Romii din Spania, cunoscuți în rândul lor sub endonimul de calé sau prin exonimul gitanos, aparțin subgrupului romilor iberici, cu populații mai mici în Portugalia (unde sunt numiți ciganos) și în sudul Franței (cunoscuți sub numele de gitans). Sentimentul lor de identitate și coeziune provine dintr-un sistem de valori comun, exprimat de către gitanos sub forma las leyes gitanas (în ).

În mod tradițional, aceștia își mențin cercurile sociale strict în cadrul propriilor grupuri patriliniare, deoarece interacțiunea dintre aceste grupuri crește riscul de conflicte, care pot duce la decese. Apariția penticostalismului a influențat această practică, întrucât stilul de viață al gitanos penticostali implică contacte frecvente cu persoane calé din afara propriilor grupuri patriliniare în timpul slujbelor și întâlnirilor religioase. În Spania nu se colectează date pe criterii etnice, deși organismul public de sondare CIS a estimat în 2007 că numărul persoanelor calé prezente în Spania este probabil de aproximativ un milion.

Nume Termenul gitano a evoluat din cuvântul egiptano (în ), care era demonimul în spaniola veche pentru cineva din Egipto (Egipt). Totuși, în spaniola medie și modernă, adjectivul neregulat egipcio a înlocuit cuvântul egiptano cu sensul de egiptean, probabil pentru a-i diferenția pe egipteni de țigani. Între timp, termenul egiptano a evoluat prin eliziune în egitano și, în cele din urmă, în gitano, pierzându-și sensul de egiptean și căpătând o semnificație specifică pentru romii din Spania. În spaniola modernă, cele două popoare sunt acum diferențiate clar: egipcios pentru egipteni și gitanos pentru romii din Spania, termenul egiptano fiind în prezent învechit pentru ambele categorii.

Deși din punct de vedere etimologic termenul gitano a însemnat inițial „egiptean”, utilizarea cuvântului din spaniola veche pentru „egiptean” (egiptano) cu referire la romii din Spania a evoluat în același mod în care cuvântul englezesc „Gypsy” a provenit din adjectivul englez „Egyptian”. Unii romi, un popor originar din regiunile nordice ale subcontinentului indian, în timpul sosirii lor în Europa, fie au pretins că sunt egipteni pentru a obține un tratament mai favorabil din partea europenilor locali, fie au fost confundați cu egiptenii de către aceștia.

Identitate Identitatea grupului este deosebit de complexă în Spania dintr-o varietate de motive care sunt analizate mai jos. Cu toate acestea, se poate afirma cu siguranță că, atât din perspectiva spaniolilor gitanos, cât și a celor non-gitano (payo), persoanele considerate în general ca aparținând acestei etnii sunt cele de descendență gitano completă sau aproape completă și care se autoidentifică astfel. Un element de confuzie îl reprezintă hibridizarea profundă a culturii andaluze și a celei rome (și, după unii, a identității) la nivel popular. Acest proces a avut loc până în punctul în care spaniolii din alte regiuni ale Spaniei confundă adesea elementele uneia cu ale celeilalte. Cel mai clar exemplu în acest sens este muzica flamenco și , forme de artă care sunt de origine andaluză, mai degrabă decât gitano, dar care, fiind puternic marcate de stilul interpretativ al romilor, sunt acum asociate în mod obișnuit cu această etnie de către mulți spanioli. Faptul că cea mai mare populație de gitanos este concentrată în sudul Spaniei a dus chiar la o confuzie între accentul gitano și cel tipic pentru sudul Spaniei, deși multe populații calé din jumătatea de nord a Spaniei (cum ar fi Galiția) nu vorbesc spaniola andaluză.

Origine Poporul rom este originar din nord-vestul Hindustanului, probabil din statul Rajasthan din nord-vestul Indiei și din , împărțită între India și Pakistan.

Dovezile lingvistice au arătat fără echivoc faptul că rădăcinile limbii romani se află în subcontinentul indian: limba are caracteristici gramaticale ale limbilor indo-ariene și împarte cu acestea o mare parte din lexicul de bază, de exemplu, părțile corpului, rutinele zilnice și numerele.

Mai exact, limba romani împarte lexicul de bază cu hindi și punjabi. Aceasta are multe trăsături fonetice comune cu , în timp ce gramatica sa este cea mai apropiată de bengaleză. Evaluarea lingvistică efectuată în secolul al XIX-lea de către Pott (1845) și Miklosich (1882–1888) a arătat că limba romani trebuie clasificată ca o limbă indo-ariană nouă (NIA), nu una indo-ariană medie (MIA), stabilind că strămoșii romilor nu ar fi putut părăsi subcontinentul indian semnificativ mai devreme de anul 1000 d.Hr., ajungând în cele din urmă în Europa câteva sute de ani mai târziu.

Descoperirile genetice din 2012 sugerează că romii au provenit din regiunea de nord-vest a subcontinentului indian și au migrat ca un singur grup. Conform unui studiu genetic din 2012, strămoșii actualelor populații de triburi și caste recunoscute din nordul Indiei, denumite tradițional colectiv sub numele de „Ḍoma”, sunt probabil populațiile ancestrale ale „romilor” moderni din Europa.

Migrația în Spania Modul și momentul în care romii au sosit în Peninsula Iberică din nordul Indiei este o problemă asupra căreia consensul este departe de a fi atins. O teorie populară, deși lipsită de orice documentație, susține că aceștia au venit din Africa de Nord, de unde ar fi traversat Strâmtoarea Gibraltar pentru a se reîntâlni în Franța cu ruta migratorie nordică. Astfel, gitanos ar fi o deformare a termenului latin Tingitani, adică din Tingis, actualul Tanger. O altă teorie, mai coerentă și bine documentată, este aceea că au intrat în Peninsula Iberică dinspre Franța. Deși există controverse privind data primei sosiri, există dovezi ale unui permis de liberă trecere acordat la Perpignan, în 1415, de către infantele Alfonso de Aragon unui anume Tomás, fiul lui Bartolomé de Sanno, despre care se spune că ar fi din „Indie Majoris”. Alternativ, ar putea fi vorba despre așa-numitul Juan de Egipto Menor, care a intrat prin Franța, când, în 1425, Alfonso al V-lea i-a acordat o scrisoare de asigurare; acesta este acceptat de majoritate ca fiind prima persoană de etnie romă care a ajuns în peninsulă.

În 1435 au fost văzuți la Santiago de Compostela. Gitanos au fost menționați în înregistrările din Barcelona și Zaragoza până în 1447, iar în 1462 au fost primiți cu onoruri la Jaén. Ani mai târziu, acestora li s-au adăugat grecianos, pelerini care au pătruns pe coasta mediteraneeană în anii 1480, probabil din cauza căderii Constantinopolului. Ambele grupuri au continuat să rătăcească prin întreaga peninsulă, fiind bine primite cel puțin până în 1493, an în care un grup de gitanos a ajuns la Madrid, unde Consiliul a fost de acord să „... dea de pomană gitanos-ilor deoarece, la cererea orașului, au trecut mai departe, zece reali, pentru a evita daunele care ar fi putut fi cauzate de cele trei sute de persoane care au venit...”.

În acei ani, au fost acordate permise de liberă trecere unor pelerini calé presupus nobili. Urmărirea acestor documente pe tot cuprinsul Spaniei a oferit istoricilor anumite date, conform Terezei San Román: Numărul romilor care au intrat sau au locuit în peninsulă în secolul al XV-lea este estimat la 3 000 de persoane. Romii călătoreau în grupuri variabile, de 80–150 de persoane, conduse de un bărbat. Fiecare grup autonom menținea relații la distanță cu celelalte, existând probabil relații de rudenie între ele (lucru obișnuit astăzi în rândul romilor spanioli). Distanța dintre grupuri era variabilă, iar uneori unele grupuri le urmau pe altele de la mică distanță și pe aceleași rute. Cea mai frecventă strategie de supraviețuire era prezentarea ca pelerini creștini pentru a căuta protecția unui nobil. Modul de viață era nomad și dedicat divinației și spectacolului.

Primele încercări de asimilare Puterea stabilită în Peninsula Iberică a perceput prezența populației rome ca pe o provocare, deoarece aceștia nu erau o populație sedentară și nu aveau religia dominantă. Prima încercare de asimilare a populației rome din Spania a fost realizată de către monarhii catolici ai Spaniei în 1499. Pragmatica Sancțiune de la Medina del Campo îi obliga pe romi să renunțe la stilul de viață nomad, să învețe o meserie sau să servească un nobil local și să își abandoneze modul de a se îmbrăca și obiceiurile, sub pedeapsa expulzării sau a sclaviei. Legislația le-a acordat o perioadă de două luni pentru integrare. După această sancțiune pragmatică anti-roma, au fost promulgate peste 280 de reglementări și legi împotriva poporului gitano, din 1499 până în 1978, când ultima dintre acestea a fost abrogată.

În 1492, auxiliarii romi au ajutat armata Regatului Castiliei și Leonului în Reconquista Granadei, punând capăt stăpânirii musulmane în Spania. Gitanos spanioli puteau călători în America doar cu permisiunea expresă a regelui. Filip al II-lea a decretat în 1570 interdicția intrării țiganilor în America și a ordonat returnarea celor care fusese deja trimiși acolo. Este cunoscut cazul unui fierar țigan (Jorge Leal) care a obținut autorizația de a călători în Cuba în 1602. Între timp, în Spania, o nouă lege ordona romilor să se sedentarizeze, sub pedeapsa a șase ani la galere (1539). Diferiți factori au făcut ca romii spanioli, la fel ca cei din întreaga Europă, să reziste asimilării și să își păstreze trăsăturile culturale proprii mai mult sau mai puțin intacte.

În 1749, a fost întreprins un efort major de a elimina populația calé din Spania prin intermediul unei razii organizate de guvern. În această perioadă, romii au fost supuși unei internări în masă în ceea ce este cunoscut sub numele de „Marea Razia” (La Gran Redada) din 1749, care a dus la expulzări forțate pe scară largă. Limba lor (romani-chib), îmbrăcămintea tradițională și ocupațiile, precum ghicitul, au fost interzise oficial. În 1783, Carol al III-lea, regele Spaniei și al Indiilor Spaniole (1759–1788), a acordat cetățenie romilor, dar a urmărit asimilarea lor completă prin interzicerea păstrării culturii și tradițiilor lor unice. În plus, utilizarea termenului gitano a fost interzisă în orice context. Această legislație a rămas în vigoare pe tot parcursul secolului al XIX-lea. Până în 1783, în Spania au fost adoptate peste 250 de decrete anti-roma cu intenția de a dizolva comunitatea romă ca grup etnic distinct.

Timp de aproximativ 300 de ani, romii au fost supuși unui număr de legi și politici menite să îi elimine din Spania ca grup identificabil. Așezările romilor au fost desființate, iar rezidenții acestora au fost dispersați; uneori, romilor li s-a impus să se căsătorească cu persoane care nu erau de etnie romă; le-a fost interzis să își folosească limba și ritualurile și au fost excluși din funcțiile publice și din calitatea de membru al breaslelor.

În timpul Războiului Civil Spaniol, gitanos nu au fost persecutați pe criterii etnice de niciuna dintre părți. Sub regimul lui Francisco Franco, aceștia au fost adesea hărțuiți sau pur și simplu ignorați, deși copiii lor au fost educați, uneori forțat, la fel cum sunt educați toți spaniolii în prezent.

În epoca post-Franco, politica guvernului spaniol a fost mult mai binevoitoare, în special în domeniul asistenței sociale și al serviciilor sociale. În 1977, ultimele legi anti-roma au fost abrogate, acțiune promovată de Juan de Dios Ramírez Heredia, primul deputat de etnie romă.

Începând cu anul 1983, guvernul a implementat un program special de „educație compensatorie” pentru a promova drepturile la educație ale celor dezavantajați, inclusiv ale celor din comunitățile rome. În timpul epidemiei de heroină care a afectat Spania în anii 1980 și 1990, cartierele de maghernițe ale gitanos au devenit puncte centrale pentru traficul de droguri, o problemă care afectează Spania până în prezent. Cu toate acestea, Spania este încă considerată un model pentru integrarea comunităților gitano în comparație cu alte țări cu populații rome din Europa de Est.

Limbă