miniatura|400x400px| Împreună cu serviciile publice, economia de piață a Uniunii Europene, pe care legea concurenței își propune să o protejeze de practicile comerciale neloiale și de monopolurile private, a generat 14.303 miliarde EUR în 2013. În Uniunea Europeană, dreptul concurenței urmărește menținerea unui mediu concurențial în cadrul Pieței Unice Europene prin reglementarea comportamentelor anticoncurențiale ale întreprinderilor, asigurându-se că acestea nu formează carteluri sau abuzează de poziția lor dominantă, prevenind astfel practici care ar putea afecta concurența loială și interesele consumatorilor.

Dreptul european al concurenței de astăzi se bazează în principal pe articolele 101-109 din Tratatul pentru Funcționarea Uniunii Europene (TFUE), precum și pe diverse regulamente și directive relevante. Cele patru domenii principale de reglementare sunt:

Cartelurile și alte practici anticoncurențiale, inclusiv coluziunea, reglementate de articolul 101 din TFUE. Abuzul de poziție dominantă pe piață și prevenirea constituirii de monopoluri, reglementate de articolul 102 din TFUE. Fuziuni și achiziții, inclusiv controlul fuziunilor, achizițiilor și al altor operațiuni de concentrare economică care implică întreprinderi cu o cifră de afaceri semnificativă în Uniunea Europeană, conform Regulamentului (CE) nr. 139/2004 privind controlul concentrațiilor economice. Ajutoare de stat, inclusiv controlul ajutoarelor directe și indirecte acordate de statele membre întreprinderilor, reglementat de articolul 107 din TFUE și de Regulamentul (UE) nr. 651/2014 privind ajutoarele de minimis și alte norme relevante.

Autoritatea principală responsabilă pentru aplicarea dreptului concurenței în Uniunea Europeană este Comisia Europeană, prin Direcția Generală Concurență. Totuși, în anumite sectoare, precum agricultura, gestionarea ajutoarelor de stat este coordonată de alte direcții generale. Comisia Europeană are competența de a dispune recuperarea ajutoarelor de stat acordate în mod necorespunzător, cum a fost cazul Malev Hungarian Airlines în 2012. Printre principalele cauze judecate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în domeniul dreptului concurenței se numără cazurile Consten & Grundig împotriva Comisiei Europene și United Brands împotriva Comisiei Europene.

Istorie

Unul dintre obiectivele fundamentale ale părinților fondatori ai Comunității Europene — oamenii de stat din jurul lui Jean Monnet și Robert Schuman — a fost instituirea unei piețe unice. Pentru realizarea acestui obiectiv, trebuia creat un cadru de reglementare compatibil, transparent și relativ standardizat în domeniul dreptului concurenței. Actul legislativ constitutiv a fost Regulamentul nr. 17/62 al Consiliului (în prezent abrogat și înlocuit). Formularea Regulamentului nr. 17/62 a fost elaborată într-o etapă anterioară cauzei Van Gend en Loos a evoluției dreptului comunitar, când supremația dreptului comunitar nu era încă pe deplin consacrată. Pentru a se evita interpretări divergente ale dreptului concurenței al Uniunii, care puteau varia de la o instanță națională la alta, Comisiei i-a fost atribuit rolul de autoritate centrală însărcinată cu aplicarea normelor.

Prima decizie importantă întemeiată pe articolul 101 (pe atunci articolul 85) a fost adoptată de Comisie în 1964.64/566/CEE: Décision de la Commission, du 23 septembre 1964, relative à une procédure au titre de l'article 85 du traité (IV-A/00004-03344 «Grundig-Consten») Comisia a constatat că Grundig, un producător german de aparate electrocasnice, a acționat nelegal atunci când a acordat filialei sale franceze drepturi exclusive de distribuție. În cauza Consten & Grundig , Curtea de Justiție a confirmat decizia Comisiei, a extins noțiunea măsurilor care afectează schimburile comerciale astfel încât să includă „efectele potențiale”, și, în general, și-a consolidat poziția esențială, alături de Comisie, în asigurarea respectării dreptului concurenței. Punerea în aplicare ulterioară de către cele două instituții a articolului 101 TFUE (care combate acordurile anticoncurențiale între întreprinderi) a fost, în general, considerată eficace. Totuși, unii analiști susțin că politica Comisiei în materie de monopoluri (aplicarea articolului 102) a fost „în mare măsură ineficace”,A se vedea Cini & McGowan. din cauza rezistenței guvernelor anumitor state membre, care urmăreau să își protejeze cele mai importante întreprinderi naționale împotriva contestărilor juridice. Comisia a fost criticată și în mediul academic. De exemplu, Valentine Korah, o eminentă specialistă în domeniu, a susținut că aplicarea de către Comisie a normelor de concurență ale Uniunii era prea strictă și ignora adesea dinamica , care, în opinia sa, putea fi, în anumite cazuri, benefică pentru consumatori și pentru calitatea bunurilor disponibile.

Cu toate acestea, mecanismele instituite au funcționat relativ bine până la mijlocul anilor 1980, când a devenit evident că, pe măsură ce economia europeană creștea constant, iar activitățile anticoncurențiale și practicile de piață deveneau tot mai complexe, Comisia nu avea să mai poată face față volumului său de activitate.A se vedea Gerber & Cassinis. Poziția centrală dominantă a a fost contestată de dezvoltarea rapidă și de creșterea gradului de sofisticare a autorităților naționale de concurență (ANC), precum și de criticile tot mai numeroase ale instanțelor europene în privința procedurii, interpretării și analizei economice.A se vedea Wallace & Pollack. Aceste probleme au fost amplificate de volumul tot mai greu de gestionat al sistemului centralizat de notificare de către întreprinderi. Un alt motiv pentru care era necesară reformarea vechiului Regulament nr. 17/62 îl constituia apropiata extindere a Uniunii Europene, prin care numărul statelor membre urma să ajungă la 25 în 2004 și la 27 în 2007. Având în vedere caracterul încă în curs de dezvoltare al noilor economii de piață aflate în tranziție din Europa Centrală și de Est, Comisia, deja suprasolicitată, anticipa o nouă creștere semnificativă a volumului său de activitate.

Ca răspuns la toate aceste provocări, Comisia a adoptat o strategie de descentralizare a aplicării normelor de concurență prin așa-numitul „Regulamentul de modernizare”. Regulamentul (CE) nr. 1/2003 al Consiliului plasează autoritățile naționale de concurență și instanțele naționale ale statelor membre în centrul aplicării articolelor 101 și 102. Aplicarea descentralizată a normelor constituia de mult timp metoda obișnuită pentru alte norme ale Uniunii, iar Regulamentul nr. 1/2003 a extins-o în cele din urmă și la dreptul concurenței. Comisia și-a păstrat însă un rol important în mecanismul de asigurare a respectării normelor, în calitate de forță de coordonare a noii (REC). Această rețea, alcătuită din organismele naționale și Comisie, gestionează fluxul de informații dintre ANC și menține coerența și integritatea sistemului. La momentul respectiv, comisarul pentru concurență Mario Monti a declarat că regulamentul va „revoluționa” modul de aplicare a articolelor 101 și 102. Din mai 2004, toate ANC și instanțele naționale sunt competente să aplice pe deplin dispozițiile în materie de concurență ale Tratatului CE. În raportul său din 2005, OCDE a apreciat efortul de modernizare ca fiind promițător și a observat că descentralizarea permite realocarea resurselor, astfel încât DG COMP să se poată concentra asupra investigațiilor complexe, la nivelul Uniunii. Totuși, evoluțiile ulterioare au pus sub semnul întrebării eficacitatea noilor mecanisme. De exemplu, la 20 decembrie 2006, Comisia a renunțat public la „separarea” activităților giganților energetici francez EdF și german E.ON, în fața opoziției ferme a guvernelor statelor membre. Un alt litigiu privea concentrarea E.ON-Endesa, în care Comisia încerca să asigure libera circulație a capitalurilor, în timp ce Spania își proteja ferm interesele naționale astfel cum le percepea. Rămânea de văzut dacă ANC aveau să fie dispuse să conteste propriii „campioni naționali” în temeiul dreptului concurenței al Uniunii sau dacă aveau să prevaleze sentimentele patriotice. Numeroși autori susțin o uniformitate tot mai mare în interpretarea și aplicarea normelor de concurență ale Uniunii Europene și a procedurilor de asigurare a respectării acestora.A se vedea Directiva (UE) 2019/1 a Parlamentului European și a Consiliului din 11 decembrie 2018 privind oferirea de mijloace autorităților de concurență din statele membre astfel încât să fie mai eficace în aplicarea legii și privind garantarea funcționării corespunzătoare a pieței interne (Text cu relevanță pentru SEE), JO L 11, 14.1.2019, p. 3–33. Totuși, având în vedere diferențele dintre preferințele de politică publică ale numeroaselor state membre și avantajele experimentării, în 2020 se putea pune întrebarea dacă o diversitate mai mare, în anumite limite, nu ar putea produce un regim de concurență mai eficient, mai eficace și mai legitim.A se vedea Townley, A Framework for European Competition Law: co-ordinated diversity, (2018) Hart Publishing, Oxford .

Concentrări economice și abuz de poziție dominantă

Domeniul de aplicare al dreptului concurenței

Întrucât logica concurenței se aplică cel mai adecvat întreprinderilor private, nucleul reglementării concurenței în Uniunea Europeană vizează societățile care urmăresc obținerea de profit. Cu toate acestea, reglementarea se extinde în mod necesar și dincolo de acestea, iar în TFUE atât articolul 101, cât și articolul 102 utilizează noțiunea ambiguă de „întreprindere” pentru a delimita domeniul de aplicare al dreptului concurenței. Termenul englezesc „undertaking”, oarecum neobișnuit și care reprezintă în esență o traducere literală a termenului german „Unternehmen”, a fost analizat în cauza Höfner și Elser/Macrotron. ECR I-1979 (C-41/90) Curtea de Justiție a definit „întreprinderea” ca fiind orice persoană fizică sau juridică „angajată într-o activitate economică”, ceea ce putea include și entități de stat atunci când acestea desfășurau activități economice în mod similar unei întreprinderi private. Era inclusă, de exemplu, o agenție publică de ocupare a forței de muncă ce încerca să obțină venituri, dar nu era în măsură să satisfacă cererea. În schimb, în cauza FENIN/Comisia, s-a considerat că serviciile publice administrate pe baza „solidarității” și în vederea unui „scop social” se află în afara domeniului de aplicare al dreptului concurenței. Lucrătorii independenți, care desfășoară activități economice pe cont propriu, sunt considerați întreprinderi, însă salariații sunt excluși în totalitate. Potrivit aceluiași principiu consacrat de din Statele Unite, aceștia sunt, „prin însăși natura lor, opusul exercitării independente a unei activități economice sau comerciale”.Albany International (1999) , concluziile avocatului general Jacobs Aceasta înseamnă că sindicatele nu pot fi considerate supuse dreptului concurenței, întrucât obiectivul lor central este remedierea existente în raporturile cu angajatorii, care sunt, în general, organizați sub formă de societăți.

FNV Kunsten Informatie en Media/Staat der Nederlanden (2014) C-413/13 Viho Europe/Comisia (1996), C-73/95 P, ECR I-5457 Société Technique Minière/Maschinenbau Ulm (1966), cauza 56/65, ECR 235 Javico/Yves Saint Laurent Parfums (1998), C-306/96, ECR I-1983 Wouters/Algemene Raad van de Nederlandse Orde van Advocaten (2002) C-309/99, ECR I-1577 Meca-Medina și Majcen/Comisia ECR I-6991, C-519/04 P

Concentrări economice

Articolul 102 TFUE interzice folosirea în mod abuziv a unei poziții dominante. Separat, controlul concentrărilor urmărește să împiedice apariția unor structuri de piață care ar conferi întreprinderilor o susceptibilă să permită asemenea comportamente abuzive. Concentrările care au „dimensiune comunitară” sunt reglementate de Regulamentul (CE) nr. 139/2004 privind controlul concentrărilor economice între întreprinderi și sunt supuse controlului exercitat de Comisia Europeană.