea astfel încât să evite vătămarea stării viitoare de pace – pentru securitatea și prosperitatea acesteia.Liddell Hart, B. H. Strategy London: Faber & Faber, 1967. 2nd rev. ed. p.322
Istoric În Antichitate, cuvântul grecesc „strategie” se referea la priceperea unui general. Până în secolul al VI-lea, bizantinii făceau distincția între „strategie” (mijloacele prin care un general apără patria și învinge inamicul) și „tactică” (știința organizării armatelor). Împăratul bizantin Leon al VI-lea a făcut distincția între cei doi termeni în lucrarea sa Taktika.
Înainte de Revoluția Franceză, majoritatea gânditorilor scriau despre știința militară, nu despre marea strategie. Termenul de mare strategie a apărut pentru prima dată în Franța, în secolul al XIX-lea. Jacques Antoine Hippolyte, conte de Guibert a scris o lucrare influentă, Eseu general de tactică, care făcea distincția între „tactică” și „marea tactică” (ceea ce savanții de astăzi ar numi mare strategie). Taktika împăratului Leon a fost tradusă la scurt timp în franceză și germană, determinându-i pe majoritatea gânditorilor să facă distincția între tactică și strategie.
Carl von Clausewitz a susținut într-o lucrare influentă că politica și războiul sunt legate în mod intrinsec. Clausewitz a definit strategia drept „folosirea luptelor în scopul războiului”. Antoine-Henri Jomini a argumentat că, din cauza naturii intrinsec politice a războiului, diferite tipuri de războaie (de exemplu, războaie ofensive, războaie defensive, războaie de oportunitate, războaie cu sau fără aliați, războaie de intervenție, războaie de cucerire, războaie de opinie, războaie naționale, războaie civile) trebuiau purtate în mod diferit, dând astfel naștere nevoii de o mare strategie. Unii contemporani ai lui Clausewitz și Jomini au contestat legăturile dintre politică și război, susținând că politica încetează să mai fie importantă odată ce războiul a început.
Definițiile restrânse, asemănătoare celor ale lui Clausewitz, erau larg răspândite în secolul al XIX-lea. Către sfârșitul secolului al XIX-lea și la începutul secolului al XX-lea (îndeosebi prin scrierile lui B. H. Liddell Hart), unii autori au extins definiția strategiei pentru a desemna distribuirea și aplicarea mijloacelor militare în vederea atingerii obiectivelor de politică. Pentru acești gânditori, marea strategie nu era doar diferită de strategia operațională de câștigare a unei anumite bătălii, ci cuprindea deopotrivă politicile de pace și pe cele de război. În viziunea lor, marea strategie ar trebui să funcționeze de-a lungul deceniilor (sau mai mult) și nu ar trebui să înceteze la încheierea războiului ori să înceapă odată cu izbucnirea lui.
În secolul al XX-lea, unii gânditori au argumentat că, într-o eră a războiului total, toate tipurile de acțiuni (politice, economice, militare, culturale) constituiau mare strategie. Cu toate acestea, majoritatea definițiilor presupuneau o diviziune a muncii între acțiunile liderilor politici și cele ale militarilor care le pun în aplicare.
Potrivit lui Helmuth von Moltke, sarcina inițială a strategiei era de a servi politicii, iar sarcina ulterioară era de a pregăti mijloacele de purtare a războiului. Moltke a avertizat însă că planurile s-ar putea să nu supraviețuiască întâlnirii cu inamicul. Alți gânditori au contestat ideea lui Clausewitz potrivit căreia politica putea stabili obiectivele războiului, întrucât acestea s-ar schimba în cursul războiului, în funcție de succesul sau eșecul operațiunilor militare. Acești gânditori au susținut că strategia era un proces care necesita adaptare la circumstanțele în schimbare.
Cercetarea privind marea strategie a cunoscut o revigorare la sfârșitul anilor 1960 și în anii 1970. Bernard Brodie a definit strategia drept „un ghid pentru a realiza ceva și a face acest lucru în mod eficient... o teorie a acțiunii”.
Exemple istorice Potrivit istoricului Hal Brands, „toate statele... fac mare strategie, dar multe dintre ele nu o fac deosebit de bine”.
Războiul peloponesiac Una dintre primele scrieri despre marea strategie provine din Istoria Războiului peloponesiac a lui Tucidide, o relatare a războiului dintre Liga peloponesiacă (condusă de Sparta) și Liga de la Delos (condusă de Atena).
Imperiul Roman Începând cu epoca lui Hadrian, împărații romani au folosit o strategie militară de „securitate preclusivă – stabilirea unei bariere liniare de apărare perimetrală în jurul Imperiului. Legiunile erau staționate în mari fortărețe”. Aceste „fortărețe” existau de-a lungul perimetrului Imperiului, însoțite adesea de ziduri propriu-zise (de exemplu, Zidul lui Hadrian). Din cauza impenetrabilității percepute a acestor apărări perimetrale, împărații nu păstrau o armată centrală de rezervă. Sistemul roman de drumuri permitea soldaților să se deplaseze de la o frontieră la alta (în scopul întăririlor în timpul unui asediu) cu relativă ușurință. Aceste drumuri ofereau totodată Romei un avantaj logistic față de dușmanii săi, întrucât proviziile puteau fi transportate la fel de ușor pe rețeaua rutieră romană ca și soldații. În acest fel, dacă legiunile nu puteau câștiga o bătălie prin pricepere în lupta militară sau prin superioritate numerică, ele puteau pur și simplu să reziste mai mult decât invadatorii, care, după cum scria istoricul E.A. Thompson, „nu gândeau în termeni de milioane de banițe de grâu”.
Împăratul Constantin a mutat legiunile de la frontiere într-o singură armată de campanie mobilă, ca modalitate de a economisi bani și de a-i proteja pe cetățenii mai înstăriți din interiorul orașelor. Cu toate acestea, potrivit unor surse antice, această mare strategie a avut efecte costisitoare asupra Imperiului Roman, slăbindu-i apărarea frontierelor și făcându-l vulnerabil la incursiunile armatelor străine. De asemenea, oamenii care trăiau în apropierea frontierelor romane au început să caute protecție la barbari după plecarea armatelor romane. Se consideră că acest argument provine din scrierile lui Eunapios.Ridley. 1982. Zosimus: New History. pg. 159, n.80. După cum afirmă istoricul Zosimos din secolul al V-lea d.Hr.:
Această acuzație a lui Zosimos este considerată de mulți istorici moderni o exagerare grosolană și o evaluare inexactă a situației din secolul al IV-lea sub Constantin. B.H. Warmington, de exemplu, susține că afirmația lui Zosimos este „[o] simplificare excesivă”, amintindu-ne că „acuzația de expunere a regiunilor de frontieră este în cel mai bun caz anacronică și reflectă probabil prejudecățile lui Zosimos față de Constantin; corupția soldaților care trăiau în orașe era un loc comun literar”.
Al Doilea Război Mondial