miniatura|Pașaport italian utilizat de ofițerul SS Josef Mengele pentru a emigra în Argentina sub un nume fals Rețelele de exfiltrare a naziștilor (în , „Liniile șobolanilor”) erau sisteme de rute de evadare folosite de naziștii germani și de alți fasciști pentru a fugi din Europa după 1945, după al Doilea Război Mondial. Aceste rute conduceau în principal spre America de Sudmai ales Argentina, dar și în Brazilia, Chile și Paraguay. Unii fugari se stabileau și în diferite puncte de transfer sau le foloseau pentru a fugi în alte părți.
S-au dezvoltat independent două rute primare dinspre Germania spre America de Sud, iar operatorii lor au ajuns în cele din urmă să colaboreze între ei; prima transfera prin Spania, iar a doua prin Roma și Genova. Rețelele erau sprijinite de unii clerici catolici, ca episcopul austriac Alois Hudal și preotul croat Krunoslav Draganović, precum și de unele canale din cadrul Comitetului Internațional al Crucii Roșii. Naziștii mituiau ofițeri argentinieni (începând cu ) pentru a le proteja agenții, ceea ce a favorizat ascensiunea lui Juan Perón, al cărui regim a construit linii adiționale prin Scandinavia și Elveția.
Au reușit să fugă prin aceste rețele câțiva naziști și colaboratori importanți ai acestora, între care liderul Ustaše Ante Pavelić, precum și ofițerii SS Adolf Eichmann și Josef Mengele, ambii vinovați de participarea la Holocaust. Începând cu 1947, Statele Unite au utilizat rețeaua lui Draganović, și pe un oficial de la pentru a-l ajuta pe liderul Gestapo Klaus Barbie (care era arestat în Austria ocupată) să fugă în Bolivia. La câteva decenii după sfârșitul războiului, rețelele de exfiltrare încă mai erau subiect de anchetă și stârneau interes cultural.
Rute de exfiltrare S-au dezvoltat independent două rute primare, dar operatorii lor au ajuns să colaboreze între ei. Prima ducea din Germania în Spania, apoi Argentina; a doua ducea din Germania la Roma, apoi la Genova, și în cele din urmă în America de Sud. Se știe că prin ele au fugit circa 9000 de criminali de război naziști și colaboratori ai lor. Ei au ajuns în Argentina (până la 5000), Brazilia (până la 2000), și Chile (până la 1000). Unii refugiați s-au integrat profund în America Latină pretinzându-se fermieri și/sau catolici.
Spania Franchistă Originile primelor rețele de exfiltrare sunt legate de diferitele evoluții în relațiile dintre Vatican și Argentina înaintea și în timpul celui de al Doilea Război Mondial. Încă din 1942, cardinalul-secretar de stat al Vaticanului, a contactatevident la îndemnul papei Pius al XII-leaun ambasador al Argentinei pentru a sonda disponibilitatea acelei țări de a accepta din timp imigranți catolici europeni, permițându-le să locuiască și să lucreze acolo. Anton Weber, un preot german care conducea ramura din Roma a , a călătorit în Portugalia cu intenția de a merge mai departe în Argentina, aparent pentru a pune bazele emigrației catolice.
Unii lideri catolici au hotărât să colaboreze cu naziștii în tentativa de a lupta împotriva dușmanului comun al naziștilor și Bisericii Catolice, . Până în 1944, activitatea rețelelor de exfiltrare centrate pe Spania Franchistă se desfășura deja cu scopul de a facilita fuga naziștilor. Printre principalii organizatori, se numărau , un francez din Action françaiseorganizație suprimată de papa Pius al XI-lea dar reabilitată de Pius al XII-leași , un belgian care avea relații în guvernul spaniol. Lescat și Daye au fost primii care au fugit din Europa cu ajutorul cardinalului argentinian .
Până în 1946, sute de criminali de război și alte câteva mii de foști naziști și fasciști se refugiaseră în Spania. Conform secretarului de stat al SUA, James F. Byrnes, cooperarea Vaticanului la capturarea acestor „solicitanți de azil” era neglijabilă. Spre deosebire de operațiunea de emigrație derulată de conducerea Bisericii Catolice, în Italia, care era centrată pe Vatican, rețelele spanioledeși aflate sub păstorirea Vaticanuluierau relativ independente de ierarhia Biroului de Emigrație al Vaticanului.
Rețelele italiene
Rețeaua episcopului Hudal
Episcopul catolic austriac Alois Hudal, un simpatizant al naziștilor, era rector al din Roma, un seminar pentru preoți austrieci și germani, precum și „îndrumător spiritual al germanilor rezidenți în Italia”. După sfârșitul războiului în Italia, Hudal a devenit activ în păstorirea prizonierilor de război și internaților germanofoni reținuți în lagăre de prizonieri din toată Italia. În decembrie 1944, Aliații au permis Vaticanului să numească un reprezentant care să viziteze internații civili germanofoni din Italia, post în care a fost numit Hudal.
Hudal s-a folosit de poziția lui pentru a facilita fuga unor criminali de război naziști căutați de autorități, inclusiv a lui Franz Stangl (comandantul lagărului de exterminare Treblinka), a lui (comandantul lagărului de exterminare Sobibor), a lui (responsabil de de lângă Paris și însărcinat cu deportările din Slovacia în lagărele de concentrare naziste), a lui (responsabil de ), și a ofițerului SS Adolf Eichmann (arhitectul Holocaustului); Hudal nu s-a rușinat mai târziu să vorbească deschis despre rolul lui. Unii dintre acești oameni căutați erau reținuți în lagăre de internare; în general lipsiți de acte de identitate, ei erau înscriși în registrele lagărelor sub nume false. Alți naziști se ascundeau în Italia și l-au căutat pe Hudal după ce a aflat că acesta facilitează evadări. În memoriile sale, Hudal a spus despre faptele lui: „îi mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a permis să vizitez și alin suferința multor victime în închisori și lagăre de concentrare și să le ajut să scape cu documente false de identitate.”Hudal, Römische Tagebücher Din punctul lui de vedere:Războiul Aliaților împotriva Germaniei nu a fost o cruciadă, ci rivalitatea unor complexe economice pentru a căror victorie s-au luptat. Această așa-numită afacere ... folosește cuvinte bombastice ca «democrație», «rasă», «libertate religioasă» și «creștinism» ca momeală pentru mase. Toate aceste experiențe sunt motivul pentru care m-am simțit dator după 1945 să îmi dedic munca de caritate mai ales foștilor național-socialiști și fasciști, mai ales așa-numiților «criminali de război».Conform lui și , Hudal a fost primul preot catolic care s-a dedicat formării de rute de evadare. Biroul din Roma al Comitetului Internațional al Crucii Roșii (ICRC) a emis refugiaților documente de laissez-passer pentru a putea părăsi Italia. Acestea erau acceptate ca pașapoarte în America de Sud. Deși trebuia semnate personal, Hudal a avut acces la formulare semnate în alb, iar semnătura oficialului ICRC a fost confirmată drept falsă în mai multe cazuri.
Franciscanii croați
O rețea mică, dar influentă de preoți franciscani croați condusă de părintele Krunoslav Draganović a organizat o rețea de exfiltrare foarte sofisticată având sediu lla Colegiul Seminar din Roma, având legături din Austria și cu punctul de îmbarcare la Genova. Rețeaua s-a concentrat la început pe ajutarea membrilor Ustaše din Croația, inclusiv a liderului lor, Ante Pavelić.
Au participat mai mulți preoți, între care părintele Vilim Cecelja (fostul vicevicar militar în Ustaše), care a fondat o ramură a Crucii Roșii Croate în Austria (susținută doar neoficial de Crucea Roșie Internațională). El s-a folosit de documentele lui de la Crucea Roșie și de unele documente americane pentru a călători liber în jurul Salzburgului, unde existau mulți refugiați ustași și naziști, oferind acte de identitate de la Crucea Roșie multor persoane fără acte. În , Cecelja a fost arestat de CIC pentru legăturile lui cu gruparea Ustaše. Părintele (un reprezentant oficial al Vaticanului la San Girolamo și trezorier al franciscanilor), s-a folosit de legăturile lui din poliția secretă italiană pentru a se asigura că documentele de identitate ale franciscanilor vor fi considerate suficient de oficiale pentru a se emite cărți de identitate italiene pe baza lor. În cele din urmă, Draganović i-a telefonat monseniorului Karlo Petranović din Genova pentru a-i transmite necesarul de cabine pe vapoarele spre America de Sud.
Rețeaua Draganović era un secret deschis în rândul comunităților diplomatică și de informații de la Roma. Încă din august 1945, comandanții aliați din Roma puneau întrebări despre utilizarea Seminarului San Girolamo ca „adăpost” pentru Ustaše. Un raport al Departamentului de Stat al SUA din enumera nouă criminali de război croați, albanezi și muntenegreni, plus alții care „nu sunt efectiv adăpostiți” la Seminarul San Girolamo, care „se bucură de sprijinul și protecția Bisericii”.
În , agentul special CIC Robert Clayton Mudd a raportat că zece membri ai cabinetului Ustaše al lui Pavelić locuiau fie la San Girolamo, fie chiar la Vatican. Mudd își infiltrase un agent în seminar și confirmase că este „un stup de celule de agenți ustași” păziți de „tineri înarmați”. Mudd a raportat că o mașină protejată de imunitatea diplomatică transporta persoane neidentificate între Vatican și seminar. Pe la jumătatea lui 1947, serviciile britanice de informații știau și că Petranović ajută în special criminali de război.
Adăpostul nordic thumb|upright|Industriașul pro-nazist În 1944, sturmbannführerul (maiorul) Alarich Bross a înființat o rețea de naziști și localnici colaboraționiști în Finlanda. Organizată cu scopul de a lupta cu arma în mână împotriva eventualei ocupații sovietice, care nu s-a concretizat, ea s-a ocupat în schimb cu scoaterea din țară a celor care voiau să plece din Finlanda în Germania sau Suedia. În Finlanda a fost pus la punct un sistem de case conspirative, sub acoperirea unei companii numite „Marea Cooperativă de Pescuit”, având la dispoziție o organizație de transport maritim de 50–70 de oameni. Destinațiile ei din Suedia erau dane secrete din orășelul Härnösand, din estul Norrlandului. Alții au fost aduși în Suedia dinspre nord, peste . Accesul la Europa era deschis prin rețeaua de case conspirative din Suedia.
Pe aceste rute, mișcarea de rezistență a scos din Finlanda cetățeni, ofițeri și personal de informații german, naziști și fasciști finlandezi, și refugiați estoni și est-karelieni. Sute de oameni au primit ajutor în Suedia, inclusiv peste o sută de prizonieri de război germani care fugiseră de finlandezi. Sute de oameni au fost transferați clandestin în Germania cu submarinul după armistițiul din septembrie 1944. În 1946, industriașul finlandez a fost condamnat pentru trădare, după ce a ajutat naziștii să fugă din Finlanda în Suedia, cumpărându-le bărci cu motor.
Refugiul din Argentina Naziștii aveau o prezență în Argentina dinainte de război, având un maxim de 2110 membri în 1935. În iunie 1941, Germania a trimis 83 de cutii de documente de la ambasada sa de la Tokyo, Japonia, pe vasul la Buenos Aires. Agenții vamali au reținut cutiile, al cărui conținut a fost cercetat de . Cinci cutii conțineau propagandă nazistă ascunsă prin materiale etichetate drept „științifice, literare și culturale”, în vreme ce altele aveau mai ales cărți pentru copii, reviste și fotografii de război. După o lună, oficialii argentinieni au efectuat raiduri ale birourilor secrete ale Partidului Nazist care fusese interzis în țară, și funcționa sub fațada unor organizații muncitorești germane. Circa 5000 de documente de apartenență la Frontul Muncitoresc German și la asociația sindicală germană au fost stocate la .