Urartiana sau vannica este o limbă hurro-urartiană dispărută, care a fost vorbită de locuitorii vechiului regat Urartu (Biaini sau Biainili în urartiană), care era centrat în regiunea din jurul lacului Van și își avea capitala, Tușpa, în apropierea locului unde se află orașul modern Van, în Podișul Armenesc, în prezent în regiunea Anatolia de Est a Turciei. Răspândirea sa în trecut nu este cunoscută. În timp ce unii consideră că probabil era dominantă în jurul lacului Van și în zonele de-a lungul văii superioare a râului Zab, alții consideră că era vorbită de o populație relativ mică, care constituia o clasă conducătoare.

Atestată pentru prima dată în secolul al IX-lea î.Hr., urartiana a încetat să mai fie scrisă după căderea statului urartian în 585 î.Hr. și se presupune că a dispărut ca urmare a căderii Urartu. Aceasta trebuie să fi avut un contact îndelungat cu o formă timpurie a limbii armene și să fi fost înlocuită treptat în întregime de aceasta.

Clasificare Urartiana este o limbă ergativă, aglutinantă, care aparține familiei hurro-urartiene, al cărei singur alt membru cunoscut este hurrita. Ea este cunoscută din numeroase inscripții cuneiforme descoperite pe teritoriul Regatului Urartu. Au existat afirmații privind existența unui sistem de scriere autohton separat, denumit „hieroglife urartiene”, însă acestea rămân neconfirmate.

Urartiana este strâns înrudită cu hurrita, o limbă ceva mai bine documentată, atestată pentru o perioadă mai timpurie, necontemporană, aproximativ între 2000 î.Hr. și 1200 î.Hr., scrisă de vorbitori nativi până în jurul anului 1350 î.Hr. Cele două limbi trebuie să se fi dezvoltat în mod destul de independent începând aproximativ cu anul 2000 î.Hr. Deși urartiana nu este o continuare directă a niciunuia dintre dialectele atestate ale hurritei, multe dintre trăsăturile sale sunt cel mai bine explicate ca dezvoltări inovatoare în raport cu hurrita, așa cum este cunoscută din mileniul precedent. Această apropiere este valabilă în special pentru așa-numitul dialect hurrit vechi, cunoscut mai ales din texte bilingve hurro-hitite.

Legăturile externe ale limbilor hurro-urartiene sunt disputate. Există diverse propuneri privind o înrudire genetică cu alte familii de limbi, de exemplu limbile caucaziene de nord-est, limbile indo-europene sau limbile kartveliene, însă niciuna dintre acestea nu este acceptată în general.

Au fost propuse etimologii indo-europene, și anume armene și anatoliene, precum și iraniene și, posibil, paleo-balcanice, pentru numeroase nume personale și toponimice urartiene, precum numele regilor Arame și , regiuni precum și Uelikulqi, orașe precum , elemente geografice precum râul Arșania, precum și pentru unele elemente de vocabular și gramatică urartiană.Ivanov, Vyacheslav V. "Comparative Notes on Hurro-Urartian, Northern Caucasian and Indo-European." UCLA Indo-European Studies 1 (1999): 147-264 http://www.pies.ucla.edu/IESV/1/VVI_Horse.pdf Textele păstrate ale limbii sunt scrise într-o variantă a scrierii cuneiforme numită neo-asiriană. Comparație: UrartianăHurrianăSensesiešeLocațiešurišauriArmămanemanepers. a III-a sg.-ḫi-ḫiafix de afiliere-še-šergativ-di-ttaabs. pers. I sg.ag-ag-a conducear-ar-a daman-mann-a finun-un-a veni-di-dadirectiv-u--o-marcaj de tranzitivitateqiuraešePământlutuaštemarcaj de tranzitivitate

Descifrare Savantul german , care a descoperit inscripțiile urartiene din regiunea lacului Van în 1826, a realizat copii ale mai multor inscripții cuneiforme la Tușpa, dar nu a făcut nicio încercare de descifrare. Desenele lui Schulz, publicate postum în 1840 în Journal Asiatique, au fost esențiale pentru avansarea descifrării scrierii cuneiforme mesopotamiene de către Edward Hincks.

După descifrarea scrierii cuneiforme asiriene în anii 1850, desenele lui Schulz au devenit baza descifrării limbii urartiene. Curând a devenit clar că aceasta nu era înrudită cu nicio limbă cunoscută, iar încercările de descifrare bazate pe limbile cunoscute din regiune au eșuat. Scrierea a fost descifrată în 1882 de . Cea mai veche dintre aceste inscripții datează din vremea lui din Urartu. Descifrarea a progresat abia după Primul Război Mondial, odată cu descoperirea inscripțiilor bilingve urartiano-asiriene la Kelišin și Topzawä. În 1963, o gramatică a limbii urartiene a fost publicată de G. A. Melikishvili în limba rusă, apărând în traducere germană în 1971. În anii 1970, relația genetică cu hurrita a fost stabilită de .

În 1962, după finalizarea serviciului militar, kurdul Mehmet Kușman a început să lucreze ca paznic la castelul , construit de urartieni între 764 și 735 î.Hr. A devenit fascinat de limba misterioasă atunci când o echipă de săpături a descoperit o inscripție la sit, dar nu știa cum să o descifreze. Un citat afirmă: „Obișnuiam să cred că profesorii știu totul în această lume, dar nu era așa.” Deși era absolvent al școlii primare, a început să învețe scrierea urartiană de la arheologii și lingviștii care veneau în regiune pentru lucrări de săpătură și din cărțile pe care i le ofereau, călătorind ulterior pentru a studia inscripțiile bilingve urartiano-asiriene. A ajuns într-un punct în care avea nevoie de un alfabet, călătorind în Iran, Siria și Armenia în mod ilegal, fără pașaport, pentru studii de teren. În Armenia a primit o indicație despre un sat din apropierea graniței cu Georgia unde locuia un bărbat care îl putea ajuta. După 3 ani a învățat scrierea urartiană, devenind una dintre puținele persoane care o puteau citi și scrie fluent. În ciuda mai multor oferte profitabile, Kușman nu a urmat o carieră academică în străinătate, ci a predat la locul fostului său loc de muncă.

Corpus miniatura|O inscripție cuneiformă urartiană pe piatră, expusă la Muzeul Erebuni din Erevan. Inscripția spune: Pentru zeul , stăpânul, , fiul lui , a construit acest templu și această puternică fortăreață. Am numit-o Irbuni (Erebuni) pentru gloria țărilor Biai (=Urartu) și pentru a ține în frică țările Lului (=dușmane). Prin măreția zeului Khaldi, acesta este Argishti, fiul lui Menua, regele puternic, regele țărilor Biai, conducătorul orașului Tușpa. Cele mai vechi texte consemnate provin din timpul domniei lui , din a doua jumătate a secolului al IX-lea î.Hr. Texte au fost produse până la căderea regatului Urartu, aproximativ 200 de ani mai târziu.

Aproximativ două sute de inscripții scrise în limba urartiană, care a adoptat și modificat scrierea cuneiformă, au fost descoperite până în prezent.

Scriere

Cuneiform Scrierea cuneiformă urartiană este o simplificare standardizată a scrierii cuneiforme neo-asiriene. Spre deosebire de asiriană, fiecare semn exprimă doar o singură valoare fonetică. Semnul gi 𒄀 are funcția specială de a exprima un hiat, de exemplu u-gi-iš-ti pentru Uīšdi. O variantă de scriere cu pene neintersectate era utilizată pentru inscripțiile pe stâncă.

Hieroglife Urartiana a fost, de asemenea, rar scrisă în „hieroglifele anatoliene” utilizate pentru limba luviană. Dovezile în acest sens sunt limitate la .

Există sugestii că, pe lângă inscripțiile hieroglifice luviene, Urartu ar fi avut și un sistem de scriere hieroglific autohton. Corpusul de inscripții este însă prea redus pentru a confirma această ipoteză. Rămâne neclar dacă simbolurile în cauză formează un sistem coerent de scriere sau reprezintă doar o multitudine de expresii necoordonate de proto-scriere sau desene ad-hoc.Ceea ce poate fi identificat cu un anumit grad de certitudine sunt două simboluri sau „hieroglife” găsite pe vase, care reprezintă anumite unități de măsură: 33x33px pentru aqarqi și33x33px pentru ṭerusi. Acest lucru este cunoscut deoarece unele vase erau etichetate atât în scriere cuneiformă, cât și cu aceste simboluri.Mirjo Salvini: Geschichte und Kultur der Urartäer. Wissenschaftliche Buchgesellschaft, Darmstadt 1995.

Fonologie Hachikian (2010) oferă următoarele consoane pentru urartiană, deduse atât din scrierea urartiană, cât și din împrumuturile în limbile învecinate, în principal armeana: LabialeDentale / AlveolareDorsale (Velare și palatale)Nazalem ⟨m⟩n ⟨n⟩Oclusivesurdepʰ ⟨p⟩tʰ ⟨t⟩kʰ ⟨k⟩sonoreb ⟨b⟩d ⟨d⟩ɡ ⟨g⟩„emfatice” (ejctive)pʼ ⟨p⟩tʼ ⟨ṭ⟩kʼ ⟨q⟩Africatesurdet͡sʰ ⟨s⟩sonored͡z ⟨z⟩„emfatice” (ejctive)t͡sʼ ⟨ṣ⟩Fricativesurde(f) ⟨p⟩?s ⟨š⟩x ⟨ḫ⟩sonorev ‹b, u, ú›(z)ɣ ⟨ḫ⟩Sonantăcentralew ‹u, ú›r~ɾ ⟨r⟩j ⟨g, i⟩lateralel~ɫ ⟨l⟩ Contrastul laringal triplu pentru oclusive și africate a fost redat fidel în scrierea urartiană, cu excepția consoanei „emfatice” /pʼ/, pentru care sistemul de scriere cuneiformă de origine semitică nu avea un simbol distinct. Valorile acestora sunt confirmate prin împrumuturi în limba armeană. Oclusivele și africatele surde urartiene au fost împrumutate în armeană ca aspirate surde, în timp ce oclusivele „emfatice” urartiene apar în armeană ca oclusive surde neaspirate. De exemplu, urartiană ul-ṭu „cămilă” ↦ armeană ուղտ ułt, urartiană ṣu-(ú-)pa- „Sophene (toponim)” ↦ armeană Ծոփ- Copʰ-. Comparând ultimul exemplu cu urartiană ṭu-uš-pa- „Tușpa (toponim)” ↦ armeană Տոսպ Tosp, Hachikian (2010) reconstruiește o distincție de „emfază” în poziția bilabială.

Semnele cuneiforme de obicei transliterate prin ‹s, z, ṣ› nu erau fricative, ci africate, așa cum este demonstrat din nou de împrumuturile în limba armeană. De exemplu, urartiană ṣa-ri „livadă” ↦ armeană ծառ caṙ „copac”, urartiană al-zi- „Arzanene (toponim)” ↦ armeană Աղձնի- Ałʒni-. Semnul urartian ‹š› a fost împrumutat în armeană ca /s/: urartiană ša-ni „ceaun” ↦ armeană սան san (în ultimă instanță din sumeriană prin intermediul akkadianei).

Fonetica exactă a emfazei nu poate fi reconstituită. Este posibil să fi fost ejectivizare sau glotalizare /pʼ, tʼ, t͡sʼ, kʼ/, ca în limbile semitice din acea perioadă și în limbile autohtone din Caucazul apropiat, sau pur și simplu consoane neaspirate (și nesonore) /p⁼, t⁼, t͡s⁼, k⁼/, ca în armeană, în ambele cazuri fiind în opoziție deplină cu seriile corespunzătoare aspirate /pʰ, tʰ, t͡sʰ, kʰ/ și sonore /b, d, d͡z, g/. În vecinătatea vocalelor anterioare, /g/ era palatalizat și probabil s-a contopit cu, sau cel puțin a devenit perceptibil apropiat de, /j/. Existența unui /v/ distinct este sugerată de variante ortografice care alternează între ⟨ú⟩ și ⟨b⟩ și de toponimul redat în armeană ca Վան Van „Van” și scris bi-a-i-ni- în urartiană.

Hachikian (2010) sugerează, de asemenea, existența fonemelor /f/ și /z/. Pentru un fonem /ɣ/ distinct de /x/, există dovezi limitate din redarea greacă a toponimului Κομμαγηνή Kommagēnḗ „Commagene” pentru urartiană qu-ma-ḫa-; astfel, /x/ și /ɣ/ nu erau diferențiate ortografic.

Vocale Scrierea distinge vocalele a, e, i și u. Hachikian consideră că a existat și o vocală /o/, așa cum reiese din împrumuturi precum redarea urartiană ṭu-uš-pa- „Tușpa (toponim)” ca armeană Տոսպ Tosp și greacă Θοσπ- Thosp-. Este posibil să fi existat lungime vocalică fonemică, însă aceasta nu este exprimată în mod consecvent în scriere. La finalul cuvintelor, distincția dintre e și i nu este menținută, astfel că mulți cercetători transcriu vocala care variază grafic ca un șva: ə, în timp ce alții păstrează o vocală neredusă (de obicei optând pentru i). Forma completă a vocalei apare atunci când se adaugă sufixe la cuvânt și vocala nu mai este în ultima silabă: Argištə „Argišti” – Argištešə „de către Argišti (caz ergativ)”. Această reducere vocalică sugerează, de asemenea, că accentul cădea în mod obișnuit pe penultima silabă.

În morfonologie, diverse combinații de morfeme declanșează sincopa: *ar-it-u-mə → artumə, *zaditumə → zatumə, *ebani-ne-lə → ebanelə, *turul(e)yə → tul(e)yə.

Morfologie

Morfologie nominală

Substantive Morfemele care pot apărea într-un substantiv urmează o ordine strictă: +pozițietemăarticolsufix posesivsufix de număr și cazsufixe primite prin Suffixaufnahmemorfeme atestatediverse-ne--na--uka--i(ya)--Ø-, -lə-, -š(ə)-, etc.= articol + sufixe de număr și caz

Temă