miniatura|Flux de lucru tipic de publicare pentru un articol de revistă academică (preprint, postprint și publicat) cu drepturi de partajare în acces deschis conform SHERPA/RoMEO Autoarhivarea este actul de depunere online de către (autor) a unei copii gratuite a unui document electronic pentru a oferi acces liber la acesta. Termenul se referă de obicei la autoarhivarea articolelor din reviste de cercetare și conferințe evaluate de colegi, precum și a tezelor și capitolelor de carte, depuse în propriul depozit instituțional sau arhivă deschisă a autorului, în scopul maximizării accesibilității, utilizării și impactului citărilor. Termenul „acces deschis verde” a devenit comun în ultimii ani, distingând această abordare de „accesul deschis auriu”, în care revista însăși pune articolele la dispoziția publicului fără costuri pentru cititor.

Origini Autoarhivarea a fost propusă pentru prima dată în mod explicit ca practică universală de Stevan Harnad în postarea sa online din 1994, „Subversive Proposal” (publicată ulterior în Association of Research Libraries), deși informaticienii practicau autoarhivarea în arhive FTP anonime cel puțin din anii 1980 (vezi CiteSeer), iar fizicienii o făceau pe web de la începutul anilor 1990 (vezi arXiv).

Conceptul de acces deschis verde a fost inventat în 2004 pentru a descrie un „mod de publicare într-o revistă fără acces deschis, dar și auto-arhivare într-o arhivă cu acces deschis”. Diferite versiuni ale unei lucrări pot fi auto-arhivate, cum ar fi versiunea internă neevaluată de colegi sau versiunea evaluată de colegi publicată într-o revistă. Accesul deschis verde prin auto-arhivare a fost inițial posibil prin intermediul depozitelor instituționale sau disciplinare, pe măsură ce un număr tot mai mare de universități au adoptat politici de încurajare a auto-arhivării. Depozitele de auto-arhivare nu evaluează articolele de către colegi, deși pot deține copii ale articolelor care altfel ar fi fost evaluate de colegi. Depozitele de auto-arhivare se așteaptă, de asemenea, ca autorul care auto-arhivează să aibă drepturile necesare pentru a face acest lucru, deoarece drepturile de autor ar fi putut fi transferate unui editor. Prin urmare, este posibil să se auto-arhiveze doar pre-tipărirea articolului.

Implementare În timp ce dreptul de autoarhivare a postprinturilor este adesea o chestiune de drepturi de autor (dacă drepturile au fost transferate editorului), dreptul de autoarhivare a preprinturilor este doar o chestiune de politică a revistei.

Un studiu din 2003 realizat de Elizabeth Gadd, Charles Oppenheim și Steve Probets de la Departamentul de Știința Informației de la Universitatea Loughborough a analizat acordurile de drepturi de autor ale 80 de editori de reviste și a constatat că 90% dintre editori au solicitat o formă de transfer al drepturilor de autor și doar 42,5% au permis autoarhivarea sub o anumită formă. În 2014, proiectul SHERPA/Romeo a înregistrat că, dintre 1.275 de editori, 70% au permis o formă de autoarhivare, iar 62% au permis atât autoarhivarea pre-print, cât și post-print a lucrărilor publicate. În 2017, proiectul a înregistrat că, dintre 2.375 de editori, 41% au permis autoarhivarea pre-print și post-print. 33% au permis doar autoarhivarea post-print, adică a versiunii finale după arbitraj. 6% dintre editori au permis doar autoarhivarea pre-print, adică a versiunii pre-arbitraj.

Edituri precum Cambridge University Press sau American Geophysical Union recomandă autoarhivarea versiunii finale publicate a articolului, nu doar a versiunilor finale evaluate de colegi.

Locațiile pentru autoarhivare includ depozite instituționale, depozite pe teme, site-uri web personale și site-uri web de rețele sociale care vizează cercetătorii. Unele edituri încearcă să impună embargouri asupra autoarhivării; durata embargourilor poate fi de la 6 la 12 luni sau mai mult după data publicării (vezi SHERPA/RoMEO). Pentru depozitele sub embargou, unele depozite instituționale au un buton de solicitare a unei copii cu ajutorul căruia utilizatorii pot solicita, iar autorii pot furniza o singură copie cu un singur clic fiecare în timpul embargoului.

Site-urile web cu software de gestionare a referințelor sociale, cum ar fi Mendeley, Academia.edu și ResearchGate, facilitează partajarea între cercetători; cu toate acestea, aceste servicii sunt adesea criticate pentru utilizarea contribuțiilor cercetătorilor în scopuri comerciale, precum și pentru încălcarea drepturilor de autor. De asemenea, acestea sunt vizate de editori pentru respectarea drepturilor de autor, cum ar fi atunci când Elsevier (care a achiziționat Mendeley) a emis notificări de eliminare conform Legii privind drepturile de autor din era digitală către Academia.edu pentru găzduirea de lucrări științifice. Serviciile de rețele sociale nu îndeplinesc, de asemenea, cerințele multor politici de autoarhivare ale finanțatorilor de granturi, reviste și instituții.

În 2013, Germania a creat o bază legală pentru accesul deschis ecologic prin modificarea unui drept secundar de publicare în cadrul drepturilor de autor germane, care oferă oamenilor de știință și cercetătorilor dreptul legal de a-și auto-arhiva publicațiile pe internet, chiar dacă au fost de acord să transfere toate drepturile de exploatare către un editor. Dreptul secundar de publicare se aplică rezultatelor cercetărilor finanțate în principal din fonduri publice, la 12 luni de la prima publicare. Dreptul nu poate fi renunțat, iar versiunea autorului este auto-arhivată.

Vezi și

Arhiva de pe Internet Mandat de acces deschis

Linkuri externe

Referințe

Categorie:Cercetare Categorie:Publicații academice Categorie:Comunicații Categorie:Acces deschis