În Industria Holocaustului (publicată inițial în 2000), Norman Finkelstein argumentează faptul că „Holocaustul” este o interpretare ideologică a Holocaustului nazist. Prin intermediul acestei arme ideologice, una dintre cele mai mari puteri militare ale lumii, vinovată pentru încălcarea drepturilor omului din momentul fondării sale până în prezent, primește statutul de victimă, alături de cel mai de succes grup etnic din Statele Unite ale Americii, ambele entități devenind imune la critică
Rezumat
Industria Holocaustului Finkelstein urmărește poziția Holocaustului în viața americană din anii postbelici până la sfârșitul secolului al XX-lea. Înainte de războiul arabo-israelian din 1967, susține el, Holocaustul a jucat un rol redus în viața neevreilor și evreilor americani. De exemplu, la acea vreme exista doar un număr mic de cărți și filme despre Holocaust și puține lucrări academice. Abia la sfârșitul secolului al XX-lea, în special după războiul din 1967, Holocaustul și-a asumat rolul de eveniment istoric important în mentalitatea americană - susține Finkelstein.
Finkelstein privește această fixație americană crescândă față de Holocaust printr-o lentilă materialistă . După al Doilea Război Mondial, susține el, liderii organizațiilor evreiești americane (precum Liga Anti-Defăimare și Comitetul Evreiesc American ) au pus accentul pe asimilare, urmărind astfel accesul la puterea în cadrul societății americane. Astfel, aceste organizații s-au distanțat de Israel, și-au moderat cererile de denazificare a Germaniei și au colaborat cu investigațiile macarthyste . În anii 1960, însă, guvernul american a început o relație mai prietenoasă cu guvernul israelian, iar interesele liderilor evrei americani s-au schimbat și ele.
Prin urmare, Statele Unite ale Americii au devenit interesate de Israel doar după ce și-au dat seama de importanța sa strategică și de puterea sa militară. Paradoxal, Războiul de Șase Zile a rezolvat problema loialității evreilor americani, Israelul contribuind la asimilarea lor, aceștia fiind portretizați drept „apărătorii Americii și ai civilizației Occidentale în fața hoardelor arabe”. Discursul elitelor evreiești cerea militarizarea Israelului, pentru a preveni un „al doilea Holocaust”. După Războiul din 1973, ca urmare a temerii evreilor americani cu privire la vulnerabilitatea Israelului, memoria Holocaustului ajunge în prim-plan. Finkelstein este de părere că AJC dorea militarizarea Israelului și o alianță cu SUA, pentru a avea un cuvânt de spus în politica externă, iar pentru a-și masca adevărata intenție (puterea) invocă vulnerabilitatea evreilor din timpul Holocaustului: „It was not Israel’s alleged weakness and isolation, not the fear of a “second Holocaust”, but rather its proven strength and strategic alliance with the United States that led Jewish elites to gear up the Holocaust industry after June 1967”.
Caracteristicile ideologiei „Holocaustului” Conform lui Finkelstin, organizațiile evreiești au început să sprijine deschis Israelul și să susțină o ideologie a Holocaustului care sublinia (1) Holocaustul ca eveniment istoric unic și (2) Holocaustul ca punct culminant al unui antisemitism etern. Finkelstein susține că această ideologie a Holocaustului nu se potrivește cu studiile academice despre Holocaust; mai degrabă, servește la apărarea Israelului și a liderilor evrei americani de critici. Conform lui , unicitatea iraționalității și mefistofelia Holocaustului îi diferențează pe evrei și le acordă un rang de superioritate, ceea ce Edward Alexander numește „capital moral”. Unicitatea Holocaustului conferă evreilor exclusivitate – Elie Wiesel: „Everything about us is different” – și le permite acestora orice în relațiile cu gentilii: „the right to consider themselves specially threatened and specially worthy of whatever efforts were necessary for survival”.
În concepția „Holocaustului”, soluția finală a lui Hitler reprezintă punctul culminant al urii mileniale a gentililor față de evrei. Finkelstein numește această afirmație un principiu sionist, descriind-o ca fiind nulă din punct de vedere istoric, în cadrul genocidului nazist existând mai multe grupuri etnice (romi, slavi) sau politice (comuniști). Această dogmă a urii eterne față de evrei a justificat crearea unui stat pentru evrei, dar și ostilitatea față de el. Tot prin acest principiu Israelul își justifică orice crimă ca „legitimă apărare”. „Holocaustul” caracterizează antisemitismul ca iradicabil și irațional. Conform lui Elie Wiesel antisemitul este un irațional, care pur și simplu urăște faptul că evreii există. Astfel, sunt ignorate cauzele obiective, atunci când ele există, ale antisemitismului, acesta apărând și dezvoltându-se într-un context istoric, politic, economic, social. Un alt principiu promovat de industrie este „inocența eternă a evreilor”, din care reiese faptul că antisemitismul are la bază invidia: „Ever chastid, ever innocent: this is the burden of being a Jew”. Același raționament îl utilizează și Elie Wiesel atunci când vorbește despre ostilitatea arabă față de Israel: „Because of who we are and what our homeland Israel represents – the heart of our lives, the dream of our dreams – when our enemies try to destroy us, they will do so by trying to destroy Israel”.
Memoriile frauduloase Muzeul Memorial al Holocaustului din SUA din Washington, DC, deschis în 1993, este criticat aspru de Finkelstein. De ce, întreabă el, au primit victimele Holocaustului un muzeu național în Statele Unite ale Americii, care nu are nicio responsabilitate pentru eveniment, dar nu și victimele sclaviei americane sau ale exterminării amerindienilor ? De asemenea, el susține că victimele neevreiești ale Holocaustului - în special victimele rome ale Porajmos - au primit doar o recunoaștere simbolică în muzeu. Mai general, el susține că conducerea muzeului este dedicată sprijinului politic al statului israelian, subliniind laudele aduse literaturii pro-sioniste și condamnarea literaturii anti-sioniste. În cadrul muzeului, Elie Wiesel dorește comemorarea exclusivă a evreilor, argumentând că evreii au fost primele victime ale naziștilor: „As always they began with Jews”. Această afirmație este incorectă din punct de vedere istoric, primele victime politice ale naziștilor fiind comuniștii, iar cele ale genocidului nazist, persoanele cu dizabilități. De asemenea, victime ale naziștilor au fost și 5,7 milioane de cetățeni sovietici, circa 3 milioane de prizonieri de război sovietici, precum și 2 milioane de polonezi non-evrei, pe lângă mulți alții, adesea ignorați în discuțiile cu privire la crimele naziste.
Compensațiile pentru Holocaust Pe lângă influența politică, industria are și motivații economice. Între 1995-2000, înaintează un proces Băncilor Elvețiene (UBS, Credit Suisse și ) în numele victimelor Holocaustului. După multe negocieri și ca urmare a presiunii internaționale, mai ales cea americană, Băncile Elvețiene ajung să plătească 1,25 miliarde de dolari (gestionați de către Trustul Bancar Israelian) compensație pentru Holocaust, WJC solicitând jumătate din sumă. Procesul este strâns legat de campania electorală prezidențială din SUA din 1996, „banii evreiești” reprezentând jumătate din fondurile Democraților. Între 1979-2007 președintele organizației a fost Edgar Bronfman, conform lui Finkelstein, probabil primul donator în campania electorală a lui Bill Clinton. După câștigarea alegerilor, administrația Clinton s-a aflat sub presiune politică din partea lui Bronfman pentru restaurarea proprietăților evreiești elvețiene. Tot în anul 2000, cea mai mare bancă din Israel (Banca Leumi) dezvăluie că deține în jur de 13 000 de conturi latente, plus pământ și proprietăți în valoare de sute de milioane de dolari, cumpărate de evrei care au murit în Holocaust. Israel nu a manifestat niciodată interes pentru restituirea proprietăților către victimele Holocaustului.
Planul Gribetz, prin care urma să fie gestionată suma depusă de elvețieni, estimează numărul supraviețuitorilor evrei ai lagărelor de concentrare, care se aflau în viață la începutul anilor 2000, la 700 000 și pe al celora care au supraviețuit războiului la 2 800 000. Standardul universitar estimează 100 000 de supraviețuitori la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, în anul 2000 fiind în viață câteva zeci de mii. De asemenea, planul distribuie compensații numai supraviețuitorilor evrei.
După 1989, Industria Holocaustului a impus statelor est europene înapoierea tuturor proprietăților evreiești antebelice sau compensații monetare, aceasta în condițiile în care sărăcia atingea cote uriașe în țările respective, fiind solicitate inclusiv proprietățile care servesc în prezent drept școli sau spitale. Pentru a-și atinge obiectivele, organizațiile evreiești au apelat la sancțiunile americane: compensațiile pentru Holocaust erau printre cele mai importante cerințe pentru aderarea la NATO, UE, etc. Stuart Eizenstat, fost ambasador SUA la Uniunea Europeană, spune că aceste compensații contribuie la „trecerea de la un regim totalitar la unul democratic”. De altfel, Eizenstat laudă compensațiile pentru Holocaust, spunând că acestea ajută la combaterea negării Holocaustului. N. Finkelstein se întreabă în ce măsură inflația numărului supraviețuitorilor, care duce la scăderea numărului de victime, sau liderii evrei scoși direct din paginile „Protocoalelor Înțelepților Sionului” ajută la combaterea negării Holocaustului?