Sindromul Vichy: 1944-198... () este o carte publicată în 1987 de Henry Rousso. Termenul Sindromul Vichy este folosit de Rousso pentru descrierea vinovăției colective, rușinii și negării pe care mulți francezi le-au simțit în urma celui de-al Doilea Război Mondial, mai ales în anii 1970 și după aceea, și în special în ceea ce privește guvernul colaboraționist de la Vichy. Complicitatea regimului de la Vichy la persecutarea evreilor și a altor minorități a fost de atunci o sursă de rușine și controversă în Franța.

Cadru istoric Charles de Gaulle a scris Memorii de război () despre eliberarea Franței în perioada sa de ani în afara puterii, de la demisia sa din guvernul provizoriu din 1946 până la revenirea sa la putere ca șef al celei de-a cincea Republici în 1958. În memoriile sale, el a reușit să-și expună viziunea asupra istoriei luptei pentru eliberarea Franței, prezentându-se ca un apărător al valorilor tradiționale franceze și ca un patriot care luptă pentru măreția țării sale, și își exprimă mândria națională și viziunea sa asupra unui destin special, dat de Dumnezeu și glorios pentru țara sa. Cuvintele sale de deschidere, referitoare la o „anumită idee despre Franța”, au devenit celebre ca sinteză a viziunii gaulliste asupra Franței.

O narațiune falsă, care exagera importanța Rezistenței în procesul de eliberare, a stat la baza mitului fondator al Franței post-Vichy și s-a împletit strâns cu problema modului în care Franța ar trebui să-și asume istoria pentru a-și recunoaște implicarea în Holocaust și a modului în care această perioadă ar trebui percepută în memoria națională.

Terminologie Henry Rousso a introdus termenul sindromul Vichy în cartea sa din 1987 publicată în Franța în 1987. În carte, el a inventat și o expresie pentru a descrie acea epocă (), a fost preluat ca titlu al cărții sale din 1994, scrisă împreună cu și purtând același titlu, și tradus în engleză de Nathan Bracher ca „un trecut mereu prezent” .

Un alt neologism din carte este pentru descrierea memoriei istorice exagerate a Rezistenței franceze din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. În special, termenul résistancialisme se referă la concepțiile exagerate privind amploarea și importanța Rezistenței și a sentimentului antigerman din Franța ocupată de germani în gândirea franceză de după război. Rousso a susținut că rezistenționism a apărut în rândul gaulliștilor și al comuniștilor la scurt timp după război și a devenit curent dominant în timpul Războiului din Algeria. În special, acesta a fost folosit pentru a descrie convingerea că rezistența era atât unanimă, cât și naturală în acea perioadă, și pentru a justifica lipsa de interes istoriografic față de rolul colaboraționiștilor francezi și al guvernului de la Vichy.

Termenul („negarea Holocaustului”) a fost folosit pentru prima dată în cartea din 1987. Rousso a susținut că era necesar să se facă distincția între revizionismul istoric legitim din cadrul studiilor privind Holocaustul și negarea Holocaustului motivată politic, pe care a numit-o „negaționism”.

Definiția

În viziunea lui Rousso, sindromul Vichy esteansamblul de simptome și manifestări eterogene care evidențiază, în special în viața politică, culturală și socială, existența unor traume generate de ocupație, mai ales a celor legate de diviziunile interne – traume care s-au menținut și, uneori, s-au accentuat după încheierea evenimentelor.

Primirea cărții

Cartea a fost recunoscută drept un „clasic instantaneu”. Reeditat în 1990 sub titlul , a fost calificată drept „magistrală”. Cartea a apărut pentru prima dată în limba engleză în 1991 sub titlul The Vichy Syndrome: History and Memory in France since 1944 și a atras imediat atenția în literatura de specialitate engleză, generând comentarii și analize ulterioare în reviste precum French Historical Studies.

Analiză Rousso a afirmat că Franța suferea de o „boală cauzată de trecutul său”. El a descris patru etape ale evoluției acestui sindrom folosind termeni care găsesc ecouri în discursul psihanalitic, referindu-se la prima etapă ca la o „doliu neîncheiat” () datorată obiectivelor urgente de după război de consolidare a victoriei militare și de reconstrucție a țării, care nu au lăsat loc pentru introspecție cu privire la luptele interne masive pentru putere, care au fost, de fapt, un factor mai puternic care a zguduit Franța decât chiar ocuparea nazistă. Etapa a doua, „reprimarea” (), a avut loc în perioada de boom economic din 1954 până în 1971, constând în aruncarea în uitare a oricărei amintiri despre greutățile, dar și despre diviziunile ideologice și ura bazată pe clasă și rasă care fuseseră instituționalizate în timpul regimului de la Vichy. Această viziune a fost sintetizată de „Memoriile de război” ale lui de Gaulle, în care acesta își mărturisea „o anumită idee despre Franța” bazată pe valorile sale tradiționaliste și patriotice.

În etapa a treia, pe care Rousso a numit-o „oglinda spartă”, „anumita viziune asupra Franței” a fost erodată de evenimentele din mai 1968, o adevărată bombă cu ceas culturală, care a dărâmat în cele din urmă barierele de protecție ale memoriei, construite cu grijă de de Gaulle cu ajutorul opoziției sale de stânga. Eroziunea a continuat odată cu lansarea documentarului din 1969 Le Chagrin et la Pitié (Tristețea și Mila) despre colaborarea dintre guvernul de la Vichy și Germania nazistă, iar bomba a explodat în cele din urmă odată cu revoluția istoriografică provocată de lansarea în Franța a cărții Franța de la Vichy: Garda veche și Noua Ordine de Robert Paxton care a infirmat viziunile anterioare asupra regimului de la Vichy, reprezentate în mod tipic de cea a lui Robert Aron, sub o avalanșă de dovezi, declanșând o dezbatere intensă și acerbă în Franța. Această scurtă etapă a durat doar câțiva ani, până în 1974, când a început următoarea etapă, pe care Rousso a numit-o „obsesie”, caracterizată de o „întoarcere la represiune”. Treptat, tabuurile au început să cadă, iar fragmente din adevărata poveste au ieșit la iveală, inclusiv, în cele din urmă, difuzarea pentru prima dată a filmului „Tristețea și Mila” în anii 1980. Comportamentul politicienilor de extremă dreapta, precum Jean-Marie Le Pen, a menținut în atenția publicului punctele de vedere tradiționaliste, iar unele procese de război mediatizate, precum cele ale lui Klaus Barbie, René Bousquet și Paul Touvier, au menținut „anii negri” ai regimului de la Vichy în atenția publicului pe tot parcursul anilor 1980 și până în anii 1990.

Istoricul Pierre Nora îl consideră pe Rousso un reprezentant tipic al generației postbelice, format în spiritul unor viziuni precum cele ale lui Robert Aron, a cărui istorie a Franței sub regimul de la Vichy descria Franța de atunci ca o națiune alcătuită din oameni care susțineau pe deplin Rezistența, cu excepția câtorva trădători. Dar aceasta a fost și generația puternic influențată de evenimentele din mai 1968, cu tendințe de stânga, și apoi zguduită de „revoluția paxtoniană” de la începutul anilor 1970. Reacția lui Rousso, în viziunea lui Nora, a fost aceea că Rousso a răsturnat scenariul și a considerat Franța sub regimul de la Vichy ca fiind, în general, colaboraționistă, cu excepția câtorva eroi.

Dezbateri Răspunzând la articolul lui Bertram Gordon publicat în revista „French Historical Studies”, Rousso a subliniat că a căuta definiții ale „sindromului Vichy” în anumite cataloage sau indexuri de lucrări istorice înseamnă a căuta acolo unde nu există dovezi, sau cel puțin nu existau în 1987, deoarece „sindromul”, dacă a existat vreunul, s-a manifestat în dezbaterea publică și culturală, în producția de filme, în acțiunile instanțelor, cu mult înainte ca acest lucru să se reflecte în producția istoricilor sau, mai ales, în cărțile tipărite care ar putea fi indexate. În acest sens, Rousso îi consideră pe istorici doar un „vector al memoriei” printre alții, care adesea ajung pe ultimul loc, după cineaști, scriitori sau activiști.

Vedeți și: Mitul Wehrmachtului curat – ideea negaționistă potrivit căreia forțele armate regulate germane nu au fost implicate în Holocaust sau în alte crime de război în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Note

Bibliografie

Bibliografie suplimentară

Categorie:Cărți din 1987 Categorie:Articole cu surse în limba franceză (fr) Categorie:Regimul de la Vichy