miniatura|Reprezentare a lui Dumnezeu în tradiția creștină. Într-o ideocrație întemeiată pe autoritatea unui profet, acesta ajunge adesea să fie ridicat la statut divin. Ideocrația (un cuvânt portmanteau care combină „ideologie” și kratos, grecesc pentru „putere”) este „guvernarea unui stat conform principiilor unei anumite ideologii politice.” Un stat ideocratic poate fi fie totalitar (cetățenii fiind forțați să urmeze o ideologie), fie populist (cetățenii urmează în mod voluntar o ideologie). Acesta este un guvern bazat pe o ideologie monistă, spre deosebire de un stat autoritar, care se caracterizează printr-o putere centrală puternică și libertăți politice limitate. Cetățenii statelor pluraliste pot emigra liber, dar cei care părăsesc o ideocrație pot fi etichetați drept trădători.

Ideocrațiile sunt guverne în care o ideologie dominantă a devenit profund înrădăcinată în politică și, în general, politica a devenit profund înrădăcinată în majoritatea aspectelor societății. Ideologia unei ideocrații se prezintă ca un sistem absolut, universal și suprem pentru înțelegerea vieții sociale, asemănător unui zeu într-un sistem de credințe monoteist.

În viziunea lui Jaroslaw Piekalkiewicz și Alfred Wayne Penn, ideocrațiile își derivă legitimitatea politică dintr-una dintre următoarele surse ideologice: națiune, rasă, clasă sau cultură. De asemenea, ei cred că ideocrații își vor proiecta propriile sentimente de vinovăție asupra unor grupuri de oameni (evrei, comuniști, capitaliști, eretici) ca forțe care subminează ideocrația. Acești țapi ispășitori simbolizează forțele pe care adevărații credincioși trebuie să le combată în interiorul lor. Vina pentru eșecurile politicilor este deviată de la ideocrați către țapii ispășitori, care sunt supuși atacurilor gloatei, terorismului, proceselor-spectacol și pedepselor stilizate.

Pentru a reuși sau a supraviețui, indivizii din cadrul ideocrațiilor dezvoltă o personalitate autoritară. Acești indivizi rămân rezistenți la democratizare mult timp după prăbușirea ideocrației deoarece au dezvoltat o mentalitate în care sloganurile simple sunt adoptate și repetate ca semne de conformism și loialitate. Cei care nu cred în ideologie sunt fataliști, susținând sistemul pentru că se simt neputincioși să-l schimbe sau machiavelici, exploatând cinic sistemul în propriile scopuri (ambele grupuri dezvoltând o formă de gândire dublă).

Evoluție Conform lui Piekalkiewicz și Penn, ideocrațiile se dezvoltă și scad în felul următor:

Început

Război civil: Ca în URSS, China, Cuba, Iugoslavia. Pentru a instaura ideocrația, trebuie să existe un lider carismatic nemilos: un Lenin, Mao, Castro, Tito. Preluare: De obicei, un partid politic cu un lider hotărât („liderul este mișcarea”) preia puterea prin lovitură de stat: ca în Italia fascistă, în Germania nazistă și în Iran. Într-o colonie izolată: de exemplu, Africa de Sud albă și puritanii din Noua Anglie.

Stabilizare

De obicei, acest lucru durează 10-15 ani. Liderul nu mai este profet, ci este acum zeificat. Are loc o epurare a adepților și o birocratizare a statului și a partidului. Economia este naționalizată și total mobilizată în sprijinul ideocrației. Vor exista inamici care vor fi găsiți ca țapi ispășitori și disidenții vor fi terorizați.

Evoluție

Autodistrugere. Unul sau mai multe dintre următoarele pot cauza declin. Ideocrația se poate diviza în „tabere aflate în conflict”. Poate fi pusă capăt unei lovituri de stat militare, ca în Argentina peronistă. Poate exista o rebeliune populară. Economia poate stagna deoarece cererile depășesc capacitatea. Pot exista atacuri externe din partea altor state care se tem de răspândirea ideologiei. Eroziune pașnică. Se maturizează o nouă generație, care este mai puțin ferventă și mai tolerantă față de pluralism. Dezvoltările tehnologice și expresia artistică (de exemplu, piesele lui Václav Havel în Cehoslovacia) erodează credința în ideologie. Conducerea devine o elită carieristă și egoistă, mai puțin eficientă. Regenerarea poate preveni sau amâna colapsul. Ideologia este regândită și adaptată sau înlocuită cu un set complet nou de idealuri. De exemplu, în Polonia, ideocrația comunistă a eșuat în 1980, recunoașterea Sindicatului Solidaritatea a lui Lech Wałęsa ducând la o lovitură de stat militară și la o guvernare militară autoritară. În România, comunismul s-a încheiat brusc în 1989 și armata a preluat din nou puterea, judecându-l și executându-l pe Ceaușescu.

Istorie Piekalkiewicz și Penn au descris Egiptul faraonic, Babilonul antic, imperiile aztecă și incașă, Sparta, imperiul islamic, Rusia imperială și China imperială drept ideocrații și citează Iugoslavia lui Tito, Argentina peronistă, Irakul lui Saddam, URSS, Portugalia lui Salazar, Albania, țările Pactului de la Varșovia și Japonia imperială printre cele care au crescut și au decăzut în secolul al XX-lea. Atât extremiștii catolici, cât și cei protestanți din Irlanda de Nord au căutat soluții ideocratice, dar au fost zădărnicite de trupele britanice. Forma populistă de ideocrație a fost o forță importantă în istoria politică latino-americană, unde au apărut mulți lideri carismatici de la începutul secolului al XX-lea.Guillermo A. O'Donnell, Bureaucratic authoritarianism: Argentina, 1966–1973, in comparative perspective. Berkeley: University of California Press, 1988, , pp. 9–10John D. French, The Brazilian workers' ABC: class conflict and alliances in modern São Paulo. University of North Carolina Press, 1992, , p. 4.

În secolul al XXI-lea au fost citate următoarele țări ca fiind ideocrații:

China Coreea de Nord Cuba Siria baathistă Iran Sudan Arabia Saudită (prin wahhabism)

Note

Vezi și

Religie seculară Politică de putere Prăbușirea statului

Categorie:Ideologii Categorie:Autoritarism Categorie:Ideocrație