Mohammed al V-lea al Marocului

Mohammed al-Khamis bin Yusef bin Hassan al-Alawi, cunoscut sub numele de Mohammed al V-lea (în , ; ), a fost ultimul sultan al Marocului din 1927 până în 1953 și din 1955 până în 1957, și primul rege al Marocului din 1957 până în 1961. Membru al dinastiei Alauite, acesta a jucat un rol esențial în restabilirea independenței Marocului față de protectoratele francez și spaniol.

Mohammed a urcat pe tron ca sultan după moartea tatălui său, Yusef bin Hassan, în 1927. La începutul domniei sale, aprobarea Dahirului berber a stârnit reacții negative virulente și a impulsionat ascensiunea naționalismului marocan și a opoziției față de stăpânirea franceză continuă. Deși inițial a fost mai maleabil în fața autorităților coloniale, Mohammed a devenit ulterior tot mai susținător al mișcării naționaliste. În timpul la al Doilea Război Mondial, el a sprijinit Aliații, a participat la Conferința de la Anfa din 1943 și i s-a atribuit pe scară largă meritul de a fi protejat populația evreiască din Maroc în timpul războiului; se relatează că acesta s-ar fi opus eforturilor regimului de la Vichy de a impune măsuri antisemite și de a deporta evreii, subliniind că toți evreii marocani se aflau sub protecția sa, în calitate de supuși ai coroanei.

Mohammed a devenit o figură centrală a cauzei independenței după război. În 1947, acesta a susținut un discurs istoric la Tanger, în care a făcut un apel deschis pentru independența Marocului și a subliniat legăturile țării cu restul lumii arabe. Relația sa cu francezii a devenit tot mai tensionată ulterior, pe măsură ce stăpânirea colonială a devenit tot mai represivă. În 1953, autoritățile franceze l-au detronat pe Mohammed, l-au exilat în Corsica (transferându-l ulterior în Madagascar) și l-au instalat ca sultan pe vărul său de gradul al doilea, Mohammed Ben Aarafa. Detronarea a declanșat o opoziție activă față de protectoratul francez, iar doi ani mai târziu, confruntându-se cu violențe tot mai mari în Maroc, guvernul francez a permis revenirea lui Mohammed. În 1956, acesta a negociat cu succes independența Marocului cu Franța și Spania, iar în anul următor și-a asumat titlul de rege. Mohammed a murit în 1961, la vârsta de 51 de ani, și a fost succedat de fiul său cel mare, care a urcat pe tron sub numele de Hassan al II-lea.

Mohammed este adesea descris de istorici drept o figură moderată și unificatoare, al cărei stil de conducere a fost marcat de reținere și de o abordare în general blândă și conciliantă, ceea ce a contribuit la reputația sa de monarh respectat și cu principii solide.

Biografie Sidi Mohammed bin Yusef s-a născut la 10 august 1909, la Fes, fiind cel de-al treilea și cel mai tânăr fiu al sultanului Yusef al Marocului și al Lallei Yacout. În martie 1912, a fost semnat Tratatul de la Fes, prin care Marocul a devenit protectorat francez.

Sidi Mohammed și-a început educația la Fes, în incinta palatului său, qasr al-amami (în ). Acolo a învățat să scrie și să citească și a primit primele lecții din Coran.

Când tatăl său a stabilit Rabatul drept capitală a regatului și a administrației, l-a transferat acolo pe Sidi Mohammed, alături de majoritatea fraților săi. În Rabat, acesta și-a continuat studiile cu profesori particulari, aprofundând limba arabă și Coranul până când a devenit hafiz. De asemenea, a studiat franceza cu Mohammed Mammeri, care i-a acordat o atenție deosebită. După ce a devenit sultan, Mammeri a rămas în serviciul său pentru o perioadă lungă, în calitate de șef de protocol.

Ulterior, Sidi Mohammed și-a continuat studiile la o școală publică din Rabat.

Începutul domniei (1927–1939)

Mohammed al V-lea a fost unul dintre fiii sultanului Yusef bin Hassan — care fusese instalat pe tron de către francezi în septembrie 1912 — și ai soției acestuia, Yaqut. La 18 noiembrie 1927, un Mohammed bin Yusef „tânăr și timid”, în vârstă de 17 ani, a urcat pe tron după moartea tatălui său și plecarea lui Hubert Lyautey.

Acesta s-a căsătorit cu Hanila bint Mamoun în 1925, iar în 1928 s-a căsătorit cu Abla bint Tahar, cea din urmă dându-i naștere lui Hassan al II-lea în 1929. În cele din urmă, acesta s-a căsătorit cu Bahia bint Antar.

În timpul Celui de-al Doilea Război Mondial (1939–1945) La momentul urcării pe tron a lui Mohammed, autoritățile coloniale franceze „insistau pentru o «politică indigenă» mai asertivă”. La 16 mai 1930, sultanul Mohammed al V-lea a semnat Dahirul berber, care modifica sistemul juridic în părțile Marocului unde se vorbeau preponderent limbi berbere, în timp ce sistemul juridic din restul țării rămânea cel de dinaintea invaziei franceze. Deși sultanul nu se afla sub nicio presiune, acesta avea doar 20 de ani. Acest dahir „a electrizat națiunea”; a fost criticat dur de către naționaliștii marocani și a servit drept catalizator pentru Mișcarea Naționalistă Marocană.

Sultanul Mohammed al V-lea a participat la Conferința de la Anfa, găzduită la Casablanca în timpul la al Doilea Război Mondial. La 22 ianuarie 1943, acesta s-a întâlnit în privat cu președintele SUA, Franklin Delano Roosevelt, și cu prim-ministrul Regatului Unit, Winston Churchill. În cadrul acestei cine, Roosevelt l-a asigurat pe sultan că „peisajul postbelic și cel antebelic vor... diferi radical, în special în ceea ce privește chestiunea colonială”. Fiul sultanului, în vârstă de 14 ani și viitor rege al Marocului, Hassan al II-lea, a fost de asemenea prezent și a declarat ulterior că Roosevelt ar fi spus: „Peste zece ani, țara voastră va fi independentă”.

„Există relatări contradictorii cu privire la ceea ce a făcut sau nu a făcut Mohammed al V-lea pentru comunitatea evreiască din Maroc” în timpul Holocaustului. Cu toate acestea, „deși este un subiect de dezbatere, majoritatea cercetătorilor subliniază bunăvoința lui Mohammed al V-lea față de evrei” în timpul erei Vichy. Se relatează că Mohammed a refuzat să aprobe eforturile oficialilor de la Vichy de a impune legislația antisemită în Maroc și de a deporta cei 250 000 de evrei din țară către moarte în lagărele de concentrare și lagărele de exterminare naziste din Europa. Poziția sultanului s-a bazat „atât pe insulta pe care dictatele de la Vichy o aduceau pretenției sale de suveranitate asupra tuturor supușilor săi, inclusiv a evreilor, cât și pe instinctele sale umanitare”. Anumite măsuri rasiale naziste au fost totuși aplicate parțial în Maroc, în ciuda obiecțiilor lui Mohammed, iar acesta a semnat, la instrucțiunile oficialilor de la Vichy, două decrete care le interziceau evreilor accesul la anumite școli și funcții.

Lupta pentru independență (1945–1953)

Sultanul Mohammed a fost o figură centrală în mișcarea de independență din Maroc, cunoscută și sub numele de Revoluția Regelui și a Poporului (în ). Această Mișcare Naționalistă Marocană s-a dezvoltat pornind de la protestele legate de Dahirul berber din 16 mai 1930. Acesta a fost critic față de primele mișcări pentru reformă în administrația colonială franceză din Maroc, înainte de a deveni, ulterior, un susținător al independenței.

Poziția sa centrală în Proclamația de independență a Marocului i-a întărit și mai mult imaginea de simbol național. Pe 9 și 10 aprilie 1947, acesta a susținut două discursuri memorabile la Mendoubia și, respectiv, la Marea Moschee din Tanger, cunoscute împreună sub numele de Discursul de la Tanger, făcând apel la independența Marocului fără a nominaliza direct puterile coloniale.

În 1947, progresul rapid al mișcării naționaliste l-a determinat pe Sidi Mohammed să ceară pentru prima dată independența în timpul discursului de la Tanger, unde a făcut apel și la uniunea arabilor și la aderarea Marocului la Liga Arabă (fondată în 1945); în cadrul acestuia, el a lăudat și a subliniat legăturile strânse dintre Maroc și restul lumii arabe. Această apropiere între monarhie și mișcarea naționalistă, ale căror proiecte diferă, poate fi explicată, conform istoricului Bernard Cubertafond, prin faptul că „fiecare parte are nevoie de cealaltă: mișcarea națională observă popularitatea crescândă a regelui și emanciparea sa prudentă, dar treptată, de sub un protector care, în fapt, a abandonat tratatul din 1912 pentru a trece la administrarea directă; regele nu se poate izola, fără a se descredita, de o mișcare naționalistă care reunește forțele vii ale țării sale și elita tineretului, și are nevoie de această putere de protest pentru a impune schimbări Franței”.

De atunci, relațiile cu autoritățile franceze au devenit tensionate, în special cu noul rezident general, generalul Alphonse Juin, care a aplicat măsuri severe și a făcut presiuni asupra sultanului pentru ca acesta să dezavueze partidul Istiqlal și să se distanțeze de revendicările naționaliste. Ruptura cu Franța s-a consumat în 1951, iar Mohammed a încheiat un pact cu naționaliștii la Tanger pentru a lupta pentru independență. Numirea unui nou rezident general, generalul , a accentuat disensiunile dintre Mohammed și Franța. Noi demonstrații în Maroc au culminat cu revolte în 1952, în special la Casablanca, iar Mohammed s-a adresat Organizației Națiunilor Unite pentru a face cunoscută cauza marocană, beneficiind de sprijinul Statelor Unite.

Detronarea și exilul (1953–1955) La 20 august 1953 (ajunul sărbătorii Eid al-Adha), autoritățile coloniale franceze l-au forțat pe Mohammed al V-lea, un simbol național esențial în mișcarea tot mai amplă pentru independența Marocului, să plece în exil în Corsica, alături de familia sa. Vărul său de gradul al doilea, Mohammed Ben Aarafa, supranumit „sultanul francezilor”, a fost proclamat monarh-marionetă și instalat pe tron. Ca răspuns, Muhammad Zarqtuni a atacat cu bombă Piața Centrală din Casablanca în ajunul Crăciunului din acel an.

Mohammed și familia sa au fost transferați ulterior în Madagascar, în ianuarie 1954. Acesta s-a întors din exil la 16 noiembrie 1955 și a fost recunoscut din nou ca sultan, în urma unei opoziții active față de protectoratul francez. Întoarcerea sa triumfală a reprezentat pentru mulți semnul sfârșitului erei coloniale. Situația a devenit atât de tensionată încât, în 1955, naționaliștii marocani — care beneficiau de sprijin în Libia, Algeria (prin intermediul FLN) și Egipt — au forțat guvernul francez să negocieze și să îl recheme pe sultan. În februarie 1956, acesta a negociat cu succes independența Marocului cu Franța și Spania.

După obținerea independenței (1956–1961)

Mohammed a sprijinit Frontul de Eliberare Națională (FLN) din Algeria în lupta pentru independență și s-a oferit să faciliteze participarea liderilor FLN la o conferință cu Habib Bourguiba la Tunis. La 22 octombrie 1956, forțele franceze au deturnat un avion marocan care transporta lideri ai FLN în timpul Războiului din Algeria. Avionul, care îi transporta pe , și , urma să plece din Palma de Mallorca către Tunis, însă forțele franceze au redirecționat zborul către Algerul ocupat, unde liderii FLN au fost arestați.

În 1957, acesta și-a asumat titlul de rege al Marocului, pentru a simboliza unitatea țării în ciuda diviziunilor dintre arabi și berberi. În ceea ce privește politica internă, după întoarcerea sa, a permis desfășurarea primului congres al partidului Istiqlal, care a format diverse guverne sub domnia sa. A autorizat crearea sindicatelor, însă tulburările și grevele l-au determinat să preia puterea deplină în ultimii ani ai domniei. Vizita sa de stat în Statele Unite, mai târziu în acel an, „i-a consolidat poziția de reprezentant legitim unic al regatului”. În acest fel, a reușit să înlocuiască membrii mișcării naționaliste pe scena mondială și a transformat călătoria sa într-un mare succes publicitar. Vizita a marcat un efort strategic de a alinia Marocul strâns cu SUA, demonstrând importanța monarhiei pe plan global. A utilizat diverse tehnici pentru a proiecta autoritatea regală, cum ar fi mulțumirea personală adresată foștilor susținători ai mișcării naționaliste în numele poporului marocan.