Borîs Leatoșînskîi

Borîs Mîkolaiovîci Leatoșînskîi (în – ), cunoscut și sub numele rus Boris Nikolaevici Leatoșinski (în ); ) a fost un compozitor, dirijor și pedagog ucrainean. Membru de vază al noii generații de compozitori ucraineni din secolul al XX-lea, el a primit o serie de distincții, inclusiv titlul onorific și două premii de stat ale URSS.

Din primii ani a fost inițiat în literatura și istoria poloneză. După ce a terminat studiile medii în 1913, a intrat la Facultatea de Drept de la Universitatea din Kiev și ulterior a predat muzică la . În anii 1910, Leatoșînskîi a scris 31 de lucrări în diferite genuri muzicale. În anii 1930, a călătorit în Tadjikistan, unde a studiat muzica populară a regiunii și a compus un balet despre viața localnicilor. În anii 1935-1938 și 1941-1944, a predat la . În timpul războiului, Leatoșînskîi a fost evacuat și a predat la filiala din Saratov a Conservatorului. Acolo, el a lucrat la aranjamente ale cântecelor ucrainene și a asigurat evacuarea manuscriselor muzicale ucrainene.

Principalele lucrări ale lui Leatoșînskîi sunt operele (1929) și (1937), cele cinci simfonii ale sale, Uvertura pe patru teme populare ucrainene (1926), suitele Taras Șevcenko (1952) și Romeo și Julieta (1955), poemul simfonic Grajîna (1955), concertul pentru pian „Slav” (1953) și orchestrația concertului pentru vioară al lui Reinhold Glière (1956). Doar o mică parte din compozițiile sale au fost interpretate în timpul vieții. Lansarea în 1993 a unei înregistrări cu simfoniile sale i-a adus compozitorului notorietate internațională.

Muzica scrisă de el aparține stilului european modern și include motive ucrainene. De asemenea, în multe lucrări ale sale i se întrevede moștenirea poloneză. Compozițiile timpurii au fost influențate de familie, de profesori (inclusiv Glière) și de soție și au fost inspirate din opera lui Ceaikovski, Glazunov și Screabin. Ulterior, stilul său muzical a evoluat într-o direcție șostakovică. Printre compozitorii sovietici și ucraineni care au luat lecții de la Leatoșînskîi și au fost influențați de el se numără Mîroslav Skorîk și Valentîn Sîlvestrov.

Biografie Familia și tinerețea miniatura|left|Borîs Leatoșînskîi (dreapta) cu părinții săi și sora Nina; fotografie de la începutul sec. al XX-lea Borîs Leatoșînskîi s-a născut la 3 ianuarie 1895, în orașul Jîtomîr din Imperiul Rus (în prezent Ucraina). Părinții săi erau educați și aveau pregătire muzicală. Primele clase Borîs nu le-a frecventat, fiind școlit acasă. Pe parcursul copilăriei lui, familia se muta frecvent cu traiul în diferite orașe ucrainene.

Tatăl lui Borîs, , a fost profesor de istorie, care de-a lungul carierei sale a condus licee din Jîtomîr, Nemîriv, Kiev și – în 1908-1911 – (fost oraș, în prezent absorbit de Novomîrhorod). Mama, Olha Borîsovna, a cântat la pian și voce. Borîs a avut o soră mai mare, Nina.

În familia Leatoșînskîi literatura și istoria poloneză erau ținute la mare cinste; Borîs a citit mult în copilărie, în special lucrările istorice și romantice ale lui Henryk Sienkiewicz și Stefan Żeromski. El și-a semnat primele compoziții muzicale sub pseudonimul „Boris Iaksa Leatoșînskîi”, după numele unui cavaler polonez care a luptat în bătălia de la Grunwald. Piesele timpurii includ mazurci, valsuri și un scherzo chopinesc. Temele poloneze sunt esențiale pentru cea mai mare parte a operei lui Leatoșînskîi, datorită mai multor factori: familia sa avea o bogată moștenire poloneză, Jîtomîr era centrul cultural și administrativ al unei regiuni locuite de multă vreme de etnici polonezi, iar primul său profesor de muzică era de origine poloneză.

Leatoșînskîi a absolvit Gimnaziul din Jîtomîr în 1913, unde a deprins vioara și și-a scris primele compoziții. Mai târziu în viață, el relata că în anii de gimnaziu „a devenit cu adevărat interesat de muzică”. Piesele timpurii, deși naive și lipsite de originalitate, au dezvăluit un talent muzical și l-au determinat pe tatăl său să-l încurajeze să devină compozitor. La Zlatopil, Leatoșînskîi a luat lecții de pian. În 1914, și-a întâlnit pentru prima dată viitoarea soție, Margarita Țarevici.

Anii de studenție

Prima lucrare scrisă de Leatoșînskîi este considerată a fi o mazurcă din 20 ianuarie 1910, când acesta avea 15 ani. În anii 1910, el a scris 31 de lucrări de diferite genuri muzicale – dintre care 20 au fost descoperite în 2017 (nefiind documentate de biografii săi anteriori).

În 1913, la îndemnul tatălui său, Leatoșînskîi a intrat la Facultatea de Drept a Universității din Kiev. Primul său a fost interpretat de ziua de naștere a tatălui și a fost primit călduros de presa locală, deși a fost criticat pentru rolul exagerat al pianului în compoziție. Familia Leatoșînskîi l-a rugat pe compozitorul Reinhold Glière, pe atunci director și profesor al noului Conservator din Kiev (în prezent ), să-l ia pe Borîs sub propria îndrumare. Glière a răspuns printr-o carte poștală: „Îl invit pe Excelența Sa domnul Borîs Leatoșînskîi la prima mea lecție”. Astfel, tânărul compozitor a fost admis și la conservator în paralel cu studiile universitare. Stilul muzical timpuriu al lui Leatoșînskîi a fost influențat de familie, de profesori și de viitoarea soție Margarita Țarevici; celei din urmă i-a dezvăluit prin scrisori (în 1914-1916) primele sale idei muzicale.

Leatoșînskîi a absolvit universitatea în 1918, iar în anul următor conservatorul. A rămas să lucreze la conservator în calitate de profesor de compoziție muzicală. În timpul studenției, a compus Cvartetul de coarde nr. 1, op. 1 (1915) și , op. 2 (1918-1919, revizuită în 1967). Potrivit muzicologilor Ihor Savciuk și Tetiana Homon, cea mai tragică dintre lucrările sale timpurii pentru pian poate fi considerat „Preludiul funerar”, o lucrare de tranziție care a fost scrisă la 19 decembrie 1920, în ziua în care tatăl lui a murit de tifos.

În perioada timpurie de dezvoltare muzicală a lui Leatoșînskîi, el s-a inspirat din lucrările lui Piotr Ilici Ceaikovski, Aleksandr Glazunov și Alexandr Scriabin. Cel din urmă era un compozitor de referință pentru mulți tineri compozitori ai Imperiului Rus din acea perioadă.

Conservatorul din Kiev În anii 1922-1925, Leatoșînskîi, pe atunci lector și învățător de compoziție la Conservatorul din Kiev, a organizat și a condus . A primit titlul academic de profesor (compoziție) în 1935.

În anii 1920, autoritățile sovietice au avansat „korenizația”, o politică menită să promoveze culturile indigene în încercarea de a submina ceea ce era perceput ca dominație imperială. Astfel a fost creat un climat cultural care încuraja oameni de artă precum Leatoșînskîi să recurgă la mai multe experimente și inovații.

Până în 1925, Leatoșînskîi s-a concentrat pe muzica de cameră pentru vioară și pian, scriind piese precum Cvartetul de coarde nr. 2, Trioul pentru pian, vioară și violoncel și două . De asemenea, a compus cântece, unele din ele adaptate pe versurile poeților antici chinezi. Pentru pian a scris ciclul Reflecții (1925), câteva sonate (1924-1925), Balade (1928), o suită (1942) și șapte preludii (1942-1943).

În anii 1920, Leatoșînskîi a compus o serie de romanțe bazate pe opera lui Heinrich Heine, Konstantin Balmont, Paul Verlaine, Oscar Wilde, Edgar Allan Poe, Percy Shelley și Maurice Maeterlinck. Alte lucrări din această perioadă includ o sonată pentru vioară și pian (1924) și Cvartetul de coarde nr. 3. Opera sa (1929), bazată pe un roman al scriitorului ucrainean Ivan Franko, descrie rezistența ucrainenilor împotriva invadatorilor mongoli din secolul al XIII-lea. Opera a fost considerată nepotrivită doctrinei Partidului Comunist. A doua sa operă, (1937), are la bază biografia comunistului ucrainean în timpul conflictului din Ucraina de după sfârșitul Primului Război Mondial. Sonata pentru pian nr. 1 a fost publicată la Moscova în 1926. În același an a compus o uvertură bazată pe – Uvertura pe patru teme ucrainene; aceasta a fost prima sa încercare de a integra propriul stil muzical cu melodii din folclor. În iunie 1926, Glière a inclus premiera Simfoniei nr. 1 a lui Leatoșînskîi într-un program de concert.

În 1931-1932, Leatoșînskîi a scris o suită orchestrală. Din 1932 până în 1939, a fost membru al comitetului Biroului Uniunii Compozitorilor din Ucraina. A fost detașat de conducerea în Tadjikistan pentru a studia muzica populară și a compune un balet despre viața localnicilor. În 1932, el a compus Trei cântece pe teme tadjice pentru vioară și pian, bazate pe folclorul regiunii.

Conservatorul din Moscova În anii 1935-1938 și 1941-1944, Leatoșînskîi a predat la . A fost președintele Uniunii Compozitorilor din Ucraina în 1939.

a fost comandată în 1933 de Biroul de organizare al Uniunii Compozitorilor din URSS, pentru a fi prezentată în premieră la Moscova împreună cu lucrările altor compozitorilor ucraineni. Leatoșînskîi a lucrat la simfonie timp de șase luni în 1934. Lucrarea a fost criticată în presă încă înainte de a fi interpretată, un critic descriind-o „extrem de goală, deznădăjduită”. Premiera a fost în cele din urmă anulată din cauza doliului național anunțat după decesul politicianului sovietic .

Evacuarea la Saratov În timpul invaziei germane a URSS, când căderea Kievului era iminentă, autoritățile sovietice au pus în aplicare un plan de a proteja principalele resurse artistice din oraș. Numeroase grupuri de teatru, orchestre și compozitori au fost evacuați spre est în interiorul URSS. Artiștii au continuat să-și dezvolte muzica națională și în același timp au contribuit la dezvoltarea culturii și artei republicilor în care se aflau.

Mai multe departamente ale Conservatorului din Moscova, inclusiv cel de muzică, au fost evacuate la Saratov, un oraș de pe Volga. Leatoșînskîi a fost evacuat acolo împreună cu colegii săi. La Saratov, muzica lui Leatoșînskîi era difuzată zilnic la postul de radio ucrainean „Taras Șevcenko”. În acest răstimp, el a creat piese solo și lucrări pentru cameră, în special „Cvintetul ucrainean” pentru pian și coarde (1942; ed. a 2-a în 1945), decorat cu Premiul de Stat în 1943. Alte lucrări au inclus Cvartetul de coarde nr. 4 (1943), o suită pentru cvartet de coarde bazată pe melodii populare ucrainene (1944) și o suită pentru cvartet de suflătoare din lemn (1944). El a stabilit contacte și a colaborat cu administratorii obiectivelor culturale locale. Sub îndrumarea sa, manuscrisele muzicale ucrainene au fost evacuate în siguranță din zonele cu risc de război.

Nepoata compozitorului, Iia Sergheevna Țarevici, a crescut în casa compozitorului de pe strada Lenin din Kiev de la vârsta de cinci ani. În memoriile sale, ea a relatat despre cum în acea casă au staționat trupe germane. Pentru a salva patrimoniul din domiciliul lui Leatoșînskîi, socrul acestuia a transportat pe un cărucior toate documentele și manuscrisele compozitorului la dacea familiei din Vorzel, suburbie a capitalei, unde le-a depozitat până la sfârșitul războiului.

Cariera postbelică În septembrie 1943, Leatoșînskîi a fost invitat să lucreze la Conservatorul din Moscova timp de un an, dar la 10 noiembrie 1943, imediat după eliberarea Kievului, el a luat primul zbor spre oraș, ca parte a unei delegații din care mai făceau parte poeții și Mîkola Bajan și artistul .

După război a scris o serie de poeme simfonice și alte lucrări orchestrale: „Reuniunea” (; 1949); suita „Taras Șevcenko” (1952); Concertul slav pentru pian și orchestră (1953); „Pe malurile Vistulei” (; 1958); Simfoniile nr. 3, nr. 4 și nr. 5, Uvertura slavă (1961). Grajîna (1955), poem simfonic scris la centenarul decesului poetului polonez Adam Mickiewicz, s-a bazat pe poemul celui din urmă „Grażyna” despre o căpetenie care și-a condus poporul într-o luptă împotriva Ordinului Cavarelilor Teutoni. Suita poloneză (1961) a fost dedicată prietenei sale, compozitoarea și violonista poloneză .