Sărbătoarea cartofilor copți (în , în ) este un film dramatic sovietic din 1977 regizat de și produs de Studioul de Film „A. Dovjenko” din Kiev. Cristina Corciovescu, „A trăi! Ce artă! Filmele de excepție au apărut întotdeauna în cinematografiile cu un ridicat nivel al filmului mediu”, în revista Cinema, anul XVI, nr. 5 (185), mai 1978, p. 12. Rolurile principale au fost interpretate de actorii , și .***, „Filmele săptămînii viitoare”, în Steaua roșie, Târgu Mureș, anul XXX, nr. 185 (6.326), duminică 6 august 1978, p. 3.
Filmul este inspirat din evenimente reale și relatează povestea eroismului, nobleței sufletești și sacrificiului de sine a rusoaicei (1902–1959), o care a adoptat și crescut 48 de copii orfani de diferite naționalități N.I. Popa, „Premiere cinematografice”, în Tribuna Sibiului, Sibiu, anul XXX, nr. 6552, duminică 13 august 1978, p. 2. în perioada celui de-al Doilea Război Mondial. Premiera filmului a avut loc în ziua de 13 octombrie 1977. В. Ф. Семерчук, Т. В. Сергеева (red.), Советские художественные фильмы. Аннотированный каталог: 1976–1977, Издательство Всероссийской газеты «Нива России», Moscova, 1997, pp. 100–101.
Rezumat
Tinerii Anna, o asistentă medicală, și Timofei, un soldat rănit al Armatei Roșii, sunt capturați de militarii albi în timpul Războiului Civil Rus, dar reușesc să evadeze. Se îndrăgostesc, dar războiul îi desparte pentru un timp. După încheierea războiului, Timofei o caută pe Anna și află că femeia adoptase copii orfani, pe care-i creștea ca și cum ar fi ai ei. Cei doi se căsătoresc, iar creșterea și educarea copiilor orfani devine vocația vieții lor. Familia lor se mărește an de an.
Ca urmare a declanșării celui de-al Doilea Război Mondial, Timofei este mobilizat în Armata Roșie și moare ulterior pe front. Armata Germană invadează Uniunea Sovietică și înaintează pe teritoriul sovietic, ajungând în regiunea unde locuiau Anna și Timofei. Femeia rămâne împreună cu copiii adoptivi pe teritoriul ocupat de germani, iar partizanii sovietici îi trec în spatele frontului pentru a-i proteja. Numărul copiilor îngrijiți de Anna crește tot mai mult, iar Anna ajunge să îngrijească zeci de copii orfani ai căror părinți au fost uciși pe front sau au murit de foame.
Femeia și copiii se întorc la casa lor după eliberarea teritoriului sovietic și își continuă acolo traiul. Prima lor masă, pe care o iau împreună după victorie, este formată din cartofi culeși de pe câmpul minat din apropierea casei. Pentru a putea face față mai ușor greutăților, Anna acceptă să se căsătorească cu partizanul Zahar, pe care-l cunoștea din perioada războiului. În anii următori, prin mijlocirea foștilor partizani, autoritățile sovietice înființează un orfelinat, căruia îi alocă două hectare de teren pentru amenajarea unei grădini de legume și îi pun la dispoziție vaci și capre. Anna este numită în funcția de director al orfelinatului, dar refuză să se despartă de copiii ei adoptivi și continuă să locuiască împreună cu ei în aceeași casă.
Timpul trece, copiii devin oameni maturi și se împrăștie în toate colțurile Uniunii Sovietice. Ei continuă să păstreze în suflet pentru totdeauna o parte din căldura acestei femei și răspândesc bunătatea ei în lumea largă. Anna moare, iar copiii crescuți de ea decid să se adune o dată la trei ani, în ziua de naștere a mamei lor adoptive, pentru a-i cinsti memoria. Membrii acestei familii numeroase se adună și mănâncă laolaltă cartofi copți, felul de mâncare preferat al Annei pentru masa de sărbători.
Distribuție
— Anna, o asistentă medicală care adoptă și crește copii orfani (menționată Liudmila Efimenko) — Zahar, partizan sovietic — ofițerul Gheorghi („Jora”) Kolosov / tatăl lui Jora, ofițer din Armata Albă (menționat Leonid Ianovski) — Timofei, soțul Annei, fost militar al Armatei Roșii Ira Cerednîcenko — Marta, fata cea mai mare (menționată Ira Cerednicenko) Ihor Fedotov — Jora, fiul unui ofițer al Armatei Albe (menționat Igor Fedotov) Iulia Zadorojna — Lidocika (menționată Iulia Zadorojnaia) Anea Ihnatiuk — Anea (menționată Anea Ignatiuk) Liuba Iermakova — Liuba (menționată Liuba Ermakova) Oleh Stasiev — Petea, fiul unui „partizan” (menționat Oleg Stasev) Sașa Leleko — Serghei („Serioja”), fiul unui „partizan” — poștașul (menționat V. Alekseenko) — ofițerul german (menționat N. Grinko) — partizan sovietic, iubitul Martei (menționat B. Beniuk) — santinela din Armata Albă (menționat Iu. Dubrovin) — căpitanul Semionov, fiul unui ofițer al Armatei Roșii (menționat V. Ilienko) (menționată Lena Ilienko) Mariia Illienko (menționată Mașa Ilienko) Anea Kotlear Alina Kozak Oleh Lohmatov (menționat Oleg Lohmatov) Oksana Lukina Ivanka Moțar — Ivanka Lesea Muhina Lionea Muhin Andrei Nosaci Dima Podgorețki Igor Sokolenko Igor Filonenko Olea Cerkasova (menționat G. Bolotov) (menționat S. Brjestovski) (menționat V. Volkov) — doctorița (menționată N. Gnepovskaia) A. Nekrasova (menționat I. Matveev) (menționată T. Mitrușina) — militar al Armatei Roșii (menționat N. Oleinik) (menționat S. Podgornîi) Veronika Pereverzieva (menționată V. Pereverzeva) (menționat A. Pereverzev) — funcționar sovietic al Comitetului Executiv (menționat L. Serdiuk) — Vasili Vasilievici Vorona, partizan sovietic (menționat V. Fușcici) Margarita Kavka (nemenționată)
Producție Context artistic Cineastul ucrainean a devenit cunoscut în Uniunea Sovietică la începutul anilor 1970 pentru filmul Pasărea albă cu o pată neagră (1971), Оксана Онопрієнко [Oksana Onopriienko], Золота Книга Украïнськоï Еліти: Інформаційно-іміджевий Альманах [„Cartea de Aur a elitei ucrainene: Almanah de informații și imagini”], vol. 6, Євроімідж, Liov, 2001, p. 521. care obținuse Marele Premiu („Medalia de Aur”) la a Festivalului Internațional de Film de la Moscova М. И. Павлова, Е. М. Барыкин (red.), Советские художественные фильмы. Аннотированный каталог: 1970–1971 [„Filme artistice sovietice. Catalog adnotat: 1970–1971”], Госфильмофонд России, Издательство Всероссийской газеты «Нива России», Moscova, 1996, pp. 9–10.Călin Căliman, „Festivalul Filmului de la Moscova: După decernarea premiilor — corespondență de la Moscova”, în Contemporanul, anul XXV, nr. 32 (1291), vineri 6 august 1971, p. 5.Romulus Rusan, „Festivaluri: Moscova VII”, în Cinema, anul IX, nr. 8 (104), august 1971, pp. 10–12. și era considerat un film reprezentativ al cinematografiei poetice ucrainene. Următorul său film, coproducția sovieto-iugoslavă În ciuda tuturor (, 1972), inspirată din lupta muntenegrenilor împotriva Imperiului Otoman de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, a fost asemănător stilistic cu Pasărea albă cu o pată neagră și a consolidat faima internațională a regizorului.
Situația artistică din RSS Ucraineană s-a schimbat însă după revocarea în mai 1972 a liderului politic reformator Petro Șelest din postul de prim-secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist din Ucraina, și înlocuirea sa cu Volodîmîr Șcerbîțkîi, un aliat al liderului sovietic Leonid Brejnev, care, în cursul mandatului său de prim-secretar (1972–1989), a dus o politică de rusificare a RSS Ucrainene. Schimbările survenite la vârful politicii au afectat cinematografia: Sveatoslav Ivanov a fost demis în cursul aceluiași an din funcția de președinte al Comitetului de Stat al Cinematografiei din RSS Ucraineană, iar, printr-o rezoluție a Comitetului Central din 1972, conducătorii Partidului Comunist din Ucraina au decis că stilul cinematografic poetic este „anticomunist, retrograd și favorabil naționalismului burghez ucrainean”.Doinel Tronaru, „Școala poetică ucraineană”, în România liberă, serie nouă, nr. 3373, miercuri 25 aprilie 2001, p. 5. În urma acestei decizii, cinematografia poetică ucraineană a fost interzisă în anul 1973, iar cineaștii acestei mișcări au fost supuși unor restricții: li s-a interzis să mai filmeze și unii dintre ei au fost chiar întemnițați.
Realizarea filmului Pentru a-și putea continua activitatea artistică, regizorul ucrainean Iuri Illienko a fost nevoit să încheie o serie de compromisuri cu autoritățile comuniste și să accepte realizarea unor filme conforme ideologiei sovietice. Creațiile artistice ulterioare ale cineastului sunt rezultatul acestor compromisuri, fiind considerate filme mediocre, pe care Illienko însuși a preferat să le omită în interviurile acordate în perioada postsovietică. Sărbătoarea cartofilor copți se înscrie în categoria acestor filme. Filmul a fost produs de studioul cinematografic sovietic „A. Dovjenko” din Kiev ***, „Premierele cinematografice ale săptămînii”, în România liberă, anul XXXVI, nr. 10400, luni 3 aprilie 1978, p. 2. () și a fost regizat de Iuri Illienko.***, „De vineri pînă vineri. Premiere film”, în Săptămîna, serie nouă, anul VIII, nr. 382, vineri 31 martie 1978, p. 6. Scenariul filmului a fost scris de Evhen Onopriienko (1925–1997), redactor și scenarist al Studioului „A. Dovjenko”, iar redactorul studioului a fost , care colaborase anterior cu Illienko la realizarea Pasării albe cu o pată neagră. Producția a fost coordonată de directorul V. Smertiuk.
Filmările au fost realizate în anul 1976 pe peliculă color și s-au desfășurat sub coordonarea directorului de imagine , fratele mai mare al regizorului. Rolurile principale au fost interpretate de actorii , , și . O scurtă apariție, „neașteptată și fugară”, într-un rol secundar a avut-o aici cunoscutul actor ucrainean .
Decorurile au fost proiectate de , iar costumele au fost confecționate de designera . Sunetul a fost înregistrat de inginerul , iar muzica a fost compusă de Volodîmîr Huba, interpretată de , sub bagheta dirijorului Natan Basov, și înregistrată de Iurii Vînnîk. Montajul filmului a fost realizat de . Lungimea peliculei este de 2472 de metri.
Recepție Lansare Sărbătoarea cartofilor copți a fost lansat în cinematografele din Uniunea Sovietică în ziua de 13 octombrie 1977, dar unele baze de date menționează că premiera filmului a avut loc abia în februarie 1978. Filmul a fost distribuit apoi și în alte țări socialiste precum Republica Socialistă România (3 aprilie 1978), Republica Democrată Germană (premieră cinematografică în 27 octombrie 1978 și premieră TV în 9 noiembrie 1978 la DFF 2), Republica Populară Ungară (1 noiembrie 1979) ș.a.