Ezzonii (în , în ) au fost o familie nobiliară originară din Lotharingia care a existat între secolul al IX-lea și secolul al XI-lea. La apogeul puterii, prin alianța cu împărații Ottonieni, familia a dominat regiunea Rinului de-a lungul secolului al XI-lea. Numele familiei provine de la cel mai puternic reprezentant al familiei, Ezzo. Conți palatini de Lotharingia, duci de Suabia, Carintia sau Bavaria, în ciuda succeselor lor militare în sprijinul împăraților Sfântului Imperiu Roman, Ezzonii nu au reușit să creeze o entitate teritorială proprie distinctă în Lotharingia.
Origini Primul membru al familiei menționat documentar a fost Erenfried I în anul 867. Deși este posibil să fi avut strămoși carolingieni, istoricii susțin mai mult o descendență din vechii regi ai Turingiei. Ascensiunea politică a dinastiei a fost evidentă din punct de vedere istoric prin numărul de comitate pe care le-a dobândit în a doua jumătate a secolului al X-lea.
Ezzonii apar pentru prima dată în documente în 866 odată cu Erenfried I. Deși este posibil să fi avut strămoși carolingieni, istoricii sunt în favoarea unei descendențe din vechii regi ai Turingiei. Ascensiunea politică a dinastiei este demonstrată de numărul de comitate dobândite în a doua jumătate a secolului al X-lea. Erenfried I (866–904), conte de Bliesgau, Keldachgau, Bonngau și Charmois, căsătorit cu Adelgunde (860–902), fiica ducelui Conrad al II-lea de Burgundia,Ruth Gerstner: Die Geschichte der lothringischen Pfalzgrafschaft (von den Anfängen bis zur Ausbildung des Kurterritoriums Pfalz) în: Rheinisches Archiv, br. 40, Bonn 1941, p. 15. și a Iuditei de Fruli; a avut trei fii:miniatura|Abația Brauweiler fondată de contele Ezzo de Lotharingia
Eberhard I, conte de Bonngau, Keldachgau și Zulpichgau; a avut trei fii: Hermann I, conte în Auelgau (922–948), a avut doi fii: Eberhard al II-lea, conte de Auelgau (d. 966); Gottfried, conte în Auelgau (966–970); Erenfried al II-lea, conte de Zülpichgau (942), Keldachgau, Bonngau (945), Hattuariergau (947), Tubalgau (948) și Hubbelrath (950); căsătorit cu Richwara de Zülpichgau (d. 963); a avut trei urmași: Hermann I, conte palatin de Lotharingia (vezi mai jos); Richwara de Zülpichgau (n. 940 – d. 980); Erenfried, stareț în Abația Gorze (999); Dietrich, conte în Drente, Salland și Hamaland (d. înainte de 964); căsătorit cu Amalrada de Hamaland; Herman, arhiepiscop de Köln (890–924) și cancelar al regelui Zwentibold al Lotharingiei; Ermenfried.
Ezzonii au condus majoritatea comitatelor din regiunea Rinului; au devenit în cele din urmă Conți palatini primind și celelalte comitate din regiune. miniatura|Împăratul romano-german Henric al IV-lea (stânga) încoronat de antipapa Clement al III-lea (în centru-dreapta); între ei contele palatin Hermann al II-lea de Lotharingia ca scutier (Cronica lui Otto de Freising - Codex Jenensis Bose, 1157).
Conți palatini de Lotharingia
Hermann I, conte palatin de Lotharingia (966–996), conte de Bonngau, Eifelgau, Mieblgau, Zulpichgau, Keldachgau, Alzey din 945 până la sfârșitul vieții; Ezzo de Lotharingia (sau Ehrenfried; 996–1034), fiul lui Hermann I, conte palatin de Lotharingia între 1020 și 1034; căsătorit cu Matilda, fiica împăratului Otto al II-lea al Sfântului Imperiu Roman, a devenit unul dintre cei mai puternici nobili din imperiu în timpul cârmuirii cumnatului său, împăratul Otto al III-lea; candidat la tronul imperial, a renunțat la candidatură în schimbul unor importante feude: Kaiserswerth, Duisburg și Saalfeld; a fondat Abația Brauweiler; Otto, fiul lui Ezzo, conte palatin de Lotharingia între 1035 și 1045; în 1045 împăratul Henric al III-lea, fiind și duce de Suabia, a cedat acest titlu lui Otto în schimbul restituirii teritoriilor Kaiserswerth și Duisburg; Otto a cedat palatinatul nepotului său, Henric;Heinrich Klauser: Lexikon deutscher Herrscher und Fürstenhäuser, p. 206.
Henric I cel Furios, fiul lui Hezzelin I și nepotul lui Otto, conte palatin de Lotharingia între 1045 și 1061; căsătorit în 1048 cu Matilda (1025–1060), fiica ducelui Gothelo I de Lotharingia; a primit Castelul Cochem de la nepoata sa, regina Richezza de Lotharingia și a fost ales succesor al tronului Sfântului Imperiu Roman în timpul bolii împăratului Henric al III-lea; pe 17 iulie 1060 într-o criză de gelozie a ucis-o pe soția sa, Matilda, apoi a fost închis în Abația Echternach, unde a murit în 1061; comitatele sale au fost administrate de arhiepiscopul de Köln, Annon al II-lea, până la majoratul fiului său Hermann al II-lea (1064); Hermann al II-lea, conte de Ruhrgau, Zulpichgau și Brabant între 1061 și 1085; a fost ultimul conte palatin de Lotharingia din dinastia Ezzonilor; după ce a fost ucis într-un duel de Albert al III-lea de Namur, văduva lui s-a căsătorit cu contele Henric al II-lea de Laach care a devenit primul conte palatin al Rinului între 1085 și 1087. miniatura|Richeza de Lotharingia Cel mai mic fiu al lui Hermann I de Lotharingia, Adolf I a dat naștere dinastiei conților de Berg.
Alți membri iluștri ai dinastiei
Richezza de Lotharingia, regină a Poloniei prin căsătoria cu Mieszko al II-lea Lambert (Sfânta Richenza, sărbătorită de Biserica Catolică pe 21 martie); Conrad I, duce de Bavaria, moștenitor al împăratului Henric al III-lea; a murit în exil după ce a atentat la viața împăratului pentru a prelua tronul; Conrad al III-lea, duce de Carintia, fiul lui Hezzelin I; Hermann al II-lea, arhiepiscop de Köln și cancelar imperial al Regatului Italiei.
Note
Bibliografie Klaus Gereon Beuckers: Die Ezzonen und ihre Stiftungen. Eine Untersuchung zur Stiftungstätigkeit im 11. Jahrhundert, în: Kunstgeschichte, vol. 42, Münster, 1993, (de asemenea, disertație la Universitatea din Bonn în 1993). Ruth Gerstner: Die Geschichte der lothringischen Pfalzgrafschaft (von den Anfängen bis zur Ausbildung des Kurterritoriums Pfalz), Arhiva Landului Renania, Bonn 1941. Emil Kimpen: Ezzonen und Hezeliniden in der rheinischen Pfalzgrafschaft, Comunicările Institutului Austriac de Cercetări Istorice, vol. XII - completare, Innsbruck, 1933, pp. 1–91. Ursula Lewald: Die Ezzonen. Das Schicksal eines rheinischen Fürstengeschlechts, Rheinische Vierteljahrsblätter 43, 1979, pp. 120–168. Franz Steinbach: Die Ezzonen. Ein Versuch territorialpolitischen Zusammenschlusses der fränkischen Rheinlande, Collectanea Franz Steinbach. Aufsätze und Abhandlungen zur Verfassungs-, Sozial- und Wirtschaftsgeschichte, geschichtlichen Landeskunde und Kulturraumforschung, ed. F. Petri en G. Droege, Bonn 1967, pp. 64–81. Rainer Assmann: Schwert und Kreuz – Die Missionierung des Sauerlandes durch die Ezzonen als Heerführer Karls des Großen. Die ezzonische Großgrafschaft als Keimzelle der Grafschaften Berg, Altena und Arnsberg. Der Reidemeister – Geschichtsblätter für Lüdenscheid Stadt und Land, nr. 208, 22 noiembrie 2016. Helmuth Kluger: Propter Claritatem Generis. Genealogisches zur Familie der Ezzonen, în: Köln – Stadt und Bistum in Kirche und Reich des Mittelalters, hrsg. von Hanna Vollrath und Stefan Weinfurter, Viena, 1993, pp. 223–258. Heinrich Klauser: Lexikon deutscher Herrscher und Fürstenhäuser, Editura Kiesel, Salzburg, 1982, .
Categorie:Istoria Lorenei Categorie:Dinastii germane