Moartea este încetarea permanentă, ireversibilă, a tuturor funcțiilor biologice care susțin un organism viu. Moartea cerebrală este uneori folosită ca definiție legală a morții. Rămășițele unui organism încep în mod normal să se descompună la scurt timp după moarte. Moartea este un proces inevitabil, universal, care are loc în cele din urmă la toate organismele vii.
Moartea se aplică în general organismelor întregi; procesul similar observat în componentele individuale ale unui organism viu, cum ar fi celulele sau țesuturile, este necroza. Ceva care nu este considerat un organism viu, cum ar fi un virus, poate fi distrus fizic, dar nu se spune că a murit.
De la începutul secolului XXI, peste 150.000 de oameni mor în fiecare zi.
Multe culturi și religii au ideea unei vieți de apoi și a unei judecăți a faptelor bune și rele din viața cuiva (Rai, Iad, Karma).
Diagnostic
Definiție
Una dintre provocările în definirea morții constă în a o deosebi de viață. Ca moment, moartea pare să se refere la momentul în care se termină viața. Determinarea momentului în care a avut loc moartea este dificilă, întrucât funcția de încetare a vieții nu este adesea simultană între sistemele de organe. O astfel de determinare necesită, așadar, trasarea unor limite conceptuale precise între viață și moarte. Acest lucru este dificil, din cauza faptului că există un consens mic cu privire la modul de definire a vieții.
Este posibil să definim viața în termeni de conștiență. Când conștiența încetează, se poate spune că un organism viu a murit. Unul dintre defectele acestei abordări este că există multe organisme care sunt vii, dar probabil nu sunt conștiente (de exemplu, organisme unicelulare). O altă problemă constă în definirea conștienței, care are multe definiții diferite date de oamenii de știință, psihologi și filosofi. În plus, multe tradiții religioase, inclusiv tradițiile abrahamice și darmice, susțin că moartea nu implică sfârșitul conștienței. În anumite culturi, moartea este mai mult un proces decât un singur eveniment. Aceasta implică o trecere lentă de la o stare spirituală la alta.
Moartea are loc atunci când o entitate vie experimentează încetarea ireversibilă a tuturor funcționărilor. În ceea ce privește viața umană, moartea este un proces ireversibil în care cineva își pierde existența ca persoană.
Din punct de vedere istoric, încercările de a defini momentul exact al morții unui om au fost subiective sau imprecise. Moartea a fost definită odată ca încetarea bătăilor inimii (stop cardiac) și a respirației, dar dezvoltarea resurcitării și defibrilarea promptă au făcut ca această definiție să fie inadecvată, deoarece respirația și bătăile inimii pot fi reluate uneori. Acest tip de deces în care are loc stop circulator și respirator este cunoscut sub numele de definiție circulatorie a morții. Susținătorii acesteia consideră că această definiție este rezonabilă, deoarece o persoană cu pierderea permanentă a funcției circulatorii și respiratorii ar trebui considerată moartă. Criticii acestei definiții afirmă că, deși încetarea acestor funcții poate fi permanentă, aceasta nu înseamnă că situația este ireversibilă, deoarece dacă s-ar aplica resurscitarea, persoana ar putea fi reînviată.
Astfel, argumentele pentru și împotriva definiției circulatorie a morții se rezumă la o chestiune de definire a cuvintelor „permanent” și „ireversibil”, ceea ce complică și mai mult încercarea definirii morții. Mai mult, evenimentele care au fost legate în mod cauzal de moarte în trecut nu mai ucid în toate circumstanțele; fără o inimă sau plămâni care funcționează, viața poate fi uneori susținută cu o combinație de dispozitive de susținere a vieții, transplanturi de organe și stimulatoare cardiace artificiale.
Astăzi, unde este necesară o definiție a momentului morții, medicii și medicii legisti apelează de obicei la „moarte cerebrală” sau „moarte biologică” pentru a defini o persoană ca fiind moartă; oamenii sunt considerați morți atunci când activitatea electrică din creierul lor încetează. Se presupune că un sfârșit al activității electrice indică sfârșitul conștienței. Suspendarea conștienței trebuie să fie permanentă și nu tranzitorie, așa cum se întâmplă în timpul anumitor etape de somn și, în special, în comă. În cazul somnului, EEG-urile pot face cu ușurință diferența.
Categoria „morții cerebrale” este văzută ca fiind problematică de unii cercetători. De exemplu, dr. Franklin Miller, membru senior al Departamentul de Bioetică, Institutul Național de Sănătate, notează: „Până la sfârșitul anilor 1990 ... ecuația morții cerebrale cu moartea ființei umane a fost din ce în ce mai contestată de către cercetători, pe dovezi privind funcționarea biologică afișată de pacienții diagnosticați corect ca având această afecțiune, care au fost menținuți pe ventilație mecanică pentru perioade substanțiale de timp. Acești pacienți au menținut capacitatea de a susține circulația și respirația, de a controla temperatura, de a excreta deșeurile, de a vindeca rănile, de a combate infecții și, cel mai dramatic, de a gesta fetuși (în cazul femeilor însărcinate)”.
În timp ce „moartea cerebrală” este văzută ca fiind problematică de unii cercetători, există cu siguranță susținători ai acesteia care cred că această definiție a morții este cea mai rezonabilă pentru a distinge viața de moarte. Raționamentul din spatele susținerii acestei definiții este că moartea creierului are un set de criterii care este fiabil și reproductibil. De asemenea, creierul este crucial în determinarea identității noastre sau a cine suntem ca ființe umane. Trebuie făcută distincția că „moartea cerebrală” nu poate fi echivalată cu cea care se află într-o stare vegetativă sau în comă, deoarece situația anterioară descrie o stare care este dincolo de recuperare.
Acei oameni care susțin că doar neocortexul creierului este necesar pentru conștiență, uneori susțin că numai activitatea electrică ar trebui luată în considerare atunci când se definește moartea. În cele din urmă, este posibil ca criteriul pentru moarte să fie pierderea permanentă și ireversibilă a funcției cognitive, dovada fiind moartea cortexului cerebral. Orice speranță de recuperare a gândirii și personalității umane a dispărut, dată fiind tehnologia medicală actuală și previzibilă. În prezent, în majoritatea locurilor a fost adoptată definiția mai conservatoare a morții – încetarea ireversibilă a activității electrice în întregul creier, nu doar în neocortex.
Chiar și după criteriile întregului creier, determinarea morții cerebrale poate fi complicată. EEG-urile pot detecta impulsuri electrice false, în timp ce anumite medicamente, hipoglicemia, hipoxia sau hipotermia pot suprima sau chiar opri activitatea creierului temporar. Din această cauză, spitalele au protocoale pentru determinarea morții cerebrale care implică EEG-uri la intervale separate, în condiții definite.
În afară de problema susținerii sau disputei împotriva morții cerebrale, există o altă problemă inerentă în această definiție categorică: variabilitatea aplicării sale în practica medicală. În 1995, Academia Americană de Neurologie (AAN), a stabilit un set de criterii care au devenit standardul medical pentru diagnosticarea morții neurologice. La acel moment, trebuiau satisfăcute trei caracteristici clinice pentru a determina „încetarea ireversibilă” a întregului creier, inclusiv: comă cu etiologie clară, încetarea respirației și lipsa reflexelor trunchiului cerebral. Acest set de criterii a fost apoi actualizat, cel mai recent în 2010, dar încă există discrepanțe substanțiale între spitale și specialități medicale.
Problema definirii decesului este imperativă atunci când ne referim la regula donatorului mort: trebuie să existe o declarație oficială de deces a unei persoane înainte de începerea procurării de organe sau procurarea de organe nu poate duce la moartea donatorului. O mare controversă a înconjurat definiția morții și a regulii donatorului mort. Susținătorii regulii consideră că regula este legitimă în protejarea donatorilor de organe și, în același timp, combate orice obiecție morală sau legală la procurarea de organe. Criticii, pe de altă parte, consideră că regula nu susține interesul superior al donatorilor și că regula nu promovează în mod eficient donarea de organe.
Semne Semnele morții sau indicațiile puternice că un animal cu sânge cald nu mai este viu sunt:
Stop respirator (fără respirație) Stop cardiac (fără puls) Moarte cerebrală (fără activitate neuronală)
Etapele care urmează după moarte sunt: Pallor mortis, paloare care se întâmplă în 15-120 de minute după moarte. Algor mortis, reducerea temperaturii corpului după moarte. Acesta este, în general, un declin constant până la egalizarea temperaturii ambiante. Rigor mortis, membrele cadavrului devin rigide și dificil de mișcat sau manipulat. Livor mortis, o așezare a sângelui în partea inferioară a corpului. Putrefacție, semnele de început ale descompunerii. Descompunere, reducerea în forme mai simple de materie, însoțită de un miros puternic, neplăcut. Scheletizare, sfârșitul descompunerii, unde toate țesuturile moi s-au descompus, lăsând doar scheletul. Fosilizare, conservarea naturală a resturilor scheletice pe o perioadă foarte lungă de timp.
Legal Moartea unei persoane are consecințe juridice care pot varia între diferite jurisdicții. Un certificat de deces este emis în majoritatea jurisdicțiilor, fie de către un medic, fie de către un birou administrativ la prezentarea declarației de deces a medicului.
Diagnostic greșit
Există multe referințe anecdotice la faptul că oamenii sunt declarați morți de medici și apoi „revin la viață”, uneori câteva zile mai târziu în propriul lor sicriu, sau când sunt pe cale să înceapă procedurile de îmbălsămare. Începând cu mijlocul secolului al XVIII-lea a existat o creștere a fricii publicului de a fi îngropat de viu în mod eronat și au fost multe dezbateri despre incertitudinea semnelor morții. Au fost făcute diverse sugestii pentru a testa semnele de viață înainte de înmormântare, variind de la turnarea oțetului și piperului în gura cadavrului până la biciuirea picioarelor cu vergele. În 1895, medicul JC Ouseley susținea că până la 2.700 de persoane erau înmormântate prematur în fiecare an în Anglia și Țara Galilor, deși alții au estimat că cifra este mai aproape de 800.
În caz de șoc electric, resuscitarea cardiopulmonară timp de o oră sau mai mult poate permite nervilor să se recupereze, permițând unei persoane aparent moarte să supraviețuiască. Persoanele găsite inconștiente sub apa înghețată pot supraviețui dacă fețele lor sunt păstrate continuu reci până ajung la o cameră de urgență.
Pe măsură ce tehnologiile medicale avansează, ideile despre momentul în care apare moartea ar trebui să fie reevaluate în lumina capacității de a readuce o persoană la vitalitate după perioade mai lungi de moarte aparentă (așa cum s-a întâmplat când resuscitarea și defibrilarea au arătat că încetarea bătăilor inimii este inadecvată ca indicator decisiv al morții). Lipsa activității electrice a creierului poate să nu fie suficientă pentru a considera pe cineva mort în mod științific. Prin urmare, conceptul de moarte informațional-teoretică a fost sugerat ca un mijloc mai bun de a defini când apare moartea adevărată, deși conceptul are puține aplicații practice în afara domeniului crionic.
Au existat câteva încercări științifice de a readuce la viață organismele moarte, dar cu succes limitat. În scenariile de science fiction în care o astfel de tehnologie este ușor disponibilă, moartea reală se distinge de moartea reversibilă.
Cauze