Susanne Wenger, cunoscută și sub numele de Adunni Olorisha (), a fost o artistă austriaco-nigeriană și preoteasă Yoruba care s-a expatriat în Nigeria. Principalul său interes a fost cultura Yoruba și a reușit să înființeze o cooperativă de artiști în Oshogbo. Ea a colaborat cu artiști locali din Osogbo pentru a reamenaja și redecora Pădurea Sfântă Osun-Osogbo cu sculpturi și basoreliefuri care înfățișează diversele activități ale zeităților Orixá.

Wenger a fost o susținătoare de seamă a conservării Pădurii Osun. Datorită eforturilor sale, pădurea a fost declarată monument național în anul 1965, iar ulterior a fost inclusă în patrimoniul mondial.

Biografie Susanne Wenger s-a născut în Graz, Austro-Ungaria. Este fiica unui profesor de liceu de limba engleză și franceză și a unei mame, fiica unui ofițer de rang înalt al armatei austro-ungare. În anul 1930, Wenger a urmat Școala de Arte Aplicate din Graz, specializându-se în ceramică. Ulterior și-a continuat studiile, mai întâi la Institutul Federal de Educație și Cercetare Grafică, iar apoi la Academia de Arte Frumoase din Viena, alături de Herbert Boeckl, printre alții. În perioada studiilor de la academie, a învățat tehnica frescei și și-a perfecționat abilitățile de desen.

După încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, Wenger a fost angajată a revistei comuniste pentru copii Unsere Zeitung (în ). Ea a realizat designul coperții primei ediții. În anul 1947, a fost invitată de prieteni să cofondreze Vienna Art Club. La Viena, în timpul și după război, multe dintre lucrările sale au fost experimentale, găsindu-și inspirația în spiritualitate; aceste lucrări includeau desene suprarealiste în creioane colorate și imagini suprarealiste dificil de descifrat.

În anul 1947, Wenger a călătorit în Italia, călătoria fiind oferită ca premiu pentru câștigarea unui concurs de afișe. După întoarcerea sa, a avut un oarecare succes vânzându-și lucrările unui dealer de artă, Johann Egger, care deținea, de asemenea, lucrări de Hans Arp, Paul Klee și Piet Mondrian.

După ce a locuit în Italia și Elveția, la sugestia lui Egger, Wenger a plecat în anul 1949 la Paris, unde l-a cunoscut sur viitorul soț, lingvistul Ulli Beier. În același an, lui Beier i s-a oferit un post de fonetician în Ibadan, Nigeria. Postul era oferit doar unui lector căsătorit, iar cuplul, care acordase puțină atenție căsătoriei înainte de această ofertă, a decis să se căsătorească la Londra și a emigrat în Nigeria. La Ibadan, noul colegiu se afla la periferia orașului, iar corpul profesoral, format în principal din britanici, fraterniza rareori cu studenții lor africani. Reacția cuplului față de cadrul colonial a fost de a se muta din Ibadan în satul Ede în anul următor. În Nigeria, Wenger a adoptat elemente ale artei și meșteșugurilor africane și s-a dedicat artei textile adire.

ÎLa mai puțin de un an de la sosire, Wenger a contractat tuberculoza, boală care a determinat-o să se îndrepte spre spiritualitate și spre religia Yoruba. A fost atrasă de această religie după ce l-a întâlnit pe Ajagemo, un preot al zeității Obatala din Ede. Ajagemo i-a prezentat lui Wenger viziunea despre lume, limba și religia Yoruba, iar între cei doi s-a dezvoltat curând o legătură specială. În această perioadă, Wenger a experimentat modele colorate influențate de tehnicile adire.

În cele din urmă, Wenger și Beier au divorțat, iar Wenger s-a căsătorit ulterior cu un toboșar local, Lasisi Ayansola Onilu, perioadă în care devenea deja o participantă activă la revigorarea religiei Orisha. Wenger a părăsit localitatea Ede și s-a mutat la Ilobu, înainte de a se stabili definitiv la Osogbo în anul 1961. În timp ce locuia în oraș, a devenit interesată de sanctuarele dedicate zeităților Orisha; ulterior, ea a reconstituit multe dintre sculpturile religioase din locurile sacre și a fost, de asemenea, însărcinată de Consiliul Districtual Osogbo să renoveze multe dintre sanctuarele locale, în special cel dedicat zeiței râului, Oshun. Wenger a fost, de asemenea, inițiată în cultele lui Obatala, Soponna și Ogboni, iar mai târziu a primit titlul de căpetenie Adunni Olorisha.

Ea a fost fondatoarea școlii de artă „New Sacred Art”, o ramură a școlii mai largi din Osogbo, și a devenit custodele Pădurii Sfinte a zeiței Osun de pe malurile râului Osun din Oshogbo.

Pădurea Osun

Operele sculpturale ale lui Wenger pot fi găsite în Pădurea Osun, o zonă paralelă cu râul Osun. Implicarea sa în conservarea pădurii datează din anii 1960. La invitația unei înalte preotese a zeiței Osun, care era îngrijorată de interesele comerciale și de termitele care distrugeau amenajările sanctuarului, sculpturile sacre și basoreliefurile, Wenger a făcut echipă cu Departamentul de Lucrări Publice și cu mulți artiști locali pentru a eradica termitele și, de asemenea, pentru a reamenaja sculpturile și clădirile din cadrul sanctuarului, folosind atât lemn, cât și ciment.

Lucrările sale din pădure sunt influențate de religia tradițională Yoruba, însă deviază de la piesele anterioare care se concentrau exclusiv pe zei și zeițe. Cunoscute uneori sub numele de „New Sacred Art”, operele lui Wenger nu exprimă doar activitățile și funcțiile unor zeități orisha specifice, ci înfățișează și viața socială a adepților și non-adepților religiei tradiționale. Printre realizările sale bine cunoscute se numără sanctuarele dedicate lui Alajere și Iyamoopo, ridicate la o înălțime de aproximativ 6 m și cu o bază cu o lățime de până la 15 m.

Grupul de ucenici ai lui Wenger avea o istorie de meșteșugari în liniile lor genealogice, astfel că aceștia au ajutat-o să reamenajeze și să redecoreze vechile sanctuare și au realizat sculpturi influențate de mitologia Yoruba.

Viața și activitatea lui Wenger în Pădurea Osun fac obiectul lucrării The Oshun Diaries, un volum de memorii semnat de Diane Esguerra (Eye Books, 2019).

Viața personală Căpetenia Wenger a locuit într-o reședință cu trei etaje din Osogbo, închiriată inițial de primul ei soț, căpetenia Ulli Beier, pe vremea când acesta activa în cadrul Institutului de Studii Murale. În anul 1965, ea a împărțit clădirea cu cel de-al doilea soț al ei, toboșarul Lasisi: amândoi locuiau la primul etaj, în timp ce fostul ei soț, Beier, locuia la al doilea etaj. Ea a continuat contractul de închiriere după plecarea lui Beier din anul 1970 și a rămas în casă și după divorțul de Lasisi. Reședința ei reflectă arta sa, multe dintre piesele de mobilier ale casei înfățișând aspecte ale formei de artă Yoruba pe care căpetenia Wenger o iubea atât de mult.

Decesul La 12 ianuarie 2009, Wenger a decedat la vârsta de 93 de ani în Osogbo.

Moștenirea Sculpturile care au fost amplasate în pădurea zeiței Oshun începând de la sfârșitul anilor 1950, realizate de discipolii săi și de artiști locali, fac parte din Patrimoniul Mondial UNESCO din anul 2005.

În anul 2005, guvernul nigerian a numit-o membru al Ordinului Republicii Federale.

Pentru eforturile depuse în sprijinul populației Yoruba, regele, sau Ataoja, din Oshogbo i-a acordat un titlu de căpetenie al comunității Osogbo.

Expoziții 1995: Retrospectivă la a 80-a aniversare, Minoritenkirche Stein an der Donau (în afara orașului vechi din Krems) 2004: Pe un râu sfânt în Africa, Kunsthalle Krems 2006: Susanne Wenger - viața cu zeii Africii, Muzeul Orașului Graz 2016: Între apa dulce și roiul de albine: O colecție de lucrări de Susanne Wenger, Muzeul Michael C. Carlos de la Universitatea Emory, Atlanta, GA

Note

Referințe

Legături externe

Categorie:Nașteri în 1915 Categorie:Nașteri pe 4 iulie Categorie:Decese în 2009 Categorie:Decese pe 12 ianuarie Categorie:Oameni din Graz Categorie:Artiști austrieci Categorie:Artiști elvețieni