Republicanii radicali au fost o facțiune politică din cadrul Partidului Republican, cu origini încă de la înființarea partidului în 1854 – cu aproximativ șase ani înainte de Războiul Civil – și care s-a manifestat până la , care a pus efectiv capăt Reconstrucției. Ei își spuneau „radicali” din cauza obiectivului lor de eradicare imediată, completă și permanentă a sclaviei în Statele Unite. Facțiunea radicală includea însă și curente foarte puternice de , și susținători ai interzicerii băuturilor alcoolice. Aceste obiective politice și retorica în favoarea lor au îngreunat foarte mult sarcina Partidului Republican de a evita înstrăinarea unui număr mare de alegători americani de la etnie , și de alte . De fapt, chiar și liber-cugetătorii germano-americani și pașoptiștii care, ca și , simpatizau altfel cu obiectivele republicanilor radicali, i-au combătut agresiv pe tema prohibiției. Mai târziu, au devenit cunoscuți ca „”.
În timpul războiului, radicalii s-au opus (în frunte cu președintele Abraham Lincoln) și Partidului Democrat. Radicalii s-au pus în fruntea eforturilor postbelice de a acorda drepturi civile foștilor sclavi și de a implementa pe deplin emanciparea. După ce măsurile nereușite din 1866 au dus la violențe împotriva foștilor sclavi în fostele state rebele, radicalii au promovat al paisprezecelea amendament în Congres pentru protecția prin lege a drepturilor acestora. Ei s-au opus față de a permite foștilor politicieni și veteranilor militari confederați să preia puterea politică în Sudul SUA și au pus accent pe egalitate, drepturi civile și drept de vot pentru în timpul sau după războiul civil prin Proclamația de emancipare și prin al treisprezecelea amendament.
În timpul războiului, radicalii s-au opus alegerii generalului George B. McClellan de către Lincoln pentru funcția de comandament suprem al marii din est și eforturilor lui Lincoln din 1864 de a aduce statele secesioniste din Sud înapoi în Uniune cât mai repede și mai ușor posibil. Lincoln l-a recunoscut mai târziu pe McClellan ca fiind nepotrivit funcției și l-a demis. Radicalii au încercat să treacă propriul lor prin Congres în 1864. Lincoln s-a opus prin veto, deoarece el își aplica propria politică prin puterea sa de comandant militar suprem. Lincoln a fost asasinat în aprilie 1865. Radicalii au cerut abolirea sclaviei fără despăgubire, în timp ce Lincoln dorea în schimb să imite parțial abolirea sclaviei de către Imperiul Britanic, compensând financiar foștii proprietari de sclavi care rămăseseră loiali Uniunii. Radicalii, în frunte cu Thaddeus Stevens, s-au luptat aprig cu succesorul lui Lincoln, Andrew Johnson. După ce Johnson a respins diverse legi ale Congresului care favorizau cetățenia pentru sclavii eliberați, o Reconstrucție mult mai dură pentru Sudul învins și alte proiecte de legi pe care le considera neconstituționale, radicalii au încercat să-l înlăture din funcție prin , care .
Coaliția radicală stanga|miniatura| Congressmanul SUA Thaddeus Stevens Radicalii erau puternic influențați de idealurile religioase, și mulți erau reformatori protestanți care considerau sclavia un rău, și Războiul Civil pedeapsa lui Dumnezeu pentru sclavie.Termenul „radical” era folosit curent în mișcarea anti-sclavie dinainte de Războiul Civil, cu referire nu neapărat la aboliționiști, ci în special la politicienii din Nord care se opuneau viguros Puterii Sclaviei. Mulți din ei, poate chiar majoritatea, fuseseră Whig, cum ar fi William H. Seward, un important candidat la președinție în 1860 și secretar de stat al lui Lincoln, Thaddeus Stevens din Pennsylvania, precum și Horace Greeley, redactor la , principalul ziar al radicalilor. A existat mișcare în ambele direcții: unii dintre radicalii dinainte de război (cum ar fi Seward) s-au moderat pe timpul războiului, în timp ce unii moderați dinainte de război s-au radicalizat. Unii radicali din timpul războiului fuseseră democrați înainte de război, luând adesea poziții pro-sclavie. Printre aceștia s-au numărat din Illinois, Edwin Stanton din Ohio, din Massachusetts, Ulysses S. Grant din Illinois și vicepreședintele Johnson; Johnson avea să se rupă de radicali după ce a devenit președinte.
Radicalii au devenit majoritari în Congres la alegerile din 1866, după ce mai multe episoade de violență i-au determinat pe mulți să concluzioneze că politicile mai moderate de reconstrucție ale președintelui Johnson nu sunt suficiente. Asemenea episoade au fost și . Într-un pamflet adresat alegătorilor de culoare în 1867, Comitetul Congresului Republican al Uniunii a declarat:
Radicalii nu au fost niciodată organizați oficial, iar grupul primea și pierdea membri frecvent. Cel mai de succes și mai sistematic lider al lor a fost congresmanul din Pennsylvania Thaddeus Stevens în Camera Reprezentanților. Democrații s-au opus puternic radicalilor, dar ei erau, în general, o minoritate slabă în politică până când au preluat controlul Camerei la . Facțiunile republicane „” și „” se opuneau de obicei radicalilor, dar nu erau bine organizate. Lincoln a încercat să construiască o coaliție cu mai multe facțiuni, inclusiv radicali, „conservatori”, „moderați” și democrați ai războiului, deoarece, deși radicalii i se opuneau adesea, nu i-a ostracizat niciodată. Andrew Johnson era considerat a fi un radical când a devenit președinte în 1865, dar el a devenit în curând adversarul lor principal. Cu toate acestea, Johnson nu a putut forma o rețea de sprijin coerentă. În cele din urmă, în 1872, , care doreau o întoarcere la republicanismul clasic, au condus o campanie prezidențială și au câștigat sprijinul Partidului Democrat pentru candidatul lor. Ei au susținut că Grant și radicalii sunt corupți și că au impus Reconstrucția mult prea mult timp în Sud. Ei au fost înfrânți covârșitor la alegerile din 1872 și s-au prăbușit ca mișcare.
Pe problemele care nu priveau desființarea Confederației, eradicarea sclaviei și drepturile sclavilor eliberați, radicalii au luat poziții pe tot spectrul politic. De exemplu, radicalii care fuseseră înainte Whig susțineau în general taxe vamale mari, iar foștii democrați se opuneau acestora. Unii erau pentru o monedă forte fără inflație, în timp ce alții erau pentru o monedă mai slabă, cu inflație. Argumentul, comun în anii 1930, că radicalii ar fi fost motivați în primul rând de dorința de a promova egoist interesele mediului de afaceri din nord-est, a fost rareori argumentat de istorici timp de o jumătate de secol. În problemele de politică externă, radicalii și moderații, în general, nu au luat poziții distincte.
În timpul războiului dreapta|miniatura| Salmon P. Chase, secretarul Trezoreriei în timpul lui Lincoln După alegerile din 1860, republicanii moderați au ajuns să domine Congresul. Republicanii radicali îl criticau adesea pe Lincoln, despre care credeau că se mișcă prea încet pentru eliberarea sclavilor și pentru sprijinirea egalității lor legale. Lincoln a adus toate facțiunile în cabinetul său, inclusiv radicali precum Salmon P. Chase (ca ), pe care i-a numit mai târziu drept președinte al Curții Supreme, (procuror general) și Edwin M. Stanton (secretar de război). Lincoln a numit mulți republicani radicali, cum ar fi jurnalistul , în posturi diplomatice cheie. Supărați pe Lincoln, în 1864 unii radicali au format pentru scurt timp un partid politic numit , cu John C. Frémont drept candidat la președinte, până când Frémont s-a retras. Un important republican care se opunea radicalilor a fost Henry Jarvis Raymond. Raymond era redactor la The New York Times, dar și președinte al Comitetului Național Republican. În Congres, cei mai influenți republicani radicali au fost senatorul federal Charles Sumner și reprezentantul Thaddeus Stevens. Ei s-au plasat în fruntea revendicărilor pentru un război care să pună capăt sclaviei.
Politica de reconstrucție
Opoziția față de Lincoln dreapta|cadru| , unul dintre autorii , care se opunea planului de reconstrucție „” al lui Lincoln Republicanii radicali s-au opus termenilor stabiliți de Lincoln pentru reunificarea Statelor Unite în timpul Reconstrucției (1863), termeni pe care îi considerat prea indulgenți. Ei au propus un „” care ar fi împiedicat pe orice persoană care susținuse Confederația să mai voteze la alegeri în Sud, dar Lincoln a blocat propunerea și, odată ce radicalii au adoptat în 1864, Lincoln a refuzat să o promulge. Radicalii au cerut o desfășurare mai agresivă a războiului, o desființare mai rapidă a sclaviei și distrugerea totală a Confederației. După război, radicalii controlau .
Opoziția față de Johnson După asasinarea lui Lincoln, vicepreședintele Andrew Johnson, democrat al războiului, a devenit președinte. Deși la început el părea a fi un radical, el s-a distanțat de acest curent, iar radicalii și Johnson s-au luptat cu ferocitate. Johnson s-a dovedit a fi un politician slab, iar aliații lui au pierdut considerabil la . Radicalii aveau acum controlul deplin asupra Congresului și puteau trece peste vetourile lui Johnson.
Controlul asupra Congresului După , radicalii au ajuns să controleze Congresul. Johnson a respins 21 de proiecte de lege adoptate de Congres în timpul mandatului său, dar radicalii au trecut peste vetoul lui în 15 cazuri, inclusiv pentru și patru , care au rescris legile electorale din Sud și le-au permis negrilor să voteze, interzicând în același timp foștilor ofițeri ai Armatei Confederate să ocupe funcții oficiale. Ca urmare a alegerilor din 1867–1868, sclavi eliberați și emancipați, în coaliție cu (nordiști care se mutaseră recent în Sud) și Scalawags (sudiști albi care susțineau reconstrucția), au instaurat guverne republicane în 10 state din Sud (toate cu excepția Virginiei).
Impeachmentul stanga|miniatura| Edwin McMasters Stanton, secretarul de război al lui Lincoln, pe care Johnson a încercat să-l înlăture din funcție Planul radicalilor era să-l îndepărteze pe Johnson din funcție, dar primul efort la procesul de destituire a președintelui Johnson nu a dus nicăieri. După ce Johnson a încălcat demițându-l pe secretarul de Război Edwin M. Stanton, Camera Reprezentanților a votat 126–47 pentru demiterea președintelui, dar Senatul l-a achitat în 1868 în trei tururi terminate cu 35–19 în favoarea demiterii, nereușind să ajungă pragul necesar pentru demitere, de 36 de voturi; până atunci, însă, Johnson își pierduse cea mai mare parte din putere.
Sprijinul pentru Grant Generalul Ulysses S. Grant fusese responsabil de armată sub președintele Johnson în 1865–1868, dar Grant a aplicat în general agenda radicală. Radicalii de frunte din Congres erau Thaddeus Stevens în Cameră și Charles Sumner în Senat. Grant a fost ales președinte din partea republicanilor în și, după alegeri, a fost în general de partea radicalilor în politicile de reconstrucție, promulgând .
Republicanii s-au divizat în pe tema realegerii lui Grant, , inclusiv Sumner, opunându-se lui Grant cu un nou partid. Liberalii au suferit o înfrângere grea, dar economia a intrat apoi într-o criză în 1873, iar în 1874 democrații au revenit la putere și au pus capăt dominației radicalilor.
Radicalii au încercat să protejeze noua coaliție, dar, sub intimidări și violențe ale simpatizanților fostei Confederații, rând pe rând statele din Sud au votat să îi înlăture pe republicani de la putere, până când în 1876 mai rămăseseră doar trei state (Louisiana, Florida și Carolina de Sud), unde Armata încă îi proteja. au fost atât de strânse încât au fost decise în acele trei state, în ciuda fraudelor masive și ilegalităților de ambele părți. a însemnat alegerea unui republican ca președinte și retragerea trupelor. Republicanul Rutherford B. Hayes a retras trupele și regimurile republicane de la nivelul statelor s-au prăbușit imediat, aducând în Sud decenii întregi de regimuri cu partid unic.
Reconstrucția Sudului stanga|miniatura| Senatorul american Charles Sumner