Alegerile pentru tronul domnesc al Țării Românești au avut loc la 20–21 decembrie 1842 (stil nou: 1–2 ianuarie 1843), marcând începutul domniei lui Gheorghe Bibescu. Ele au fost primele din cele două alegeri de acest tip organizate vreodată în Țara Românească și au avut un caracter istoric prin faptul că au restaurat și modernizat monarhia electivă, după o întrerupere de 112 ani.

În timp ce alegerile anterioare se desfășuraseră conform vechii legi vlăhești, competiția din 1842–1843 a avut loc în cadrul unui sistem electoral modernizat: au existat mai mulți candidați, un colegiu electoral, vot de aprobare și scrutin eliminatoriu în tururi succesive. Selectarea alegătorilor a depășit cercul restrâns al boierilor din Țara Românească, incluzând consultarea proprietarilor funciari din provincii și a breslelor.

Astfel de practici reflectau tendința de modernizare instituită de regimul Regulamentului Organic în ambele Principate Dunărene, aflate sub tutela comună a Imperiului Rus și a Imperiului Otoman. În Moldova însă, regimul nu a permis organizarea de alegeri domnești, ceea ce a făcut ca domnia lui Bibescu să fie singura din perioada Regulamentului consacrată prin vot.

Alegerile din 1842 au scos la iveală și dispute între diverse tabere politice: Partidul Național în opoziție cu rusofilii, precum și conservatorii în opoziție cu liberalii. Aceste confruntări prelungite marcaseră domnia lui Alexandru Dimitrie Ghica, care a fost înlăturat printr-o înțelegere între Bibescu și rivalul său conservator în vârstă, Alecu Filipescu-Vulpea.

Campania electorală, afectată de corupție și defăimare, a fost marcată și de confruntarea dintre Bibescu și fratele său, Barbu Dimitrie Știrbei, devenit unul dintre principalii pretendenți. Bibescu a câștigat atunci când Știrbei i-a transferat voturile sale electorale, lăsându-l pe boierul senior Iordache Filipescu pe locul al treilea.

Domnia lui Bibescu a fost marcată inițial de concesii făcute Partidului Național, însă ulterior domnul și-a afirmat independența și, asemenea lui Ghica înaintea sa, a guvernat în conflict cu o Adunare Obștească ostilă. El a încălcat de asemenea precedentul prin exercitarea conducerii fără consultare și prin intervenția în alegerile legislative din 1846, menținând totuși relații cordiale cu tabăra liberală.

În cele din urmă, Bibescu a abdicat și a părăsit țara în timpul Revoluției din 1848 din Țara Românească, iar fratele său, Știrbei, i-a succedat la tron după reluarea controlului otoman. Ambii frați au rămas activi în viața politică după Războiul Crimeii, când, renunțând la ambițiile personale, au contribuit la unirea Principatelor. Aceasta a fost realizată prin alegerea domnească din ianuarie 1859, când moldoveanul Alexandru Ioan Cuza a fost învestit ca domn al Țării Românești.

Context

Ascensiunea lui Ghica miniatura|370x370px|Adunarea Națională Ordinară, acuarelă 1831 La începutul secolului al XIX-lea, atât Moldova, cât și Țara Românească erau vasali otomani conduși de domni fanarioți. Această epocă, inaugurată în 1714 prin înlăturarea lui Constantin Brâncoveanu, a însemnat „150 de ani de predominanță culturală greacă”.Xenopol, p. 28 Acest lucru a dus și la erodarea monarhiei elective; conform legii vlăhești, adaptate din Evul Mediu, electorii includeau boierimea și toți episcopii Bisericii Ortodoxe, deschizând astfel calea pentru diminuarea puterilor domnești.Eliade, pp. 68–69 Regimul fanariot a eliminat alegerile începând cu 1730, când Constantin Mavrocordat a fost ultimul domn ales al Țării Românești. Domnind doar o lună, acesta a fost ulterior repus în funcție fără alegeri de către sultanul Mahmud I. Deși astfel de numiri au devenit standard, regimul fanariot s-a dezvoltat într-o oligarhie boierească, dominată în mare măsură de familiile locale, până la 80% din Adunarea Boierească fiind de origine indigenă.Preda, pp. 23–24 Opoziția acestora față de grecii fanarioți a produs primele forme de naționalism românesc, care s-au infiltrat într-o mișcare liberală, alimentând răscoala din 1821 din Țara Românească și filosofia socială a lui Dinicu Golescu.Ghica & Roman, pp. 414–418; Hêrjeu, pp. 61–70; Xenopol, pp. 27–75, 117–139, 168–177 miniatura|Regulamentul organic din 1832, scris în alfabetul de tranziție Era fanariotă s-a încheiat brusc în 1829, când Imperiul Rus a ocupat ambele principate în timpul unui război cu otomanii. Tratatul de pace de la Adrianopol, semnat ulterior, prevedea un nou regim constituțional, aflat sub custodie comună otomană și rusă: Regulamentul Organic a fost elaborat de o comisie specială de boieri, supravegheată de trimișii ruși Peter Jeltukhin și Pavel Kiseleff. Obținând un amestec de articole liberalizante și conservatoare, aceștia au reprimat atât curentul liberal, cât și pe boierii tradiționaliști, determinându-i să facă compromisuri în privința problemelor centrale.Hêrjeu, pp. 78–88; Xenopol, pp. 147–149 Regulamentul a fost adoptat în Țara Românească până în mai 1831, după doi ani de deliberări.Preda, p. 35

Prin aceasta, vechea Adunare Boierească a fost transformată într-o „Adunare Națională Ordinară”, formată din 42 de membri, bazată pe stările regatului: 20 de membri erau aleși prin pluralitate dintre cei 56 de boieri; alți 18, aleși în mod similar, erau reprezentanți ai județelor, cu un deputat suplimentar pentru Craiova; celelalte locuri erau deținute de episcopii ortodocși.Preda, pp. 39–46 Toate locurile eligibile au fost contestate în 1831 — „prima dată [în istoria României] când alegerile au fost folosite pentru a forma o adunare deliberativă”.Preda, p. 32

Regulamentul și Convenția de la Akkerman precedentă au prevăzut, de asemenea, reintroducerea unei monarhii elective în ambele principate, însă a fost instituită imediat o excepție în baza unui protocol special între Rusia și Imperiul Otoman.Hêrjeu, p. 87 În Țara Românească, Alexandru al II-lea Ghica a fost numit domn în martie 1834 și uns în octombrie, ascensiunea sa frânând-o pe cea a unui alt favorit, banul Iordache Filipescu.Lăcusteanu & Crutzescu, pp. 136, 235, 257, 258 Încă de la început, domnia sa a fost controlată de consulul rus, baronul Petru I Rikman, care i-a impus pe favoriții săi, Barbu Dimitrie Știrbei și Constantin Suțu, ca miniștri.Hêrjeu, pp. 87–88; Xenopol, pp. 161–163 Acest episod a produs fricțiuni între boieri și autoritățile ruse, exacerbate în anii următori.

În timpul legislaturii din 1836, boierii deputați au descoperit că anumite secțiuni din Regulament fuseseră falsificate sau lăsate intenționat neclare, acordând competențe de supraveghere legislativă solilor ruși. Domnul Ghica a fost mandatat de să impună fragmentele controversate Adunării, însă moțiunea sa nu a fost adoptată și, în consecință, a dizolvat Adunarea; noua Adunare a refuzat, de asemenea, să accepte versiunea sa a Regulamentului.Ghica & Roman, pp. 210, 345, 422–427, 501–502; Hêrjeu, pp. 88–91; Lăcusteanu & Crutzescu, pp. 121–123, 252, 274; Preda, pp. 57–59; Xenopol, pp. 165–169

La rândul său, Ghica a refuzat să dizolve Adunarea a doua oară, iar Rikman a primit ordin de la guvernul său să caute o soluție împreună cu partenerii otomani. Ca urmare a acestei intervenții, sultanul Abdul-Medjid I a emis un firman prin care dizolva complet Adunarea și o înlocuia cu un „Divan ad-hoc” neelectiv, format doar din cei mai importanți 27 de boieri ai Țării Românești.Lăcusteanu & Crutzescu, pp. 122–123 Proiectul nu a fost însă niciodată pus în aplicare din cauza eșecurilor personale ale lui Rikman. Povestea sa de dragoste pasională cu boiereasa Mimica Glagoveanca a dus la divorțul acesteia și la căsătoria ei cu Rikman, ambele fiind facilitate de domnul Ghica, care se aștepta la clemență în schimb. Karl Nesselrode a fost informat despre acest episod și l-a rechemat pe Rikman.Lăcusteanu & Crutzescu, pp. 123, 252–254. Ghica & Roman, pp. 501–502 Memorialistul Grigore Lăcusteanu notează că „diplomația sexuală” considerată „naivă” a lui Ghica a fost încercată, cu mai puțin succes, și asupra înlocuitorului lui Rikman, Vladimir P. Titoff, înainte ca acesta din urmă să fie înlocuit de Karl Evstafevici Kotzebue.Lăcusteanu & Crutzescu, p. 123

Apariția Partidului Național miniatura|403x403px|Renașterea României, de Gheorghe Tattarescu Aceste incidente au reaprins naționalismul în Țara Românească, deși limitat la o parte relativ mică a elitei, „Partidul Național”.Demetriescu, p. 19; Ghica & Roman, pp. 212–216, 292, 420–439, 534–535; Hêrjeu, pp. 88–98; Preda, p. 58; Xenopol, pp. 160–169 Rădăcinile sale se întind până în 1798, când Scarlat Câmpineanu și alți boieri au fondat un grup cu același nume, inspirat de Prima Republică Franceză.Eliade, pp. 229, 231–236; Ghica & Roman, pp. 414–418; Hêrjeu, pp. 34–38; Xenopol, pp. 42–43, 49 Reconstruind partidul, Ion Câmpineanu a vehiculat un proiect constituțional care ar fi instaurat o republică încoronată,Ghica & Roman, pp. 534–535; Preda, p. 58 înainte de a fi respins public și forțat să se exileze.Ghica & Roman, pp. 293, 425–427, 438, 534–535; Hêrjeu, pp. 88–91; Xenopol, p. 167 Grigore Lăcusteanu, pe atunci ofițer în Miliția Țării Românești, susține că: „Aristocrația și poporul erau rusofili; cuvinte precum «patriotism» și «opinia publică» erau folosite doar de prinț și de câțiva boieri”.Lăcusteanu & Crutzescu, p. 121 Cu toate acestea, așa cum a remarcat savantul Nicolae N. Hêrjeu: „Cu toată supunerea lor față de moscoviți, boierii au înțeles repede că Rusia le oferea doar o protecție aparentă, pentru a-i deposeda încetul cu încetul de privilegiile lor. De fapt, îi urau atât pe ruși, cât și pe turci”.Hêrjeu, p. 80 Cronicarul Zilot Românul a consemnat că boierii erau deosebit de îngrijorați de agricultura fiscală rusească, pe care o considerau prădătoare.Xenopol, pp. 21–23 Printre boierii mai puternici, unii s-au opus și domnului, dar din motive pur personale; printre aceștia s-a numărat și Alecu Filipescu-Vulpea, care o sedusese pe mama divorțată a lui Ghica și, prin urmare, era detestat de monarh.Lăcusteanu & Crutzescu, pp. 137–138, 229, 231

Opoziția naționalistă s-a concentrat și asupra proiectelor culturale pentru „trezirea națională”, care, așa cum scrie istoricul Alexandru D. Xenopol, au fost respinse în mod deosebit de trimișii ruși. Reprimându-le, Rikman și Kotzebue „nu și-au dat seama că acestea erau, în cele din urmă, doar simple produse, efecte și [că nu puteau spera să] le distrugă cauza”.Xenopol, pp. 168–169 Această perioadă a fost martoră și a presupusei conspirații conduse de boierul de rang inferior Mitică Filipescu la București. Câteva luni mai târziu, o revoltă a izbucnit și în județul Brăila, unde trezorierul Andrei Deshov, care se pare că dorea să se încoroneze pe sine sau pe Constantin Suțu ca țar al Bulgariei,Ghica & Roman, pp. 452, 542; Lăcusteanu & Crutzescu, pp. 123–124 a adunat trupe pentru a lupta împotriva lui Ghica, pro-otoman. Capitala a fost pacificată rapid, dar expediția militară împotriva lui Deshov a necesitat asistența lui Hüseyin Avni Pașa și a armatei otomane.Lăcusteanu & Crutzescu, pp. 123–133, 254–255, 277–278 Atât Filipescu, cât și Deshov au fost condamnați la închisoare,Ghica & Roman, pp. 19, 155, 189, 215, 452, 503, 509, 542–543; Lăcusteanu & Crutzescu, pp. 130, 131, 254–255 dar detaliile conspirațiilor lor rămân vagi. Lăcusteanu, de exemplu, îl vede pe Filipescu ca pe un agent al intrigilor rusești, „mai rus decât rușii moscoviți”, în timp ce liberalul Ion Ghica insistă că a fost un patriot și un susținător al drepturilor individuale.Ghica & Roman, pp. 155, 189