Iosif Iacobici

Iosif Iacobici (n. 8 decembrie 1884, Alba Iulia – d. 11 martie 1952, Aiud) a fost un general român, care a deținut funcțiile de ministru de război și șef al marelui stat major al armatei române la începutul celui de-al Doilea Război Mondial.

Cariera militară Iosif Iacobici a absolvit liceul militar (școala de cadeți de infanterie) din Cașovia (astăzi în Slovacia), liceul militar (școala de cadeți de cavalerie) din Mährisch-Weisskirchen (astăzi Hranice na Moravě, Moravia) și Școala Superioară de Război din Viena.

În Primul Război Mondial, Iacobici a fost încadrat, cu gradul de căpitan, în marele stat major al armatei austro-ungare, biroul operații. Apoi și-a continuat activitatea la marele cartier general al aceleiași armate.

În decembrie 1918 a fost încorporat în armata română cu gradul de locotenent-colonel. A devenit șef de stat major al Brigăzii 56 Munte și subșef al secției organizare din marele stat major. A participat la campania din Ungaria, în perioada aprilie-august 1919. În anii 1925-1929 a fost aghiotant regal.

După Primul Război Mondial, a fost numit comandantul Grupului 3 Vânători de Munte, șef de stat major la inspectoratul armatei de uscat, director în învățământul militar superior, comandant al Corpului 2 Armată și inspector general al armatei. În 1931 a fost promovat la gradul de general de brigadă, iar în 1937 la gradul de general de divizie.

Generalul Iacobici a deținut și funcția de ministru al înzestrării armatei (15 octombrie 1938 - 1 februarie 1939). În perioadele 23 septembrie - 27 octombrie 1939 și 9 septembrie 1940 - 8 noiembrie 1941, a fost comandant al Armatei a IV-a.

A fost înaintat la gradul de general de corp de armată cu începere de la data de 6 iunie 1940.Decretul Regal nr. 1.928 din 7 iunie 1940 pentru înălțarea în grad a unor ofițeri generali, publicat în Monitorul Oficial, anul CVIII, nr. 131 din 8 iunie 1940, partea I-a, p. 2.829.

Este autorul lucrărilor: Apărarea contra carelor de luptă și autoblindatelor, Conducerea tactică a artileriei în războiul de mișcare românesc. Notițele unui infanterist.

Ministru și șef al Marelui Stat Major La patru zile după rebeliunea legionară, la 27 ianuarie 1941, generalul de corp de armată adjutant Iosif Iacobici (cu orientare politică progermană) a fost numit ministru de război. A deținut această funcție până la 22 septembrie 1941, când i-a succedat generalului Alexandru Ioanițiu ca șef al Marelui Stat Major. În această calitate, a elaborat proiectul de trecere a oștirii la cadrul de pace și de refacere a acesteia după pierderile înregistrate în primul an de război.

În 1941, după eliberarea Basarabiei și Bucovinei de Nord, mareșalul Ion Antonescu a dat ordinul de a se extermina o parte dintre evreii din Basarabia și Bucovina și de a deporta restul. Pentru îndeplinirea acestei sarcini, a ales jandarmeria și armata, în special „pretoratul”, un corp militar care era însărcinat cu administrarea temporară a unui teritoriu.

Iosif Iacobici i-a ordonat comandantului Secției a II-a a Marelui Stat Major, locotenent colonelului Alexandru Ionescu, să elaboreze un plan “pentru înlăturarea elementului iudaic de pe teritoriul basarabean prin organizarea și acționarea de echipe, care să devanseze trupele române". Planul a intrat în vigoare la 9 iulie 1941.

"Misiunea acestor echipe este de a crea în sate o atmosferă defavorabilă elementelor iudaice, în așa fel încât populația singură să caute a le înlătura prin mijloacele ce vor gasi mai indicate și adaptabile împrejurărilor. La sosirea trupelor romane, atmosfera trebuie deja creată și chiar trecut la fapte." "Plan de înlăturare a elementului evreiesc din teritoriul Basarabiei", Arhiva Ministerului Apărării Naționale (MApN), Colecția Armatei a IV-a, rola 781, dosarul 0145-0146 (fără pagină)

Aceste echipe chiar i-au instigat pe țăranii români, după cum au mărturisit mai târziu mulți supraviețuitori evrei. Ordinele speciale emise de marele stat major au fost prezentate ori de câte ori autoritățile civile sau militare evitau să lichideze evrei din teama de consecințe sau pentru că nu credeau în existența unor asemenea ordine. La 9 septembrie 1941, după eșecul încercării armatei conduse de Nicolae Ciupercă (general ce s-a opus continuării luptelor dincolo de Nistru) de a cuceri Odessa, Antonescu l-a numit pe Iacobici comandant al Armatei a IV-a. Aceasta era o schimbare insuficientă, întrucât forțele și mijloacele de luptă rămâneau neschimbate. În consecință, Antonescu a cerut intervenția aviației de bombardament și a trupelor speciale germane pentru ruperea frontului. Noul comandant a organizat un puternic atac la aripa dreaptă a armatei, dar nu l-a putut sprijini din plin cu artileria, din lipsă de muniție suficientă.

La 22 septembrie 1941, după moartea într-un accident a gen. Ioanițiu, gen. de corp de armată adjutant Iosif Iacobici a fost eliberat din funcția de ministru al apărării naționale și numit șef al Marelui Stat Major și al Marelui Cartier General al trupelor de operațiuni.Decretul Conducătorului Statului nr. 2.679 din 22 septembrie 1941 pentru numirea Șefului Marelui Stat Major, publicat în Monitorul Oficial, anul CIX, nr. 225 din 23 septembrie 1941, partea I-a, p. 5.666. Conducerea Ministerului Apărării Naționale a fost preluată interimar în aceeași zi de mareșalul Antonescu,Decretul Conducătorului Statului nr. 2.678 din 22 septembrie 1941 pentru preluarea interimatului la Departamentul Apărării Naționale, publicat în Monitorul Oficial, anul CIX, nr. 225 din 23 septembrie 1941, partea I-a, p. 5.666. care i-a delegat generalului de divizie Constantin Pantazi, subsecretar de Stat la Departamentul Apărării Naționale pentru Armata de Uscat, conducerea ministerului și atribuțiile plenipotente de a semna toate decretele pe tot timpul lipsei sale.Decretul Conducătorului Statului nr. 2.680 din 22 septembrie 1941 pentru delegație, publicat în Monitorul Oficial, anul CIX, nr. 225 din 23 septembrie 1941, partea I-a, p. 5.666.

La 10 octombrie 1941, trupele române au reluat atacul reușind să pătrundă în orașul Odessa. Au luat un număr mic de prizonieri. Dintre puținii soldați sovietici rămași, mulți, în haine civile, s-au ascuns în oraș și au început lupta de partizani.

În interval de peste două luni (8 august-16 octombrie 1941), Armata a IV-a a înregistrat pierderi foarte mari: 17.729 morți, 63.345 răniți și 11.471 dispăruți. Pierderile s-au datorat insuficientei dotări a armatei române cu armament și luptelor de partizani pe care a fost nevoită să le susțină, în dauna unei acțiuni concertate cu maximum de potențial. La 16 octombrie 1941, generalul Iacobici a fost eliberat din funcția de comandant al Armatei a IV-a, rămânând doar șef al marelui stat major.

În seara de 22 octombrie 1941, clădirea comandamentului trupelor române din Odessa a fost aruncată în aer, omorând 16 ofițeri români (inclusiv pe comandantul militar al orașului, generalul Ion Glogojanu), patru ofițeri germani de marină, 46 membri ai forțelor armate române și mai mulți civili. Imediat după ce a aflat de acest dezastru, Antonescu i-a ordonat lui Iacobici “să ia măsuri drastice de pedepsire”. În acea noapte, Iacobici a telegrafiat la cabinetul militar al lui Antonescu că a fost inițiată acțiunea ordonată: „Ca represalii și pentru a da un exemplu populației s-au luat măsuri a spânzura în piețele publice un număr de evrei și comuniști suspecți”.Telegramă de la Iacobici către Cabinetul militar din 22 octombrie 1941, citată în lucrarea "Holocaustul în România"

Comandamentul armatei germane și-a oferit serviciile propunând trimiterea la fața locului a unui batalion SS ca să ajute la „dezactivarea minelor” și curățarea Odessei „de evrei și bolșevici”. Însă autoritățile române au decis să acționeze singure. Ostaticii și localnicii care nu ascultaseră ordinele au fost executați, fără judecată, prin spânzurare de balcoanele de pe străzile principale. "După explozie, lungi șiruri de evrei au fost spânzurați pe stâlpii de electricitate ale troleibuzelor. Circa 10.000 evrei, deja arestați, au fost băgați în pușcărie și executați imediat." Generalul Iacobici s-a grăbit să trimită Cabinetului Militar un raport asupra situației, care detalia acțiunile represive efectuate: „acțiunea de represiune s-a executat în interiorul orașului, prin împușcare și spânzurare, și afișarea de placarde pentru avertizarea celor ce vor mai îndrăzni și încerca astfel de terorism”.Raportul lui Iacobici către Cabinetul Militar din 23 octombrie 1941, citat în lucrarea Holocaustul în România

În timpul anchetării sale în URSS, Antonescu a afirmat următoarele: „După ocuparea Odessei, în octombrie 1941, comandantul Armatei a IV-a Române, care se găsea acolo, generalul Iosif Iacobici, mi-a raportat că patrioții sovietici au aruncat în aer Comandamentul român și că au murit aproape 130 de ofițeri și soldați. Raportând acest lucru, Iacobici mi-a cerut permisiunea de a executa acte de represiune contra populației. Eu am fost de acord.” Anchetatorul Lihaciov l-a intrebat pe Antonescu dacă represiunile îi vizau și pe cetățenii sovietici din Odessa, care nu au fost implicați în niciun fel în atentat. „Da”, a răspuns Antonescu, „fiindcă era greu să-i descoperi pe vinovați”.

A fost decorat pe 14 noiembrie 1941 cu Ordinul „Mihai Viteazul”, cl. III-a „pentru priceperea și destoinicia cu care a condus Armata, ducând-o la cucerirea Odessei”.Decretul Regal nr. 3.202 din 14 noiembrie 1941 pentru conferiri de Ordine Militare, publicat în Monitorul Oficial, anul CIX, nr. 277 din 21 noiembrie 1941, partea I-a, p. 7.252.

Divergențele cu Ion Antonescu Generalul de corp de armată adjutant Iacobici și-a dat, la 20 ianuarie 1942, demisia din funcția de șef al Marelui Stat Major, după o carieră fulminantă. Motivul demisiei era disensiunea între el și Antonescu în problema sporirii forțelor militare ce urmau să acționeze în primăvara aceluiași an, alături de trupele germane, pe frontul din URSS.

Istoricii sunt de acord că marea greșeală a lui Antonescu a fost să trimită prea multe forțe pe Frontul de Est. După ce armata germană a pierdut lupta de ocupare a Moscovei, la sfârșitul anului 1941, Hitler a decis să restrângă frontul, reorientându-se către resursele petroliere de la Marea Caspică.

Cu ocazia vizitei feldmareșalului german Wilhelm Keitel la București, acesta i-a prezentat lui Antonescu noul plan de luptă. Mareșalul român s-a declarat de acord cu noul plan de a reorienta frontul către resursele de la Marea Caspică și și-a exprimat angajamentul de a participa cu un număr mare de efectiv militar. Angajamentul lui militar a depășit chiar și așteptările germane. Drept recompensă, Hitler i-a oferit lui Ion Antonescu un automobil de lux.

"Dar România nu era, în acel moment un stat capabil să ducă un război de anvergură la distanțe mari de țară și, sigur, rezultatele s-au și văzut”.Alex Mihai Stoenescu, 16 iunie 2006, Serialul "Ion Antonescu și asumarea istoriei" difuzat de BBC World Service, departamentul în limba română

La 2 ianuarie 1942, Antonescu a anunțat intenția de a participa la campania din primăvară cu un prim eșalon de zece divizii și cu un al doilea de 5-6 divizii. Aceasta însemna că România urma să desfășoare pe frontul de Răsărit toate tipurile de trupe, cu un efectiv de circa jumătate de milion de militari.

Luând cunoștință de această intenție, generalul Iacobici a avertizat, la 8 ianuarie 1942, asupra consecințelor și a propus reducerea primului eșalon la 8 divizii și netrimiterea celui de-al doilea eșalon, pentru a nu se da lui Hitler „o poliță în alb“ și a se putea discuta problema în cadrul marelui stat major.

Considerând „ca imposibilă o revenire asupra promisiunii participării militare românești la ofensiva de primăvara“, Iacobici cerea ca participarea românească să fie cât „mai minimă posibil“, în funcție de necesitățile strategice. "Nu este nici oportun, nici posibil să participăm la operațiile de primăvară cu mai mult decât o armată în valoare de opt divizii“.