Statul Rus a fost un stat antibolșevic proclamat de Mișcarea Albă prin Actul Conferinței de Stat de la Ufa din 23 septembrie 1918 (Constituția Guvernului Provizoriu al Întregii Rusii), „Cu privire la formarea puterii supreme a întregii Rusii”, în numele „restabilirii unității statale și a independenței Rusiei”, afectată de evenimentele revoluționare din 1917, de Revoluția din Octombrie și de semnarea Tratatul de la Brest-Litovsk cu Imperiul German.

Actul Conferinței de Stat de la Ufa Delegațiile de la Comitetul Membrilor Adunării Constituante, Guvernul provizoriu siberian, Guvernul regional provizoriu al Uralului, guvernele trupelor de cazaci, guvernele mai multor entități național-statale, mai multe partide politice din întreaga Rusie, care au fost prezente la reuniune, au format Directoratul (așa-numitul „Directorat de la Ufa”), condus de Nikolai Avksentiev. S-a constatat că Guvernul Provizoriu Panrusesc, „până la convocarea Adunării Constituante Panrusești, este singurul purtător al puterii supreme în întregul spațiu al statului rus”. Actul prevedea „transferul către Guvernul Provizoriu al Întregii Rusii, de îndată ce acesta o va cere”, a „tuturor funcțiilor puterii supreme”. Astfel, a fost abolită suveranitatea entităților regionale, care a fost înlocuită de „autonomia largă a regiunilor”, ale cărei limite depindeau în totalitate de „înțelepciunea Guvernului Provizoriu Panrus”.

Guvernul pan-rusesc a fost însărcinat să contribuie la accelerarea convocării Adunării Constituante și, ulterior, să se supună necondiționat acesteia „ca unică putere supremă în țară”.

Fundamentele structurii național-statale a Rusiei ar fi trebuit să pornească de la principiile federale: „organizarea Rusiei eliberatoare pe baza recunoașterii pentru zonele sale individuale a drepturilor de autonomie largă, datorată atât caracteristicilor geografice și economice, cât și celor etnice, sugerând stabilirea definitivă a unei organizații federale pe principii federale de către Adunarea Constituantă în întregime..., recunoașterea pentru minoritățile naționale care nu ocupă un teritoriu separat, a drepturilor la autodefinire cultural-națională”.

În ceea ce privește Armata rusă, actul vorbea despre necesitatea de „recrearea unei armate ruse puternice, pregătite de luptă, unificate, organizate în afara influenței partidelor politice” și, în același timp, despre „inadmisibilitatea organizațiilor politice ale militarilor și eliminarea armatei din politică”.

Următoarele sarcini au fost identificate ca fiind urgente pentru restabilirea unității și independenței de stat a Rusiei: Lupta pentru eliberarea Rusiei de sub puterea sovietică; Reunificarea regiunilor răpite, abandonate și împrăștiate ale Rusiei; Nerecunoașterea Tratatului de la Brest-Litovsk și a tuturor celorlalte tratate cu caracter internațional, încheiate atât în numele Rusiei, cât și al părților sale separate după Revoluția din Februarie, de către orice altă autoritate în afara Guvernului provizoriu rus, precum și restabilirea forței reale a relațiilor contractuale cu Antanta; Continuarea războiului împotriva Puterilor Centrale.

Centralizarea conducerii La 9 octombrie 1918, Guvernul Provizoriu al Întregii Rusii s-a mutat de la Ufa la Omsk din cauza înaintării Armatei Roșii spre Ufa.

La 4 noiembrie, Guvernul Provizoriu panrus a făcut apel la toate guvernele regionale, solicitând dizolvarea imediată a „tuturor guvernelor regionale și a instituțiilor reprezentative regionale, fără excepție” și transferarea tuturor puterilor către Guvernul panrus. În aceeași zi, pe baza ministerelor și a administrațiilor centrale ale Guvernului Provizoriu Siberian, a fost format organul executiv al DirectoratuluiConsiliul de Miniștri al Întregii Rusii, condus de Piotr Vologdski. O astfel de centralizare a puterii de stat se datora, în primul rând, nevoii de „recreare a puterii de luptă a patriei, atât de necesară în lupta pentru renașterea Rusiei Mari și Unite", „pentru crearea de condiții necesare pentru aprovizionarea armatei și organizarea spatelui frontului la scara întregii Rusii”.

Prin această hotărâre a fost posibilă desființarea tuturor guvernelor regionale, naționale și căzăcești din estul Rusiei și, astfel, consolidarea forțelor de rezistență antibolșevică. Lovitura de stat din 18 noiembrie La 18 noiembrie 1918, membrii Directoratului care se aflau în Omsk au fost arestați, iar Consiliul de Miniștri a anunțat preluarea puterii supreme depline și apoi a decis să o transfere unei singure persoane, conferindu-i titlul de conducător suprem. Amiralul Aleksandr Kolceak a fost ales prin vot secret de către membrii Consiliului de Miniștri pentru acest post. Amiralul a acceptat oferta și a anunțat preluarea rangului de comandant suprem. A fost format un nou guvern rus, care a rămas în istorie sub numele de „guvernul de la Omsk” sau „guvernul Kolceak”, care a existat până la 4 ianuarie 1920.

Toți comandanții armatelor albe din sudul și vestul Rusiei, precum și din Siberia și Orientul Îndepărtat au recunoscut comanda amiralului Kolceak; la începutul lunii mai–iunie 1919, generalii Anton Denikin, Evgheni Miller, Nikolai Iudenici s-au supus de bunăvoie lui Alexandr Kolceak și l-au recunoscut oficial drept comandant suprem al tuturor armatelor din Rusia. Comandantul suprem a confirmat în același timp puterile comandanților. Prin ordinul lui, Miller și Iudenici au primit statutul de guvernator general.

Din acest moment, Forțele armate ale Rusiei de Sud, Armata de Nord-Vest, Armata de Nord și Frontul de Est au acționat ca mari unități ale acestei armate unificate.

Numele de „Armata Rusă” a fost aprobat pentru a reflecta unitatea celor trei fronturi unite ale Mișcării Albe, iar comandanților armatelor de Nord și de Nord-Vest, generalii Iudenici și Miller, le-a fost acordată de către comandantul suprem calitatea de comandați de front.

Alexandr Kolceak a continuat cursul economic și politic al Guvernului provizoriu siberian, al cărui fost șef, Piotr Vologodski, devenit pentru conducătorul suprem un simbol al legitimității guvernării sale, a fost lăsat în funcția de președinte al Consiliului de Miniștri. În primele declarații de după „lovitura de stat din 18 noiembrie”, atât guvernul rus, conducătorul suprem însuși, cât și conducătorii și guvernele albe din alte regiuni rusești, care îi recunoșteau autoritatea, au confirmat necesitatea convocării unei Adunări Naționale Constituante, care urma să devină un centru cu adevărat unificator, fără nicio participare a „revoluționarilor radicali”. Pentru aceasta, a fost elaborată o nouă lege electorală.

Simbolurile de stat

Imnul național La 19 noiembrie 1918, Consiliul de Miniștri a adoptat o rezoluție la propunerea ministrului Afacerilor Externe, Iuri Kliucenikov, de a considera cel mai vechi imn spiritual al Imperiului Rus, Cât de glorios este Domnul nostru în Sion, ca fiind imnul național al Rusiei. Regulile imnului repetau ordinea imnului Doamne, apără-l pe țar!

Stema

În ianuarie–aprilie 1919, la Omsk, la inițiativa Societății Artiștilor și Iubitorilor de Arte Plastice din Teritoriul Stepei, au avut loc concursuri pentru crearea unui nou text al imnului național și a unei noi steme de stat. S-a anunțat că, în condițiile concursului, stema de stat, „conservând imaginea vulturului cu două capete, ar trebui să fie compilată în forme mai artistice, în bazele stilului rusesc străvechi și ar trebui să corespundă stilului modern de înțelegere a decorativității”, iar „în loc de emblemele îndepărtate ale epocii țariste (coroana, sceptrul și globul cu cruce) stema ar trebui să fie decorată cu embleme caracteristice noii statalității reînviate”.

În cadrul competiției au fost propuse 210 versiuni ale textului imnului și 97 de proiecte ale stemei de stat. Cea mai bună lucrare a fost considerată un proiect creat de un artist din Kazan, Gleb Ilin, un vultur cu două capete, deasupra căruia stătea o cruce cu motto-ul „Sub acest semn vei învinge”. Stemele regionale ale Imperiului Rus au fost îndepărtate de pe aripile vulturului, dar Stema Moscovei cu Sfântul Gheorghe a fost păstrată. Coroanele au fost îndepărtate și ele, iar sceptrul a fost înlocuit de o sabie. Deși niciunul dintre proiectele stemei nu a fost aprobat în final de juriu, versiunea lui Gleb Ilin a fost adesea afișată pe sigilii de papetărie, pe paginile presei Siberiei și a fost folosită pe bancnote.

La 9 mai 1919, decretul Consiliului de Miniștri al guvernului rus a aprobat simbolismul liderului suprem – un steag și un fanion cu un vultur cu două capete, dar fără însemnele autorității „imperiale”.

Recompensele de stat Concomitent cu concursul pentru imn și stemă, a fost organizat un concurs pentru noile ordine de stat„Renașterea Rusiei” și „Eliberarea Siberiei”. Proiectele depuse pentru Ordinul „Renașterii Rusiei” nu au primit aprobarea juriului. În schimb a fost aprobat proiectul Ordinului „Eliberarea Siberiei”.

Principalul motiv al lipsei de rezultate la concursuri a fost considerat „inoportunitatea ideologică” a acestor evenimente. După cum și-a amintit un membru al juriului, scriitorul Serghei Auslender, „Conținutul principal al majorității covârșitoare a proiectelor a fost ideea de «Rusia în marș», care, desigur, nu corespundea sarcinii stabilite – aceea de a crea simbolismul suveran al statului rus actualizat”. Juriul și-a exprimat îndoieli și cu privire la lipsa simbolismului monarhic în proiectele depuse, ceea ce contravenea principiului de „nerefuzare” declarat de guvernul alb.

Structura politico-statală Statul era format din trei părți separate. Doar guvernele din Omsk și Arhanghelsk au reușit, pentru o perioadă de timp, să își conecteze teritoriile.

Legile care au fost adoptate în Omsk au devenit obligatorii pentru toate teritoriile statului rus.

Guvernul din Omsk a oferit asistență financiară pentru sud. Pentru a rezolva problema lipsei de pâine, guvernul nordic al lui Miller a făcut achiziții în Siberia.

Structura guvernului a fost formată din organisme guvernamentale temporare. Existența acestor autorități erau limitate de durata războiului și de restabilirea ordinii depline în țară.

Guvernul Conducătorul suprem era șeful statului, cu puteri legislative, executive și judiciare absolute și depline. El a fost Comandantul Suprem al tuturor forțelor armate terestre și maritime ale Rusiei. Singura persoană care a deținut acest post a fost Amiralul Aleksandr Kolceak. La 4 ianuarie 1920, Kolceak a semnat ultimul său decret, în care și-a anunțat intenția de a transfera puterile „Puterii supreme a Întregii Rusiii” lui Anton Denikin. Până la primirea instrucțiunilor de la Anton Denikin, „întreaga autoritate militară și civilă în toată zona de est a Rusiei” a fost oferită generalului locotenent Grigori Semionov. Anton Denikin nu a ocupat din punct de vedere oficial această funcție, deși el a îndeplinit-o.

Consiliul de miniștri a fost cea mai înaltă autoritate legislativă și executivă a Statului Rus, garantul puterii supreme a șefului statului.

Consiliul Conducătorului Suprem a fost un organism consultativ pentru cele mai importante probleme de stat, care s-a aflat în subordinea sub conducerea Liderului Suprem al Statului Rus.

Membri:

Conducătorul suprem - președinte; Președintele Consiliului de Miniștri Ministrul de Finanțe; Ministrul Afacerilor Interne; Ministrul Afacerilor Externe; Șeful Guvernatorului Suprem și al Consiliului de Miniștri; Consilier al Conducătorului suprem – orice persoană numită de Conducătorul suprem.

Adunarea Economică de Stat de Urgență a fost un organism consultativ pe probleme economice din cadrul Consiliului de Miniștri. A îndeplinit funcțiile de reprezentare „industrial-cooperativă”. A existat în compoziția originală până la 2 mai 1919.

Membri: Președintele Reuniunii economice de urgență a statului - Serghei Fedosiev; Ministrul de finanțe; Ministrul de război; Ministrul Alimentelor și Aprovizionării; Ministrul Comerțului și Industriei; Ministrul Căilor Ferate;