Mișu Fotino (1886–1970)

Mișu Fotino, pe numele real Mihail Fotino sau Mihai Fotino, () a fost un actor român de teatru și film, care a făcut parte din trupele Teatrului Național din Craiova (1910–1916 și 1918–1924), Teatrului Comunal din Brăila (1924–1926), Teatrului Mic din București (1926–1929), Teatrului Național din Cernăuți (1929–1932) și Teatrului de Stat din Brașov (1948–1970) și a desfășurat o activitate intensă de animator de teatru în perioada interbelică, organizând numeroase turnee prin țară și contribuind la înființarea unor trupe stabile la Brașov, Sibiu și Brăila. A fost distins cu titlurile de Artist Emerit și Artist al Poporului. A avut un singur fiu, actorul Mișu Fotino (1930–2014).

Biografie Studii S-a născut la 25 iulie 1886 la București,***, „Mișu Fotino”, necrolog publicat în Contemporanul, anul XXIV, nr. 2, 9 ianuarie 1970, p. 4.Comitetul de Stat pentru Cultură și Artă, Asociația Oamenilor de Artă din Instituțiile Teatrale și Muzicale, Teatrul Dramatic Brașov, „Mișu Fotino”, necrolog publicat în Scînteia, anul XXXIX, nr. 8298, marți 6 ianuarie 1970, p. 5.Comitetul de Stat pentru Cultură și Artă, Asociația Oamenilor de Artă din Instituțiile Teatrale și Muzicale, Teatrul Dramatic Brașov, „Mișu Fotino”, necrolog publicat în România liberă, anul XXVIII, nr. 7841, marți 6 ianuarie 1970, p. 5.Comitetul de Stat pentru Cultură și Artă, Asociația Oamenilor de Artă din Instituțiile Teatrale și Muzicale, Teatrul Dramatic Brașov, „Mișu Fotino”, necrolog publicat în Drum nou, anul XXVII, nr. 7776, marți 6 ianuarie 1970, p. 3.Mariana Leferman (prof.), Gabriela Braun (prof.), Adrian Năstase (drd.), Dicționarul personalităților Doljene: restitutio, Editura Aius, Craiova, 1999, p. 90. ca fiu al ofițerului Matei Fotino și al soției sale, Profira.Emil Satco, Alis Niculică (ed.), Enciclopedia Bucovinei, vol. I, Editura Karl A. Romstorfer, Suceava, 2018, pp. 775–776. Părinții săi erau originari din Oltenia:Alice Mănoiu, „Mihai Fotino: «Daca n-aș fi devenit actor, aș fi visat să ajung Artist. Ca Beligan sau Jean Gabin»”, în Formula AS, nr. 372, 1999. tatăl său provenea dintr-o familie veche, iar mama sa era o descendentă a familiei Crețulescu. Strămoșii familiei Fotino erau greci din insula Creta, care s-au stabilit în Țara Românească pe la începutul secolului al XIX-lea; unul dintre ascendenții actorului a fost cărturarul Dionisie Fotino (1777–1821), care a scris Istoria generală a Daciei (1818). Părinții lui Mișu au dorit ca fiul lor să urmeze cariera militară și să devină ofițer.

Mișu Fotino a urmat studiile primare și secundare în orașul natal, dar nu s-a înscris la Școala de Ofițeri, deoarece era interesat să urmeze o carieră artistică.F. O. Fosian, 87 artiști bucureșteni din teatru, operă și revistă. Portrete, biografii, amintiri, Editura „Cultura poporului”, București, f.a. , p. 113. A debutat ca actor la vârsta de 16 ani în trupa particulară „Eliza Popescu-Tomulescu și Cuzinsky” din Târgoviște, interpretând rolul unui bătrân de 60 de ani în piesa Telefonul de Georges Feydeau. Alegerea lui Mișu i-a nemulțumit pe părinții lui, care l-au alungat de acasă, deoarece considerau că profesia de actor era dezonorantă. Tânărul Fotino a urmat, începând din 1903,F. O. Fosian, 87 artiști bucureșteni din teatru, operă și revistă. Portrete, biografii, amintiri, Editura „Cultura poporului”, București, f.a. , p. 114. cursurile Conservatorului de Muzică și Artă Dramatică din București la clasa maestrului Constantin I. Nottara.Constantin Paraschivescu, Teatrul „Sică Alexandrescu” Brașov : monografie, Teatrul „Sică Alexandrescu”, Brașov, 2014, p. 143. A fost coleg de studii în anii 1903–1906 cu viitori actori mari ai teatrului românesc precum Maria Filotti, Ion Manolescu, G. Ciprian, Cazimir Belcot și Constantin Tănase (care era atunci plutonier).Ionuț Niculescu, „Maria Filotti”, în revista Teatrul, anul XXVIII, nr. 10, octombrie 1983, p. 15.

A trăit o vreme în sărăcie, iar în stagiunea 1904–1905, la vârsta de 18 ani, a jucat în spectacolul Sânziana și Pepelea după Vasile Alecsandri, reprezentat pe scena Teatrului Național din București. A fost cooptat apoi ca actor în trupa de comedie formată în anul 1907 de Constantin Nottara și Nicolae Niculescu-Buzău, care juca pe scena Grădinii „Ambasadori” (devenită apoi „Cărăbuș”); printre membri trupei se numărau Cazimir Belcot, Lucreția Brezeanu, Alexandru Catopol, Ion Cigallia, Olga Culitza, Alexandru Demetrescu–Dan, Peppy Moor, Pandele Nicolau, Constantin Botez-Penel și G. Timică.F. O. Fosian, 87 artiști bucureșteni din teatru, operă și revistă. Portrete, biografii, amintiri, Editura „Cultura poporului”, București, f.a. , pp. 154 și 170.

Actor la Craiova thumb|200 px|Mișu Fotino în spectacolul Clopoțelul de alarmă de Maurice Hennequin și Romain Coolus, unul din vechile sale succese. În iulie 1910, după absolvirea studiilor, a fost angajat ca actor stagiar la Teatrul Național din Craiova, debutând pe scenă cu rolul Le Camus din Zaza de Pierre Berton și Charles Simon. A făcut parte din trupa Teatrului Național din Craiova în perioadele 1910–1916 și 1918–1924, interpretând peste 50 de roluri în piese precum Brândușa de Eugène Brieux, O scrisoare pierdută de I.L. Caragiale, Ariciul și sobolul de Victor Eftimiu, Doctor fără voie de Molière, Sânziana și Pepelea de Vasile Alecsandri, Fracul de Gábor Drégely, Prostul de Ludwig Fulda, O noapte furtunoasă de I.L. Caragiale, Punctul negru de Gustav Kadelburg, Trandafirii roșii de Zaharia Bârsan (Zefir),Alexandru Firescu, Constantin Gheorghiu, Istoria Teatrului Național din Craiova: 1850-2000, Editura Aius, Craiova, 2000, p. 119. Procesul Voradieux de Alfred Delacour și Alfred Hennequin (Tardivant), Cinel-cinel de Vasile Alecsandri ș.a.Claudia Dimiu, Florea Firan, Al. Firescu, C. Gheorghiu, Medeea Ionescu, Ion Parascu, Ion Schinteie, Istoria Teatrului Național din Craiova, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1978, pp. 128 și 131.

A fost invitat, în această perioadă, de Alexandru Davila (directorul Teatrului Național din București în perioada 1912–1914) să interpreteze unele roluri pe scena teatrului principal al României: a jucat astfel, alături de Ion Morțun, Nicolae Niculescu-Buzău și Florica Alexandrescu, în Familia Pont-Biquet de Alexandre Bisson și, alături de Marioara Voiculescu și Gheorghe Storin, în Văpaia de Henry Kistemaeckers. A fost mobilizat în Armata Română în timpul celui de-al Doilea Război Balcanic (1913) și al Primului Război Mondial (1916–1918), activând în perioada ultimului război ca ofițer rezervist la Școala Militară de Infanterie din Botoșani.Ștefan Cervatiuc (prof.), Istoria teatrului la Botoșani (1838–1944), vol. 2 (1900–1924), Editura Quadrat, Botoșani, 2010, pp. 202–205.Ștefan Cervatiuc (prof.), Istoria teatrului la Botoșani (1838–1944), vol. 3 (1925–1944), Editura Quadrat, Botoșani, 2013, p. 109. În acest timp, a continuat să realizeze activități artistice și a participat, alături de George Enescu, la reprezentația de gală în folosul invalizilor de război, organizată în 21 mai 1917 la Botoșani, apoi a jucat rolul principal în piesa Prostul de Ludwig Fulda (care a avut premiera la Iași în 25 mai 1917).I. D. X. [I. Diacu Xenofon], „Calendarul teatrului românesc. 127 de ani de activitate a teatrului nostru din primele zile până la stagiunea 1941–42”, în C. Panaitescu (coord.), Almanahul Teatrului Românesc 1943, Societatea Națională de Editură și Arte Grafice „Dacia Traiană”, București, 1942, p. 232. A fost decorat de mai multe ori, inclusiv cu Ordinul „Coroana României” în grad de ofițer și cu Ordinul „Meritul Sanitar” cl. I cu lauri de război.

Fotino a avut mai multe conflicte cu directorii care s-au perindat la conducerea Teatrului Național din Craiova ca urmare a faptului că, potrivit propriei mărturisiri, „încă de pe atunci vedea mișcarea teatrală print'o prismă mai largă de concepții”. Unul dintre ei, Al. G. Olteanu (1914–1916 și 1918–1920), s-a plâns liderului politic liberal Ion Gh. Duca, care îndeplinea în acea vreme funcția de ministru al cultelor și instrucțiunii publice (1914–1918), dar acesta din urmă l-a considerat pe actorul reclamat „un tânăr element de valoare” și, în loc să-l sancționeze, l-a numit societar cl. a II-a și după scurt timp societar cl. I și membru al comitetului de lectură. Conflictul cu conducerea teatrului a ajuns la apogeu în timpul directorului Ștefan Gh. Boțoiu, care a cerut în anul 1922 pensionarea actorului pe motiv „de incapacitate și scădere vădită de talent”. Scandalul care a urmat l-a determinat pe ministrul Constantin Banu să-l destituie pe Boțoiu din funcția de director, iar Fotino a fost sărbătorit de colegii săi în cadrul unui spectacol festiv cu Punctul negru de Gustav Kadelburg.

A părăsit Craiova în anul 1924 și s-a stabilit la București, dar, cu toate acestea, a mai jucat ca actor invitat în câteva spectacole reprezentate pe scena craioveană în timpul directoratului lui Dumitru Tomescu (1928) și tot acolo a pus în scenă în 1945 spectacole cu piesele Punctul negru de Gustav Kadelburg și Papa Lebonnard de Jean Aicard, în care a interpretat unele roluri.

Animator de teatru A desfășurat o activitate intensă de animator de teatru în perioada interbelică,Marin Nedelea, Istoria României în date, 1940-1995, Editura Niculescu, București, 1997, p. 188. organizând numeroase turnee prin țarăLiviu Rebreanu, Jurnal (1927–1944), Editura Minerva, București, 1968, nota 262, p. 550.Liviu Rebreanu, Puia Florica Rebreanu, Niculae Gheran, Jurnal, vol. 1, Editura Minerva, București, 1984, nota 261, p. 171. cu trupa Tantzi Cutava–Mișu FotinoSică Alexandrescu, „Mișu Fotino”, în revista Teatrul, anul XV, nr. 1, ianuarie 1970, pp. 19–21. și contribuind la înființarea unor trupe stabile la Brașov, Sibiu (Teatrul Orășenesc) și Brăila (Teatrul Comunal).

thumb|left|200 px|Mișu Fotino în perioada interbelică.