Industrializarea în Uniunea Sovietică a fost un proces de consolidare accelerată a potențialului industrial al Uniunii Sovietice pentru reducerea decalajului economiei sovietice față de cel al statelor capitaliste dezvoltat, care a fost realizat din mai 1929 până în iunie 1941.
Sarcina oficială a industrializării a fost transformarea Uniunii Sovietice dintr-o societate preponderent agrară într-un stat industrial de frunte. Începutul industrializării socialiste ca parte integrantă a „triplei sarcini de reorganizare radicală a societății" (industrializare, centralizare economică, colectivizarea agriculturii și o revoluție culturală) a fost stabilită prin primul plan cincinal de dezvoltare a economiei naționale din 1928 – 1932.
în perioada sovietică, industrializarea a fost considerată o mare realizare. Creșterea rapidă a capacității de producție și a volumului producției din industria grea de aproximativ 4 ori a fost de mare importanță pentru asigurarea independenței economice față de țările capitaliste și întărirea capacității de apărare a țării. În această perioadă, Uniunea Sovietică a făcut tranziția de la o țară agrară la una industrială. În timpul Marelui Război pentru Apărarea Patriei, industria sovietică a egalat și a și întrecut în anumite momente industria Germaniei naziste .
De la sfârșitul anilor 1980, în Uniunea Sovietică și în Rusia au avut loc discuții privind prețul industrializării, fiind puse sub semnul întrebării și rezultatele și consecințele pe termen lung ale acesteia pentru economia și societatea sovietică , în timp ce există economiști și istorici care consideră industrializarea o cale corectă pentru dezvoltarea țării, dezvoltare pe care Imperiul Rus nu a reușit să o asigure.
GOELRO Încă din timpul războiul civil, guvernul sovietic a început să dezvolte un plan pe termen lung pentru electrificarea țării. În decembrie 1920, planul Comisiei de stat pentru Electrificarea Rusiei a fost aprobat de cel de-al 8-lea Congres al Sovietelor, iar un an mai târziu a fost aprobat de cel de-al 9-lea Congres al Sovietelor din Rusia.
Planul prevedea dezvoltarea prioritară a industriei energiei electrice, legată de planurile de dezvoltare a tuturor regiunilor. Planul GOELRO, conceput pentru o perioadă de 10-15 ani, prevedea construirea a 30 de centrale electrice regionale (20 de termocentrale și 10 hidrocentrale) cu o capacitate totală de 1,75 GW. Proiectul acoperea opt regiuni economice majore (nordică, central-industrială, sudică, Volga, Ural, vest-siberiană, caucaziană și Turkestan). În același timp, a fost realizată dezvoltarea sistemului de transport al țării (reconstrucția vechilor linii de cale ferată și construirea altora noi și construirea Canalului Volga-Don).
Proiectul GOELRO a făcut posibilă industrializarea în Uniunea Sovietică: producția de energie electrică în 1932 față de 1913 a crescut de aproape 7 ori, de la 2 la 13,5 miliarde kWh.
Caracteristicile industrializării Cercetătorii au evidențiat următoarele caracteristici ale industrializării: Au fost selectate sectoarele de investiții ale metalurgiei, ingineriei, construcțiilor industriale ca principale domenii de interes. Au fost direcționate fonduri din agricultură către industrie prin manipularea prețurilor și a veniturilor. Statul a avut un rol de primă importanță în centralizarea fondurilor pentru industrializare. A fost creată o singură formă de proprietate socialistă în agricultură cu două variante: fermele de stat și cooperatiste. Industrializarea a fost planificată. În acest proces a lipsit capitalul privat (spiritul antreprenorial al membrilor cooperatori în acea perioadă a fost legal). Industrializarea a fost bazată pe resurse proprii (a fost imposibilă atragerea capitalui privat în condițiile externe și interne existente). Resursele pentru industrializare au fost supracentralizate.
Discuțiile în perioada Noii Politici Economice Până în 1928, Uniunea Sovietică a aplicat „Noua Politică Economică”. În timp ce agricultura, comerțul cu amănuntul, serviciile, industria alimentară și industria ușoară erau în cea mai mare parte în mâini private, statul a păstrat controlul asupra industriei grele, transporturilor, băncilor, comerțului cu ridicata și comerțului internațional, adică așa-numitele „domenii strategice”. Întreprinderile de stat erau în concurență între ele, rolul Comitetului de Stat pentru Planificare al Uniunii Sovietice era limitat la previziuni, care determinau direcția și mărimea investițlorii publice.
Una dintre contradicțiile fundamentale ale bolșevismului a fost faptul că partidul care se autointitula „muncitoresc” și a cărui guvernare era „dictatura proletariatului” a ajuns la putere într-o țară agrară, în care muncitorii din fabrici reprezentau doar câteva procente din populație, iar majoritatea erau veniți de curând de la sat. Acești noi membri ai clasei muncitoare nu rupseseră complet legăturile cu lumea rurală. Industrializarea forțată a fost concepută pentru a elimina această contradicție.
Din punct de vedere al politicii externe, țara se afla în condiții ostile. Potrivit conducerii Partidul Comunist al întregii Uniuni (bolșevici), exista o mare probabilitate de a izbucni un nou război cu statele capitaliste. Este semnificativ faptul că, încă la cel de-al 10-lea congres al Partidului Comunist Rus (bolșevic) din 1921, Lev Kamenev, autorul raportului „Despre Republica Sovietică Încercuită”, a declarat că pregătirile pentru cel de-al Doilea Război Mondial, începuseră deja în Europa:
Pregătirea pentru război a necesitat o reînarmare completă. Școlile militare ale Imperiului Rus, distruse de revoluție și de războiul civil, au fost reconstruite: academiile militare, școlile, institutele și cursurile militare au început pregătirea pentru noile generații de conducători ai Armatei Roșii . Cu toate acestea, a fost imposibil să se înceapă imediat retehnologizarea echipamentelor Armatei Roșii din cauza înapoierii industriei grele. În același timp, ritmurile existente de industrializare păreau insuficiente, pe măsură ce decalajul față de țările capitaliste, care cunoscuseră o creștere economică importantă în anii care au urmat primei conflagrații mondiale, se accentua.
Unul dintre primele astfel de planuri de reînarmare a fost prezentat încă din 1921 în proiectul de reorganizare a Armatei Roșii pregătit pentru Congresul al X-lea de către Serghei Gusev și Mihail Frunze. Proiectul constata atât inevitabilitatea unui nou mare război, cât și faptul că Armata Roșie nu este pregătită pentru acesta. Gusev și Frunze au sugerat organizarea producției de masă de tancuri, artilerie, „mașini blindate, trenuri blindate, avioane” ca o primă urgență. În plus ei au sugerat să se studieze cu atenție experiența de luptă din Războiul Civil, inclusiv a unităților care s-au opus Armatei Roșii (unitățile de ofițeri ai Gărzilor Albe, taceanka mahnovistă – platformă mobilă înarmată cu mitraliere grele, „avioanele de bombardament” Wranghel etc. În plus, autorii au îndemnat, de asemenea, la organizarea urgentă a publicării în Rusia a lucrărilor „marxiste” pe teme militare publicate în străinătate.
După încheierea Războiului Civil, Rusia s-a confruntat din nou cu problema pre-revoluționară a suprapopulării agrare (capcana malthusiană-marxistă). În timpul domniei lui Nicolae al II-lea, suprapopularea a provocat o scădere treptată a suprafețelor medii a exploatațiilor agricole. Surplusul de muncitori de la sat nu a fost absorbit nici prin exodul spre orașe (care se ridica la aproximativ 300.000 de persoane pe an, cu o creștere medie de până la 1 milion de persoane pe an), nici prin programului guvernului Stolîpin de reinstalare a coloniștilor în Urali. În anii 1920, suprapopularea a luat forma șomajului urban. Acesta a devenit o problemă socială gravă, care a crescut de-a lungul perioadei Noii Politici Economice. Spre sfârșitul deceniului erau de peste 2 milioane de persoane fără un loc de muncă, adică aproximativ 10% din populația urbană . Guvernul a considerat că unul dintre factorii care împiedicau dezvoltarea industriei în orașe era lipsa de hrană și lipsa de interes a sătenilor să furnizeze orășenilor alimente la prețuri mici.
Conducerea partidului intenționa să rezolve aceste probleme prin redistribuirea planificată a resurselor între agricultură și industrie, în conformitate cu conceptul socialismului, care a fost anunțat la Congresul al XIV-lea al Partidului Comunist (bolșevic) și la cel de-al III-lea Congres al Sovietelor din 1925. În istoriografia stalinistă, cel de-al 14-lea congres a fost numit „congresul industrializării”, însă acesta a luat doar o decizie generală cu privire la necesitatea de a transforma Uniunea Sovietică dintr-o țară agrară într-una industrială, fără a stabili formele și ritmurile specifice ale industrializării.
Alegerea unei implementări specifice a planificării centrale a fost intens discutată în anii 1926-1928. Susținătorii abordării genetice (, , Nikolai Kondratiev) considerau că planul ar trebui să se bazeze pe regulile obiective ale dezvoltării economice, identificate ca urmare a unei analize a tendințelor existente. Susținătorii abordării teleologice (Gleb Krjijanovski, Valerian Kuibîșev, ) credeau că planul ar trebui să transforme economia și să pornească de la schimbări structurale viitoare, oportunități de producție și o disciplină rigidă. Dintre funcționarii de partid, primii au fost susținuți de un adept al căii evolutive spre socialism, Nikolai Buharin, iar cei din urmă de Lev Troțki, care au insistat asupra unui ritm accelerat de industrializare .
Unul dintre primii ideologi ai industrializării a fost Evgheni Preobrajenski, un economist apropiat de Troțki, care în 1924-1925 a dezvoltat conceptul de „superindustrializare” forțată în detrimentul fondurilor din mediul rural („acumularea socialistă inițială”, potrivit lui Preobrajenski). La rândul său, Buharin l-a acuzat pe Preobrajenski și „opoziția sa de stânga”, care l-a susținut, de impunerea „exploatării militare feudale a țărănimii” și a „colonialismului intern”.
Secretarul general al Comitetului Central al Partidului Comunist al Întregii Uniuni (bolșevic), Iosif Vissarionovici Stalin, a susținut inițial punctul de vedere al lui Buharin dar, după excluderea lui Troțki din Comitetul Central al partidului la sfârșitul anului 1927, și-a schimbat poziția complet poziția</ref>. Acest lucru a dus la o victorie decisivă a școlii teleologice și la o schimbare radicală față de Noua Politică Economică. Cercetătorul Vadim Rogovin consideră că principala cauza a „virajului la stânga” al lui Stalin a fost criza recoltei de cereale din 1927. Țăranii, în special cei înstăriți, au refuzat în masă să își vândă produsele, considerând că prețurile de achiziție stabilite de stat erau mici.
Criza economică internă din 1927 s-a împletit cu o exacerbare bruscă a situației din politica externă. La 23 februarie 1927, ministrul britanic de externe a trimis o notă Uniunii Sovietice în care îi cerea să înceteze să mai sprijine guvernul naționalist- comunist din China. În urma refuzului, la 24-27 mai, Regatul Unit a întrerupt relațiile diplomatice cu Uniunea Sovietică . În același timp, alianța dintre Kuomintang și comuniștii chinezi s-a destrămat. La 12 aprilie, Chiang Kai-shek și aliații săi au masacrat comuniștii din Shanghai. Acest incident a fost folosit pe scară largă de către „opoziția unită” (blocul Troțki-Zinoviev) ca să critice diplomația stalinistă oficială ca fiind un eșec deliberat.