Istoria evreilor din Dęblin și Irena în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial

alt=Fotografie aeriană a unui oraș și câmp|miniatura|Bombardarea aeroportului din Dęblin la 3 septembrie 1939. Imagine: Irena (sus)—ghetoul era centrat pe semicerc—aeroportul (dreapta) și instalațiile militare (stânga).

Mii de evrei trăiau în orașele Dęblin și din centrul Poloniei înainte de Al Doilea Război Mondial; Irena era sediul din 1927. În septembrie 1939, orașul a fost capturat în timpul invaziei germane a Poloniei, iar persecuția evreilor a început prin înrolări în muncă forțată și înființarea unui Judenrat („Consiliu Evreiesc”). Un ghetou a fost înființat în Irena în noiembrie 1940. Inițial, acesta consta din șase străzi și era un ghetou deschis (evreii nu aveau voie să plece fără permisiune, dar non-evreii puteau intra). Mulți locuitori ai ghetoului lucrau la proiecte de muncă pentru (o bază a Armatei Germane), pentru calea ferată și pentru Luftwaffe. Începând din mai 1941, evreii au fost trimiși la lagăre de muncă din jurul Dęblinului din ghetourile din Opole și Varșovia. Condițiile din ghetou s-au înrăutățit la sfârșitul anului 1941 din cauza restricțiilor germane sporite asupra locuitorilor ghetoului și a epidemiilor de tifos și dizenterie.

Prima deportare a avut loc la 6 mai 1942 și a implicat aproximativ 2.500 de evrei trimiși la Lagărul de exterminare Sobibór. O săptămână mai târziu, două mii de evrei , iar sute de alții au venit din ghetouri din apropiere care fuseseră lichidate. În octombrie același an, ghetoul Irena a fost lichidat; aproximativ 2.500 de evrei au fost deportați la Lagărul de exterminare Treblinka, în timp ce aproximativ 1.400 de evrei au fost reținuți ca deținuți în lagăre de muncă forțată din oraș. În mod neobișnuit, lagărul de muncă operat de Luftwaffe — angajând, la apogeul său, aproximativ o mie de evrei — a fost lăsat să funcționeze până la 22 iulie 1944, cu mai puțin de o săptămână înainte ca zona să fie capturată de Armata Roșie. Unul dintre ultimele lagăre de muncă evreiești din a permis ca sute de evrei să supraviețuiască Holocaustului. Unii supraviețuitori care s-au întors acasă au fost întâmpinați cu ostilitate, iar câțiva au fost uciși; toți au plecat până în 1947.

Context alt=O linie de bărbați evrei arătați salutându-l pe Mareșalul Józef Piłsudski|miniatura|Evrei în Dęblin îl salută pe Mareșalul polonez Józef Piłsudski după capturarea Dęblinului în timpul Războiul Polono-Sovietic, 1920.

Dęblin și () sunt situate la nord-vest de Lublin în Polonia, la confluența râurilor Vistula și Wieprz și la o intersecție importantă pe linia feroviară Lublin–Varșovia. Evreii locali au susținut Răscoala din ianuarie din 1863. Până la sfârșitul secolului al XIX-lea, zona era un centru al iudaismului hasidic; majoritatea evreilor urmau dinastia Modzitz, numită după orașul Irena, și existau și hasidimi Gur. Rebbe-ul Modzitz, Yisrael Taub, s-a stabilit în oraș în 1889. Alți evrei erau sau sioniști. Mulți evrei își câștigau existența ca negustori ambulanți, comercianți sau artizani, în special în domeniile prelucrării pielii și metalului; potrivit surselor, unii dintre ei au contribuit ulterior la dezvoltarea economică a orașului, inclusiv în contextul afirmării sale ca stațiune de vară. În 1927, populația civilă din Dęblin și Irena era de 4.860 de persoane, inclusiv 3.060 de evrei. Începând din 1927, Dęblin găzduia , al cărei aeroport era unul dintre cele mai mari din Polonia. În 1936 și 1937 au avut loc unele incidente în care negustori non-evrei vandalizau magazinele concurenților evrei.

Invazia germană miniatura|Piața din Dęblin în timpul ocupației germane

În timpul invaziei germane a Poloniei, care a declanșat Al Doilea Război Mondial în Europa, Luftwaffe a bombardat Dęblin între 2 și 7 septembrie 1939, vizând aeroportul militar, depozitele de muniție ale Armatei Poloneze și un pod din apropiere peste Vistula. Până la 7 septembrie, cea mai mare parte a personalului militar polonez staționat în oraș se retrăsese, iar la 11 septembrie forțele poloneze rămase au detonat muniția și s-au retras. Armata Germană a ajuns la 12 sau la 20 septembrie. Mulți locuitori, atât evrei, cât și alți rezidenți din zonă, au fugit pentru a evita bombardamentul aerian. În săptămânile următoare, majoritatea s-au întors la îndemnul germanilor. Evreii au descoperit că proprietățile lor fuseseră jefuite și prădate. Au fost înrolați în unități de muncă forțată care curățau daunele provocate de bombe și reparau unele clădiri, iar comunitatea evreiască a fost forțată să plătească o amendă de 20.000 de zloți. În timpul , Dęblin și Irena au devenit parte a al regiunii de ocupație Guvernământul General. La sfârșitul anului, evreii au fost obligați să poarte steaua galbenă, iar unii au fost înrolați pentru muncă forțată în , Bełżec și .

La sfârșitul anului, ocupanții germani au forțat evreii să formeze un („Consiliu Evreiesc”), ca interfață între comunitatea evreiască și cererile naziste. -ul a fost format mai târziu decât altele din regiune și avea birourile pe strada Bankowa. Primii oficiali ai -ului au lucrat pentru a reduce impactul cererilor germane și au avertizat locuitorii despre percheziții. Potrivit , primul președinte al -ului, Leizer Teichman, a fost demis la începutul anului 1941; supraviețuitorii au raportat că el și secretarul său au fost deportați la împreună cu familiile lor, după ce au încercat să mituiască polițiști. -ul a fost condus temporar de Kalman Fris, care a demisionat după câteva luni și a fost înlocuit de Vevel Shulman în august, apoi de un nativ din Konin numit Drayfish în septembrie 1941. Potrivit istoricului israelian , „Szymon Drabfisz” a fost primul președinte, iar Teichman al doilea.

Ghetoul alt=hartă arătând râul și pământul|miniatura|OpenStreetMap a Dęblinului și împrejurimi, arătând stația de tren (sus stânga), Irena (etichetată „Dęblin”, dreapta), aeroportul (verde, jos dreapta), Wieprz (jos), Vistula (jos stânga) și (stânga, în roșu)

Un ghetou nazist a fost înființat în Irena în noiembrie 1940 sau la începutul anului 1941, probabil la ordinul lui Kurt Lenk, noul comisar de teren al regiunii. Unii evrei au fost forțați să se mute din casele lor în ghetou. Motivul a fost probabil acela de a ține evreii departe de cele două instalații militare din apropiere, un aeroport al Luftwaffe și o bază a Armatei Germane, care erau pline de trupe în pregătirea pentru invazia din 1941 a Uniunii Sovietice. Decretul de înființare a ghetoului nu a fost emis formal până în 1942. Până în 1942, Irena era un ghetou deschis (nu exista gard fizic, deși pedeapsa pentru plecarea neautorizată era moartea), constând din șase străzi. Granițele sale erau inițial strada Okólna, râul Irenka, strada Bankowa și strada Staromiejska. Strada Staromiejska a fost eliminată din ghetou în septembrie 1942; locuitorii săi s-au mutat pe Bankowa. Inițial, non-evreii aveau voie să intre și, posibil, să locuiască în ghetou, astfel că mulți evrei au reușit să supraviețuiască prin schimbul de bunuri materiale pentru mâncare cu aceștia. O școală seculară în limba poloneză, condusă de Aida Milgroijm-Citronbojm, instruia între 70 și 100 de elevi. În exterior, ghetoul era păzit de o unitate („Servicii Speciale”), constând din localnici (etnici germani) și . Unitatea era cunoscută pentru bătăi, umilirea și uciderea deținuților din ghetou.

La sfârșitul anului 1941, non-evreilor polonezi li s-a interzis accesul în ghetou, rezultând acumularea de deșeuri și epidemii de tifos și dizenterie. Bolnavii erau tratați într-un spital de 30 de paturi condus de Isaar Kawa, un doctor din Konin; cu ajutorul doctorilor non-evrei, medicamentele erau importate din Varșovia. Simultan, germanii au impus noi restricții: folosirea sobelor a fost interzisă, îmbrăcămintea de iarnă a fost confiscată, iar importurile de combustibil au fost interzise. Mai mulți evrei au început să părăsească ghetoul pentru a obține bunuri esențiale, ceea ce a dus la descoperirea a douăzeci de tinere femei în afara ghetoului și la uciderea acestora. Deoarece condițiile erau mai bune în Districtul Lublin decât în Varșovia, unii evrei au fugit în orașe de acolo, inclusiv Irena; douăzeci de evrei au fost executați pentru că erau refugiați neînregistrați. Conducerea -ului a fost modificată din nou, deoarece Drayfish a fost executat, acuzat de depunerea de plângeri la administrația comitatului Puławy; acesta a fost înlocuit de omul de afaceri Yisrael Weinberg.

În martie 1941, 3.750 de evrei trăiau în ghetou, inclusiv 565 care nu erau din zonă. Aceștia proveneau în principal din evrei expulzați din Puławy și din , anexat de Germania, precum și din evrei care veniseră să locuiască la rude pentru a evita să fie prinși în Ghetoul Varșovia. Suprapopularea era severă; erau între 7 și 15 persoane pe cameră. Mai mulți evrei au sosit în mai 1941: 1.000 din ghetourile Varșovia, și Opole, deși nu erau cazați în ghetou, ci la locurile de muncă din zonă. La 13 și 14 mai 1942, au sosit două transporturi totalizând 2.042 de din . Deși au adus mâncare cu ei, nu erau obișnuiți cu condițiile dure, iar mulți au murit de tifos din cauza sanitației precare. Mai mult de 2.000 de evrei au fost aduși la Irena din orașe din apropiere, supraviețuind lichidării comunităților lor deoarece fuseseră selectați pentru muncă. Aceștia includeau 300 de persoane din Ryki, 300 din și Zwoleń, precum și un grup din . Alți evrei au intrat în ghetou după ce au scăpat de razii în , Ryki, Gniewoszów și (începând cu începutul lunii octombrie). În august, 5.800 de evrei erau raportați ca locuind în ghetou, dintre care doar 1.800 erau din Dęblin.

Muncă forțată alt=Mormânt comun exhumat, conținând rămășițele soldaților sovietici, la Stalag 307|stânga|miniatura|Mormânt comun exhumat la Stalag 307 () stânga|miniatura|Fabrica de mobilă înființată de Armata Germană în Fortăreața Dęblin Până la sfârșitul anului 1942, o parte dintre evrei primeau o remunerație limitată pentru munca forțată, cu excepția celor mobilizați direct de autoritățile municipale pentru sarcini precum curățarea străzilor sau îndepărtarea zăpezii. Unii evrei au fost repartizați la companii germane de construcții, precum Schwartz și Hochtief, care executau lucrări pentru Wehrmacht pe obiective militare din oraș; plata, atunci când exista, era strict controlată și nu corespundea muncii prestate. a contractat Schultz pentru a îmbunătăți calea ferată între Lublin și Varșovia, un proiect care a angajat 300 de evrei începând din iunie 1941. Condițiile de muncă la acest loc erau foarte dure, evreii fiind forțați să lucreze douăsprezece ore pe zi. Totuși, majoritatea evreilor lucrau pentru Armata Germană sau pentru Luftwaffe; femeile și copiii cultivau hrană pentru militari. , care fusese preluată de Armata Germană și unde aproximativ 200 de evrei din ghetou lucrau, era locul , un lagăr pentru , din 10 iulie 1941, precum și pentru în 1942 și în perioada 1943–1944. Se estimează că 80.000 de prizonieri sovietici erau închiși acolo; toți de foame și boli. Evreii care lucrau acolo vedeau prizonieri ținuți în condiții mai rele decât ale lor. Evreii din Dęblin și Irena încercau să obțină cele mai bune slujbe; 200 dintre deportații slovaci au sfârșit lucrând pentru municipalitate. Alți 200 de slovaci au lucrat pentru firma Schultz după o extindere. Supraviețuitorii și-au amintit că, deși soldații germani care supravegheau muncitorii forțați tindeau să îi trateze relativ bine, unii supraveghetori etnici polonezi băteau evrei, iar gardienii ucraineni de la proiectul feroviar erau deosebit de duri, amenințând prizonierii cu moartea.