Luigi Tonelli () a fost un critic literar, și scriitor italian, a cărui activitate s-a concentrat pe studierea operei unor reprezentați de seamă ai literaturii italiene, în special Dante Alighieri și Alessandro Manzoni.
Biografie Formarea profesională Luigi Tonelli s-a născut în orașul Teramo și a absolvit studii de literatură la Florența sub îndrumarea profesorului . A făcut parte din generația lui Giovanni Papini și Giuseppe Antonio Borgese și s-a format ca literat prin contactul direct cu atmosfera erudită a Parisului și Berlinului. A participat la Primul Război Mondial, în cursul căruia a fost decorat cu , după care a fost profesor de literatură poetică și dramatică la și la . A predat apoi literatura italiană mai întâi la Universitatea din Roma, unde l-a înlocuit pe , și, din 1937 până la moartea sa prematură, la Universitatea Catolică „Sacro Cuore” din Milano. Ca profesor și cercetător, a colaborat cu articole și studii la revistele , Rivista d'Italia și Aevum, precum și la mai multe ziare precum . De asemenea, a fost membru de onoare al Catedrei Petrarca din Arezzo.
Activitatea științifică În cursul carierei sale academice, el a desfășurat o bogată activitate științifică, care s-a concentrat pe studierea operei unor reprezentanți de seamă ai literaturii italiene, cronologic, de la Dante până la epoca contemporană, dar principalele sale domenii de investigație au vizat , poetul național Dante și Alessandro Manzoni, călăuzindu-se după deviza „A lucra cu tot entuziasmul e poate unica religie posibilă pentru naufragiații din secolul al 20-lea”. A scris o monografie a teatrului contemporan italian (L'evoluzione del teatro contemporaneo in Italia, 1911), un studiu asupra operei dramatice a lui Gabriele d’Annunzio (La tragedia di Gabriele D'Annunzio, 1913), o sinteză asupra criticii literare moderne din Italia (La critica letteraria italiana negli ultimi cinquant'anni, 1913), un volum despre spiritul francez contemporan (Lo spirito francese contemporaneo, 1917), un studiu asupra vieții spirituale din epoca modernă (L'anima moderna: da Lessing a Nietzsche, 1925), în care a analizat creațiile literare și filozofice ale lui Lessing, Goethe, Schiller, Hölderlin, Novalis, Heine, Lenau, Hebbel și Nietzche și a identificat patru perioade în evoluția vieții spirituale: „regăsirea Omului”, „afirmarea Eului”, „declinul individualismului” și „idealul supraomului”, monografii asupra vieții și operei lui Giovanni Verga (L'opera di Giovanni Verga, 1927), Manzoni (Manzoni, 1928), Petrarca (Petrarca, 1930), Tasso (Tasso, 1935) și Leopardi (Leopardi, 1937), un studiu cu privire la iubirea din poezia și gândirea Renașterii (L'amore nella poesia e nel pensiero del Rinascimento, 1933) ș.a., dovedindu-se unul dintre cei mai activi critici literari italiene ai vremurilor sale și un continuator al activității lui . Profesorul român Alexandru Marcu, specialist în limba și literatura italiană, care l-a intervievat pentru presa românească, îl considera pe Luigi Tonelli un reprezentant al criticii italiene militante, un „esseist calificat prin claritatea obiectivă a expunerii într’un stil vioiu și discursiv”, un cărturar „anticrocian și anti-futurist, [...] adept al clasicismului, dar al unui clasicism receptiv, sensibil la orice inovație capabilă de integrare în postulatele eterne ale Artei, în afară de ceeace poate defini preferința momentului”.
Tonelli s-a specializat îndeosebi în cultura italiană veche (Dante, Petrarca) și în literatura italiană modernă (Manzoni, Verga). În ceea ce-l privește pe Dante, s-a remarcat în principal prin studiul Dante e la poesia dell'ineffabile („Dante și poezia inefabilului”, 1934), în care a încercat să reevalueze poetica Paradisului, distingând trei niveluri de poetică în ceea ce privește fiecare din Divina Comedie: „în Infernul prevalează poezia minunatului, în Purgatoriul poezia supraumanului și în Paradisul poezia inefabilului”, unde prin poezia inefabilului se înțelege acea poezie care, grație intuiției poetice, narează adevăruri de neînțeles pentru mintea umană, precum Transcendența divină. În monografia Petrarca (1930), profesorul italian a reconstituit biografia poetului umanist Francesco Petrarca, prin cercetarea operei sale epistolare și polemice („De rebus familiaribus”, „Variae”, „Sine Titulo”, „” etc.) și a mărturiilor contemporane, conturându-i astfel personalitatea intelectuală. Monografia dedicată vieții și operei lui Leopardi, publicată în 1937, prezintă evoluția cronologică a carierei literare a marelui poet italian și îl încadrează pe Leopardi „la jumătatea drumului, între clasicism și romantism”, comparându-l cu Manzoni și constatând coexistența în opera lui a unor influențe tradiționaliste și a unor aspecte moderniste. Tonelli a scris, de asemenea, o importantă biografie a poetului Alessandro Manzoni, publicată în 1928, în care a analizat nu doar aspecte pur biografice, ci și evoluția scriitorului de la ideologia iluministă la cea a convertirii, remarcând o religiozitate de tip jansenist (și pe deplin ortodoxă la maturitate) și o viziune politică de factură liberală, care a rămas neschimbată. A fost autorul primei monografii istorice a teatrului italian de la origini și până în prezent (Il teatro italiano dalle origini ai giorni nostri, 1924), în care a prezentat, prin metoda istorico-estetică, evoluția acestei manifestări literar-artistice în limba italiană de la dramele religioase ale lui Jacopone da Todi la operele mitologice și pastorale ale lui Tasso și Guarini, apoi la a lui Machiavelli, la farsele populare și „commedia dell’arte” (al căror reprezentat de seamă a fost Carlo Gozzi), la dramele lui Metastasio și Alfieri, la comediile de moravuri ale lui Goldoni, la dramele istorice ale lui Manzoni și în final la piesele moderne ale lui Chiarelli și Pirandello.
În plus, el a realizat numeroase „profiluri” culturale ale literaților italieni contemporani, pe care le-a publicat în cele două volume de eseuri intitulate Alla ricerca della personalità (apărute în 1923 și 1929). Volumul I a reunit o parte din recenziile unor cărți italiene și străine (scrise de autori ca Giovanni Verga, , Gabriele d’Annunzio, Luigi Pirandello, Grazia Deledda sau Henri Barbusse), care au fost publicate în ziarul . Recenziile lui Tonelli sunt realizate după metoda critică a lui Francesco de Sanctis și nu urmăresc „să meargă, în mod exclusiv spre Frumusețe, ci spre măsura cu care ea relevă, sub forme care-i sunt proprii, o lume spirituală, un suflet, un moment psihologic”. Volumul al II-lea conține o introducere asupra „Panoramei literaturii italiene contemporane”, în care Tonelli prezintă principalele curente ale criticii literare moderne: romantismul (reprezentat de Francesco de Sanctis), pozitivismul (reprezentat mai ales de profesori ca , , ori Carducci) și idealismul estetic (stabilit în jurul anului 1900 prin Benedetto Croce), încercările de reînnoire ale teatrului italian prin piesele lui Luigi Pirandello și ale altor autori, tendințele mai variate ale romanului italian contemporan care oscilau între genul psihologic modern și genul provincial tradițional și perioada de tranziție a liricii italiene de la începutul secolului al XX-lea, care nu dezvăluia „sufletul italian actual”, și își exprimă încrederea în „forțele nesecătuite ale spiritului italian”. Tonelli a scris, de asemenea, recenzii ale unor opere ale scriitorilor italieni (ca, de exemplu, Mama de Grazia Deledda și Domnișoarele de ), o sinteză a operei lui Giovanni Verga (pe care-l considera „unul din puținii creatori de ființe vii în lumea artei italiene, și de aceia și un creator de stil”) și o analiză tematică a romanului italian contemporan.
Comentând articolul Il carattere e l'opera di Luigi Capuana („Personajele și opera lui Luigi Capuana”, 1928),Nuova Antologia, 1 mai 1928, pp. 5–18. filozoful marxist Antonio Gramsci l-a descris pe Tonelli ca fiind un „prost [...] care nu înțelege nimic”.A. Gramsci, Quaderni del carcere, 3, [XX], 2007, pp. 349–350. Într-o anchetă europeană asupra lui André Gide, publicată în revistă pariziană , condusă de , profesorul Luigi Tonelli a exprimat, la fel ca și compatrioții săi , Alberto Consiglia, Corrado Pavelini, Guido Stacchini, și , un punct de vedere bazat pe morala catolică care-i era ostil lui Gide și omului gidian plin de vicii și care nega influența literară a scriitorului francez asupra literaturii italiene. În afara scrierilor cu profil critic, Tonelli a mai publicat un volum de nuvele, trei romane (Tormento, La cattedrale sommersa și Gli inebriati), în care a redat într-un mod expresiv încercările de afirmare a spiritului nou „chinuit și nesigur” în perioada tulbure de după Primul Război Mondial, și trei piese de teatru: comediile Crepuscolo și L’allegoria dell’uomo moderno și drama L’ultimo Burattinaio, care au fost reprezentate pe scenele a mai multor orașe italiene și în care a jucat, printre alții, marele actor italian Annibaldi Ninchi.
Opinii cu privire la cultura italiană În opinia prof. Tonelli, cultura italiană trebuia să-și urmeze străvechea tradiție și să redevină din nou universală (așa cum fusese până în secolul al XVII-lea, când dobândise un caracter mai național în concordanță cu mișcările politice interne ce au condus la Risorgimento și la Unificarea Italiei). Luigi Tonelli susținea că regimul fascist contribuise semnificativ în numai câțiva ani la propaganda culturală italiană și la combaterea influenței „altor culturi sau ne-superioare, sau pur și simplu inferioare”, obținându-se astfel „un mare progres”. Urmând direcția trasată de cei mai reprezentativi scriitori italieni ai vremii (Gabriele d’Annunzio și Luigi Pirandello), generația tânără trebuia, potrivit lui Tonelli, să se încadreze în „specifica atmosferă naționalistă și fascistă” și să promoveze „stilul mussolinian [...] nu numai în sens exterior, formalist, ci substanțial, spiritual”.
În acest context istorico-cultural interbelic, el își exprima convingerea că direcția cea mai potrivită era respectarea tradiției, „cu o altoire de modernitate”, și că „simtul național și universal al trebue să revină, să se păstreze fie și sub formele cele mai îndrăznețe și mai aventuroase ale noutății: acest simț nu trebue confundat cu un neo-clasicism stilizat, arhaic și străin de spiritul nostru, ci trebue identificat cu acel simț pentru echilibru, seninătate, cutezanță și disciplină, care a fost apanagiul Romanilor și al Italienilor de când se știu pe lume, cu excepția epocilor în care au trait momente de rǎtăcire”. Tonelli susținea, de asemenea, că valoarea culturii franceze se datora mai ales „acelui spirit clasic, pe care [...] l-a derivat ori l-a moștenit dela Romanitate” și considera cultura română ca fiind „singura cultură în stare să lupte pentru triumful cugetării și artei romane în neomogenii și neliniștiții Balcani”.
Moartea A murit în ianuarie 1939 în clinica Quisisana din Roma, la vârsta de 48 de ani, în urma unei boli incurabile. Avea doi fii, care erau în acea vreme elevi de liceu. Corpul neînsuflețit al profesorului Tonelli a fost transportat la Milano, fiind însoțit până la Gara Termini din Roma de academicienii (fost în perioada 1932–1935), și Giulio Bertoni și de profesorii universitari , , Claudiu Isopescu, , Agostino Gemelli (rectorul Universității din Milano) ș.a. Necrologurile publicate în ziarele românești Curentul (condus de Pamfil Șeicaru), Neamul Românesc (fondat de profesorul Nicolae Iorga) și România (condus de Cezar Petrescu) l-au descris drept un prieten „sincer și devotat” al României.
Interesul pentru cultura română