Hovârla (în , în , în și , în ) este cel mai înalt vârf al masivului Muntele Negru (în ) din Munții Maramureșului. Având o înălțime de , vârful Hovârla constituie punctul de maximă altitudine din Ucraina.
Vârful Hovârla este situat la aproximativ nord-est de centrul geografic al Europei, la granița regiunilor Transcarpatia și Ivano-Frankivsk, la 17 km nord de frontiera dintre România și Ucraina. Pe versantul său estic se află principala sursă a râului Prut.
Toponimie Originea numelui muntelui este controversată. Timp de secole, regiunea a fost una dintre cele mai diversificate etnic dintre toate regiunile din Carpați. Majoritatea ghidurilor și site-urilor poloneze menționează că denumirea vârfului în limba poloneză, „Howerla”, derivă dintr-un cuvânt românesc care însemna „greu de trecut”. În schimb, maghiarii consideră cuvântul maghiar pentru zăpadă, și anume „hó”, ca fiind rădăcina cuvântului „hoverla”, făcând probabil referire la vârful care rămâne acoperit de zăpadă mai mult timp decât piscurile învecinate. Maghiarii sunt prezenți în zonă de aproximativ o mie de ani. De fapt, se crede că au traversat Carpații prin pasul Verețka (în ) din apropiere, cu aproximativ un mileniu în urmă. Vechi toponime maghiare, precum Borkut sau Hedje, pot fi încă regăsite în zonă. Totuși, din vechiul oraș Kőrösmező (în ), vârful principal al Muntelui Negru este foarte vizibil și pare imposibil ca un astfel de reper să nu fi fost numit timp de secole.
Pe unele hărți realizate în Polonia în este menționat un munte numit Śnieżna Góra („Muntele înzăpezit”), dar există o serie de „schneeberg” („Munte înzăpezit”) în toată Europa Centrală. Numele maghiar din prezent al vârfului este Hóvár, care se traduce prin Fort/Castel înzăpezit, dar denumirea Hóvár a apărut abia în prima jumătate a secolului trecut. Stanisław Staszic, scriitor și geolog polonez care a vizitat zona în 1815, menționează doar două toponime: Piatros și Czarna hora.
Aproximativ în aceeași perioadă, denumirea „Kowerla” apare într-un articol din The Times (Londra), precum și pe hărțile austro-ungare. Numele „Koverla” va fi folosit în Occident și mai târziu în Cehoslovacia până la mijlocul secolului XX. Dar prima hartă KuK (Kaiserlich und Königlich Militaergeografisches Institut) publicată în anii 1780 menționează vârful sub denumirea de „Howirliu”, iar harta KuK din 1860 prezintă vârful Koverla, de 2.010 metri înălțime.
Într-un dicționar geografic publicat în 1935, Józef Haliczer a subliniat posibilitatea ca termenul Hoverla să aibă rădăcină saxonă (în apropiere, în Munții Maramureșului, există de exemplu râul Vaser, al cărui nume provine din termenul german „Wasser”, adică apă) și poate să fi însemnat .
De-a lungul Carpaților, munții au fost adesea denumiți după o așezare situată la poalele lor sau după un pârâu care coboară pe versanții lor, vârful Gerlachovský (în , în traducere „Vârful [satului] Gerlachov”), cel mai înalt vârf din munții Carpați, fiind exemplul cel mai evident. Cartografii austrieci (mai târziu austro-ungari) care au efectuat primul sondaj al ținuturilor de la limitele imperiului în a doua jumătate a , apoi un altul în prima jumătate a și în cele din urmă al treilea la începutul secolului XX au trebuit să numească o mulțime de vârfuri fără nume. În acea perioadă, mai multe vârfuri din Carpați au primit numele unui sat sau pârâu din apropiere sau au fost denumite după o pășune de pe versanții lor. Breskul, un vârf secundar situat în partea de sud-est a vârfului Hovârla și-a luat numele din prezent de la pajiștea montană („polonina”) de pe versantul sudic al masivului. O hartă din 1725 demonstrează că numele celui mai înalt vârf al masivului Muntele Negru (în ) este vechi de cel puțin trei secole. Harta prezintă clar numele muntelui Hoverle la granița poloneză de atunci, precum și un pârâu numit Hoverlecz, ceea ce înseamnă că pârâul a fost numit după munte, nu invers.
Lingviștii ucraineni susțin în mare parte că toponimul „Hoverla”, adică „ascensiune dificilă” (în ), provine din limba română, fiind o derivare a entopicului „hovârlă” cu sensul de „vârf”, prezența sufixului -ârla pledând pentru o origine românească sau slavonă, foarte probabil expresivă, etimologia rămânând necunoscută. Unele surse derivă numele muntelui din limba maghiară, „hóvár” însemnând „castel de dar este mult mai probabil ca numele maghiar să fie o modificare a numelui ucrainean. În izvoarele maghiare de la granița secolelor XIX și XX, vârful este menționat sub numele în timp ce numele „Hóvár” nu apare în „Dicționarul etimologic al denumirilor Originea maghiară este puțin probabilă și din cauza faptului că, în conformitate cu datele din prezent, nu a existat niciodată un castel pe munte, iar modificarea Hoverla — Hóvár nu are o explicație lingvistică satisfăcătoare. Cel mai probabil, numele Hóvár a apărut în jurul anului 1940, odată cu maghiarizarea altor toponime din Transcarpatia și Maramureș.
De altfel, o mare parte dintre cele mai înalte vârfuri de pe teritoriul Ucrainei poartă denumiri românești: Brebenescul (în , 2.035,8 m), Pop Ivan (Muntele Negru) (în , 2.028,5 m), Pietrosul (în , 2.022,5 m), Gutin Tomnatic (în , 2.016,4 m), Muncel (în , 1.998,4 m), Pop Ivan (Munții Maramureșului) (în , 1.937,7 m), Turcul (în , 1.933,2 m), Brescul (în , 1.911 m).
Geografie Vârful Hovârla este situat în masivul Muntele Negru din Munții Maramureșului (Carpații Păduroși), în sud-vestul Ucrainei, la granița dintre raionul Nadvirna, regiunea Ivano-Frankivsk și raionul Rahău, regiunea Transcarpatia.
Pârâul Hovârla coboară versantul sudic al Muntelui Negru și se varsă în Tisa Albă lângă satul Hovârla. Localități apropiate sunt satele Hovârla (în , în și ), Borcut (în ) și Lazeșciîna (în ), orașele Rahău (în ), Iasinia (în , în , în ) și Vorohta (în , în ).
Zona face parte din Rezervația Biosferei Carpaților Orientali, situată pe partea sudică a muntelui, în Transcarpatia, și din Parcul Național Carpați, primul parc național din Ucraina, inaugurat în 1980 în regiunea Ivano-Frankivsk. În parcul național pot fi găsite păduri unice în Europa Centrală, ecosisteme subalpine și alpine cu păduri mixte de fag-brad-molid și păduri de molid, care, în cazul Muntelui Negru, ating altitudini de 1.650-1.700 metri pe versanții sudic și vestic, și 1.500- pe versanții estic și nordic. La limita superioară a pădurii, se dezvoltă o fâșie îngustă, de până la , de pădure de molid, cu arbori rari și scunzi, alternând cu desișuri dese de pin de munte, formate din arbuști pitici de 5-7 metri înălțime cu trunchiuri subțiri (10-12 cm), îndoite și răsucite și coroane deformate.
Vârful este acoperit cu pajiști subalpine, lipsite de arbori sau arbuști, iar în unele locuri se găsesc grohotișuri. La poalele estice, la o altitudine de aproximativ 1.600 metri, se găsește izvorul râului Prut.
Geologie Pantele Muntelui Negru și zonele adiacente sunt compuse din fliș carpatin, format ca urmare a depunerii straturilor de nisip și argilă pe fundul mării cu aproximativ de ani în urmă, când aceste pământuri erau acoperite de Marea Panonică. Pe versanți pot fi observate urme ale glaciațiilor din pleistocen, formele de relief specifice, respectiv circul glaciar și morena, fiind bine reprezentate pe partea de nord.
Vârful muntelui are o formă conică și este compus din gresie și conglomerate.
Climă Clima din zona Parcului Național Carpați este caracterizată ca fiind de tranziție de la cea temperat-oceanică din Europa de Vest la cea continentală din Europa de Est. Temperatura medie anuală a aerului este de cu o scădere în zonele înalte, cantitatea anuală de precipitații crește cu altitudinea de la 800 la , stratul de zăpadă depus atinge în medie 50 cm, iar în unii ani până la 2 m.
Floră Altitudinea masivului Muntele Negru variază între 950 și 2.061 metri, flora fiind caracterizată de zone de pădure, vegetație subalpină și alpină. Principalele specii care formează pădurile sunt molidul și bradul argintiu care ating vârste de până la 200-. Pădurile mixte includ exemplare de frasin, ulm, paltin de munte și arțar. Pădurile de fag cresc pe suprafețe mici. În zona subalpină se găsește o suprafață întinsă acoperită de pin de munte, arin verde și ienupăr siberian. Pajiștile subalpine și alpine au o compoziție florală bogată, care include un număr semnificativ de relicte endemice și specii de plante rare.
Pe teritoriul Parcului Național Carpați cresc 1.260 de specii de spori superiori și plante vasculare, dintre care sunt briofite. de plante sunt incluse în Cartea Roșie a Ucrainei: bujorul de munte (Rhododéndron myrtifólium), arnica (Arnica montana), coroana regelui (Rhodiola rosea), sisinel de munte (Pulsatilla alba), caprifoi îngemănat (Linnaea borealis), brădișor (Lycopodium selago), cornișor (Lycopodium annotinum), pin cedru (Pinus cembra), merișor (Vaccinium microcarpum), un număr semnificativ de specii de orhidee care se întâlnesc pe pajiștile și zonele umede montane. Trei tipuri de plante sunt incluse în Lista Roșie Europeană: brânca ursului (Heracleum sphondylium subsp. carpaticum), mierea ursului (Pulmonaria filarskyana) și primula poloneză (Primula polonensis). În parc au fost înregistrate de plante endemice, dintre care 12 endemice carpatice, precum Hesperis sibirica, Pyrola carpatica, Euphorbia carpatica și 13 endemice în Carpații de Sud precum Aconitum, Centaurea kotschyana, Viola declinata. Cele mai multe plante endemice și relicte se găsesc în masivul Muntele Negru. Teritoriul parcului național conține și cele mai mari grupări relicte de pin de pădure (Pinus sylvestris), mesteacăn argintiu (Betula pendula) și pin cedru (Pinus cembra), al căror singur loc de creștere în Carpații Ucraineni este valea Kedruvate din masivul Muntele Negru. În total, de plante sunt enumerate în Cartea Verde a Ucrainei: , , și
Faună Diversitatea lumii animale este determinată de varietatea peisajelor de pe teritoriul parcului național. Caracteristica sa este o proporție mare de insectivore, branhiopode și rozătoare și un număr ceva mai mic de carnivore și ungulate. Printre mamiferele mici, se găsesc mai multe specii de chițcani: pitic (Sorex minutus), comun (Sorex araneus), alpin (Sorex alpinus), mic de apă (Neomys anomalus) și de apă (Neomys fodiens) și mai multe specii de șoareci: de casă (Mus musculus), gulerat (Apodemus flavicollis), de pământ (Microtus agrestis), de zăpadă (Chionomys nivalis). Dintre rozătoare, se găsesc veverița (Sciurus vulgaris) și mai multe specii de pârș: cenușiu (Glis glis), de pădure (Dryomys nitedula) și de alun (Muscardinus avellanarius). Dintre mamifere cel mai răspândit este mistrețul (Sus scrofa), din familia Equidae cerbul roșu (Cervus elaphus) și căpriorul (Capreolus capreolus), iar ocazional se pot întâlni exemplare de urs brun (Ursus arctos), râs carpatin (Lynx lynx carpathicus) și pisică sălbatică (Felis silvestris
Avifauna din parc este diversă. În pădurile întunecate de conifere, se regăsesc mugurarul (Pyrrhula pyrrhula) și alunarul (Nucifraga caryocatactes). În pâraiele reci de munte trăiește păstrăvul (Salmo trutta). Dintre amfibieni, la poalele dealurilor și pe munți se găsesc tritonul cu creastă (Triturus cristatus) și tritonul alpin (Triturus carnifex), salamandra carpatină (Lissotriton montandoni), broasca de mlaștină (Rana arvalis) și broasca roșie de munte (Rana temporaria), iar dintre reptile șopârla apodă (Anguis colchica), șarpele de apă (Natrix natrix), șarpele de alun (Coronella austriaca), vipera comună (Vipera berus), șopârla de câmp (Lacerta agilis) și șopârla de munte (Zootoca vivipara