miniatura| Jean Piaget a elaborat teoria dezvoltării cognitive, care descrie modul în care copiii își reprezintă lumea și emit raționamente. Constructivismul este o teorie a educației care presupune că indivizii sau cursanții nu dobândesc cunoștințe și înțelegere prin perceperea pasivă a acestora în cadrul unui proces direct de transmitere a cunoștințelor, ci construiesc noi înțelegeri și cunoștințe prin experiență și discurs social, integrând informații noi în ceea ce deja cunosc (cunoștințe anterioare). Pentru copii, aceasta include cunoștințele dobândite în perioada preșcolară. Este asociat cu diferite poziții filosofice, în special în epistemologie, precum și în ontologie, politică și etică. Originea teoriei este, de asemenea, legată de teoria dezvoltării cognitive a psihologului elvețian Jean Piaget.

Origine Constructivismul în educație își are rădăcinile în epistemologie, care - în filosofie - este o teorie a cunoașterii, ce se ocupă de categoriile logice ale cunoașterii și de baza ei justificativă. Epistemologia se concentrează, de asemenea, atât pe garantarea cunoașterii subiective a unui singur cunoscător, cât și pe cunoștințele convenționale. Așadar, în constructivism, se recunoaște că elevul are cunoștințe și experiențe anterioare, care sunt adesea determinate de mediul social și cultural în care s-a dezvoltat. Practic, elevii își construiesc cunoștințele din propriile experiențe în procesul de învățare. În timp ce școala de învățare comportamentală poate ajuta la înțelegerea a ceea ce fac elevii, educatorii trebuie, de asemenea, să știe ce gândesc elevii și cum să îmbogățească acest aspect.Seifert, Kelvin & Sutton, Rosemary. Educational Psychology: Second Edition . Global Text Project, 2009, pp. 33–37. Există savanți care afirmă că viziunea constructivistă a apărut ca o reacție la așa-numitul „model de transmitere al educației”, inclusiv la filosofia realistă pe care este întemeiat.

Constructivismul își are originea în psihologia educațională din lucrarea lui Jean Piaget (1896-1980), ce se identifică cu teoria dezvoltării cognitive a lui Piaget. Piaget s-a concentrat asupra modului în care oamenii dau sens, analizat în relație cu interacțiunea dintre experiențele și ideile lor. Concepțiile sale au avut tendința de a se concentra asupra dezvoltării umane în relație cu ceea ce se întâmplă cu un individ, în mod diferit de dezvoltarea influențată de alte persoane.Piaget, J., Psychology and Epistemology: Towards a Theory of Knowledge (New York: Grossman, 1971). Teoria constructivismului social a lui Lev Vygotsky (1896-1934) a subliniat importanța învățării socioculturale; modul în care interacțiunile cu adulții, colegii mai capabili și instrumentele cognitive sunt interiorizate de către cursanți pentru a forma constructe mentale prin zona de dezvoltare proximă. Pornind de la teoria lui Vygotsky, Jerome Bruner și alți psihologi educaționali au dezvoltat conceptul important de schelă instrucțională, prin care mediul social sau informațional oferă suporturi (sau schele) pentru învățare care, pe măsură ce devin interiorizate, sunt retrase treptat.

Părerile mai concentrate pe dezvoltarea umană în contextul lumii sociale includ perspectiva socioculturală sau socio-istorică a lui Lev Vygotsky și perspectivele de cogniție situată ale lui Mikhail Bakhtin, Jean Lave și Etienne Wenger; Brown, Collins și Duguid; Newman, Griffin și Cole și Barbara Rogoff.

Conceptul de constructivism a influențat o serie de discipline, inclusiv psihologia, sociologia, educația și istoria științei. În perioada timpurie, constructivismul a examinat interacțiunea dintre experiențele umane și reflexele sau modelele de comportament ale acestora. Piaget a numit aceste sisteme de cunoaștere „scheme”.

Schemele nu trebuie confundate cu schema, un termen care provine din teoria schemelor, care reflectă perspectivele de procesare a informațiilor asupra cogniției umane. În timp ce schemele lui Piaget sunt fără conținut, schema reprezintă concepte; de exemplu, majoritatea oamenilor au o schemă pentru „bunica”, „ou” sau „magnet”.

Constructivismul nu se referă la o anumită pedagogie, deși este adesea confundat cu construcționismul, o teorie educațională dezvoltată de Seymour Papert, inspirată de ideile constructiviste și de învățare experiențială ale lui Piaget.

Teoria învățării constructiviste a lui Piaget a avut un impact larg asupra teoriilor de învățare și metodelor de predare în educație, fiind un element fundamental pentru mișcările de reformă a educației. 

Istoric Filosofiile educaționale anterioare nu au luat prea mult în considerare viitoarele idei constructiviste; jocurile și explorarea copiilor au fost catalogate drept prea puțin importante și lipsite de scop. Jean Piaget nu a fost de acord cu aceste opinii tradiționale; el a văzut jocul ca o parte importantă și necesară a dezvoltării cognitive a elevului și a prezentat dovezi științifice pentru opiniile sale. Astăzi, teoriile constructiviste sunt influente în toate sectoarele de învățare formală și informală. În educația muzeală, teoriile constructiviste informează designul exponatelor. Un bun exemplu de învățare constructivistă într-un cadru non-formal este Centrul de Investigare de la Muzeul de Istorie Naturală, Londra. Aici vizitatorii sunt încurajați să exploreze o colecție de exemplare reale de istorie naturală, să exerseze unele abilități științifice și să facă descoperiri de unii singuri. Printre scriitorii care au influențat constructivismul se numără:

John Dewey (1859–1952) Maria Montessori (1870–1952) Władysław Strzemiński (1893–1952) Jean Piaget (1896–1980) Lev Vygotsky (1896–1934) Heinz von Foerster (1911–2002) George Kelly (1905–1967) Jerome Bruner (1915–2016) Herbert Simon (1916–2001) Paul Watzlawick (1921–2007) Ernst von Glasersfeld (1917–2010) Edgar Morin (născut în 1921) Humberto Maturana (1928–2021) Paulo Freire (1921-1997)

Individul Formalizarea constructivismului dintr-o perspectivă în interiorul uman este în general atribuită lui Jean Piaget, care a articulat mecanisme prin care informațiile din mediu și ideile unui individ interacționează și produc structuri interiorizate dezvoltate de către cursanți. El a identificat procesele de asimilare și acomodare care sunt fundamentale în această interacțiune, pe măsură ce indivizii construiesc noi cunoștințe din experiențele lor.

Când indivizii asimilează informații noi, le încorporează într-un cadru deja existent, fără a schimba acel cadru. Acest lucru poate apărea atunci când experiențele indivizilor sunt aliniate cu reprezentările lor interne ale lumii, dar poate apărea și ca un eșec de a schimba o înțelegere defectuoasă; de exemplu, ei pot să nu observe evenimente, să înțeleagă greșit contribuțiile altora sau pot decide că un eveniment este o întâmplare și, prin urmare, nu este important ca informație despre lume. În schimb, atunci când experiențele indivizilor contrazic reprezentările lor interne, ei își pot schimba percepțiile asupra experiențelor pentru a se potrivi cu reprezentările lor interne.

Conform teoriei, acomodarea este procesul de reîncadrare a reprezentării mentale a lumii exterioare pentru a se potrivi noilor experiențe. Acomodarea poate fi înțeleasă ca mecanismul prin care eșecul duce la învățare: atunci când acționăm conform așteptării că lumea funcționează într-un fel și asta contravine așteptărilor noastre, deseori eșuăm, dar adaptând această nouă experiență și reîncadrând modelul nostru despre cum funcționează lumea, învățăm din experiența eșecului sau din eșecul altora.

Cconstructivismul nu este o pedagogie anume. De fapt, constructivismul este o teorie care descrie modul în care se întâmplă învățarea, indiferent dacă cursanții își folosesc experiențele pentru a înțelege o prelegere sau urmează instrucțiunile pentru construirea unui model de avion. În ambele cazuri, teoria constructivismului sugerează că respectivii cursanți construiesc cunoștințe din propriile experiențe.

Cu toate acestea, constructivismul este adesea asociat cu abordări pedagogice care promovează învățarea activă sau învățarea prin practică. Există multe critici la adresa „învățării prin practică” („învățare prin descoperire”) ca strategie de instruire (de exemplu, vezi criticile de mai jos).Kirschner, P. A.; Sweller, J.; Clark, R. E. (2006). „Why minimal guidance during instruction does not work: an analysis of the failure of constructivist, discovery, problem-based, experiential, and inquiry-based teaching”. Educational Psychologist⁠. 41 (2): 75–86 Deși există mult entuziasm pentru constructivism ca strategie de design, conform lui Tobias și Duffy „... în opinia noastră, constructivismul rămâne mai mult un cadru filosofic decât o teorie, care fie ne permite să descriem cu precizie instrucțiunile, fie să prescriem strategii de proiectare.”

Intervenția de învățare constructivistă

Natura celui care învață Constructivismul social nu numai că recunoaște unicitatea și complexitatea cursantului, dar îl și încurajează, îl face util și îl recompensează ca parte integrantă a procesului de învățare.

Importanța culturii elevului și a mediului din care provine Constructivismul social sau socioculturalismul încurajează cursantul sau cursanții să ajungă la versiunea sa de adevăr, influențată de mediul, cultura sau viziunea încorporată asupra lumii. Evoluțiile istorice și sistemele de simboluri, cum ar fi limbajul, logica și sistemele matematice, sunt moștenite de cursant ca membru al unei anumite culturi și acestea sunt învățate de-a lungul vieții celui care învață. Acest lucru subliniază, de asemenea, importanța naturii interacțiunii sociale a cursantului cu membrii cunoscători ai societății. Dacă nu există interacțiune socială cu alți oameni mai cunoscători, este imposibil să dobândești semnificația socială a unor sisteme importante de simboluri și să înveți cum să le folosești. Copiii mici își dezvoltă abilitățile de gândire interacționând cu alți copii, cu adulții și cu lumea fizică. Așadar, din punct de vedere al constructivismului social, este important să se țină cont de fundalul și cultura cursantului pe parcursul procesului de învățare, deoarece acest fundal ajută, de asemenea, la modelarea cunoștințelor și adevărului pe care cursantul le creează, le descoperă și le dobândește în procesul de învățare.

Responsabilitatea pentru învățare În plus, se susține că responsabilitatea învățării ar trebui să aparțină din ce în ce mai mult elevului. Constructivismul social subliniază astfel importanța implicării active a elevului în procesul de învățare, spre deosebire de punctele de vedere educaționale anterioare, în care responsabilitatea revenea numai instructorului care preda și în care elevul juca doar un rol pasiv, receptiv. Von Glasersfeld (1989) a subliniat că cursanții își construiesc propria înțelegere și nu oglindesc și reflectă pur și simplu ceea ce citesc. Cursanții caută sens și vor încerca să găsească regularitate și ordine în evenimentele lumii, chiar și în absența unei informații depline sau complete.

Metoda de discuție Harkness