Accidentul speologic de la Mount Gambier din 1973

Accidentul speologic de la Mount Gambier din 1973 a fost un incident de scufundări ce a avut loc în 1973 într-o dolină inundată cunoscută sub numele de „The Shaft” de lângă din Australia de Sud. Incidentul s-a soldat cu moartea a patru scafandri amatori: frații Stephen și Christine M. Millott, Gordon G. Roberts și John H. Bockerman. Cei patru scafandri au explorat mai departe de limite pe care le stabiliseră singuri, fără a folosi un ghid și, ca urmare, s-au rătăcit, și-au epuizat aerul de respirat și s-au înecat. Acestea sunt singurele decese cunoscute la fața locului. Alți patru scafandri din același grup au supraviețuit.

Trupurile neînsuflețite au fost toate recuperate în anul următor, iar incidentul a influențat restricționarea accesului în locurile de scufundări în peșteri din Australia, formarea Cave Divers Association of Australia mai târziu în acel an și dezvoltarea Brigăzii de Recuperare Subacvatică a Poliției din Australia de Sud.

The Shaft legătură=//upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/0/09/Section_through_The_Shaft.png/220px-Section_through_The_Shaft.png|miniatura| Secțiune prin Intrarea în dolina cunoscută sub numele de a fost descoperită în 1938 într-un câmp cunoscut sub numele de Thompson's Paddock, la o fermă de lângă Allendale East, la câțiva kilometri sud de Mount Gambier, când un cal dintr-un grup s-a împiedicat de o mică gaură de circa diametru, care s-a dovedit a fi un aven ce se deschidea într-o dolină mare. Ulterior, gaura a fost lărgită până la aproximativ diametru pentru accesul în scopuri de explorare. La mijlocul anilor 1960, un scafandru local a coborât prin deschiderea lărgită de ploaie la în camera largă de cu lac pe fund, și a efectuat prima coborâre la o adâncime de aproximativ .

Peștera este una dintre numeroasele forme de relief carstic de adâncime în calcar poros din această parte a Australiei de Sud. Camera principală are aproximativ lungime și lățime. Nivelul apei este la aproximativ sub nivelul solului, iar deschiderea este considerabil mai largă în acest punct. O grămadă de roci direct aflate sub deschiderea de la suprafață se ridică la o adâncime minimă de aproximativ . Un tunel se extinde spre nord-vest la o adâncime de aproximativ , iar un altul spre est atinge o adâncime maximă de . Din cauza dimensiunii găurii și a înălțimii, scafandrii și echipamentele sunt coborâte în cameră separat folosind un sistem de ridicare.

Se spune că numele ar proveni de la lumina soarelui strălucitoare care pătrunde prin intrarea în adâncuri într-o zi însorită.

Prima hartă rezonabil de precisă a peșterii a fost realizată în 1984, după ce nou-formatul Grup de Cercetare al CDAA a făcut scufundări pentru cartografiere și fotografiere care au relevat faptul că încăperea este de formă aproximativ ovală. A existat o altă explorare în iunie 1992, dar cele mai adânci secțiuni au fost cercetate și cartografiate în 2002 și 2003. Tunelul estic este obstrucționat de restricții la aproximativ și continuă în jos până la înainte de a deveni orizontal, iar accesul mai departe este blocat de o grămadă de pietre.

se află pe teren privat și se permite acesul numai scafandrilor acreditați la CDAA.

Context La , un grup de nouă scafandri a sosit la Mount Gambier în Australia de Sud cu intenția de a face scufundări în peșteră la „”, o deschidere de a unei doline care duce la o mare peșteră subacvatică, renumită printre scafandri pentru apa limpede și structura interioară interesantă. John H. Bockerman, Peter S. Burr, Christine M. Millott, Glen Millott, Stephen Millott, Larry Reynolds, Gordon G. Roberts și Robert J. Smith au fost cei opt scafandri care intenționau să se aventureze în peșteră; un a noua membră a grupului, Joan Harper, hotărâse că nu va face scufundări și, în schimb, va rămâne lângă dolină, pregătind supă fierbinte și asistând grupul în alte moduri.

Cu o zi înainte de accident, grupul a semnat cartea de oaspeți de la ferma B.V. Ashby și a finalizat cu succes o scufundare în dolină, instalând o baliză la aproximativ în apă și ajungând la punctul de interes principal cunoscut sub numele de „grămada de pietre”, o grămadă centrală de moloz de calcar aflată la aproximativ 40 de metri adâncime, direct sub intrarea în dolină. Ei au explorat rapid perimetrul grămezii de roci înainte de a ieși la suprafață. Cum baliza era deja instalată, grupul a plănuit să se întoarcă în dimineața următoare și să continue explorarea cavernei.

Grupul a ajuns la dolină în dimineața zilei de , după ce și-a umplut cilindri de la Mount Gambier, și a coborât rapid la grămada de pietre. Relatările scafandrilor indică faptul că nu plănuiseră să exploreze mai departe de „margine”, o continuare îngustă și înclinată în jos a peșterii de pe o parte a camerei principale, departe de conul de lumină naturală furnizat de deschiderea dolinei. Grămada de pietre era în general considerată limita de siguranță pentru scufundări de agrement; caverna din jur era întunecată, neexplorată, acoperită cu nămol liber și moloz de calcar și continua în jos până la adâncimi unde efectele narcozei azotului devin extreme dacă gazul de respirat nu este diluat cu heliu. Chiar și la adâncimea perimetrului grămezii de pietre, efectele narcozei ar fi fost semnificative, ceea ce poate să fi afectat deja judecata scafandrilor.

Coborârea inițială a decurs fără probleme, dar cei opt scafandri au neglijat la începutul scufundării câteva proceduri de siguranță recunoscute. Baliza nu era ancorată în fundul cavernei și nu era echipată cu rezervoare de aer suplimentare, și nici scafandrii nu erau pregătiți cu . Grupul nu și-a stabilit și nu a folosit nicio formă de ; Glen Millott a declarat mai târziu că nu au folosit frânghii de siguranță, deoarece opt frânghii separate într-un spațiu atât de restrâns ar fi creat o situație periculoasă pentru scafandri. Robert Smith, care se scufundase la dolină de opt ori mai înainte și stabilise cea mai mare parte a planului de scufundare, nu se aștepta ca ceilalți membri ai grupului să se aventureze atât de departe în peșteră.

Accidentul Există relatări separate din partea celor patru scafandri supraviețuitori, realizate împreună cu ajutorul fostului superintendent șef Wallace B. Budd, și care stabilesc cronologia a ceea ce s-a întâmplat cu cele patru victime. La perimetrul grămezii de roci, Smith a început să simtă efectele narcozei azotului. Indicatorul de adâncime arăta aproximativ . Scafandru cu experiență, familiarizat cu simptomele narcozei, Smith a făcut semn grupului său că se întoarce în vârful grămezilor de pietre. Grupul a semnalat că ei vor continua explorarea. Smith a rămas lângă grămada de pietre, înconjurând-o timp de aproximativ 8 minute în căutarea unor oase de animale. Apoi a văzut lanterna lui Glen Millott întorcându-se din direcția în care plecaseră ceilalți. Glen Millott îi monitoriza aerul și știa că nu avea timp; încercase să o bată pe Christine Millott pe braț și să-i amintească că timpul ei a expirat, dar cei doi s-au despărțit înainte ca el să apuce. Smith și Glen Millott s-au întâlnit și au ieșit împreună la suprafață, descoperind cu această ocazie că Larry Reynolds se întorsese deja din scufundare. O jumătate de minut mai târziu, Peter Burr a ieșit la suprafață cu rezervorul aproape gol.

Știind că ceilalți au rezerve de aer la fel de scăzute, Glen Millott și-a pus rapid un rezervor de rezervă și s-a întors în apă. A coborât la o adâncime de , unde coborârea devenea verticală. La margine, a găsit lanterna și camera lui Stephen Millott. Cantități semnificative de nămol fuseseră perturbate, iar vizibilitatea se redusese aproape la zero. Glen Millott nu a avut de ales decât să decomprime și să revină la suprafață. Când a ieșit la suprafață, o ambulanță ajunsese la dolină. Peter Burr s-a întors în cavernă pentru încă o privire, dar nu a găsit pe nimeni. Până în acel moment, grupul era conștient că nu mai căutau supraviețuitori, ci doar cadavre.

La sfârșitul scufundării planificate, după ce s-au întors pentru a reveni la suprafață, scafandrii supraviețuitori i-au văzut pe Christine Millott și Gordon Roberts încercând să urce rapid înapoi la grămada de pietre. Cu toate acestea, în loc să urce de-a lungul pantei pe care coborâseră, ei au înotat drept în sus, posibil pentru că erau îngrijorați că aerul li se va epuiza în curând. Cei doi scafandri au înotat direct în sus într-o cupolă din tavan care nu avea ieșire. Reynolds a declarat că le-a văzut lanternele căutând frenetic o ieșire, înainte ca Roberts să-i spună că s-au pierdut. Potrivit lui Reynolds, Christine Millott și Gordon Roberts păreau „speriați”. Aceasta a fost ultima dată când cei doi au fost văzuți. Probabil că sufereau de narcoza azotului și erau înconjurați de nămol, care le permitea vizibilitate minimă, ca urmare nu reușeau să găsească o ieșire. Și-au epuizat rezerva de aer și s-au înecat; trupurile lor au fost găsite mai târziu împreună sub cupola din tavan de care nu reușiseră să scape. Relatările sugerează că Christine Millott și Gordon Roberts se țineau în brațe, deoarece știau că moartea lor era iminentă. Trupurile lor au fost găsite împreună.

Mai jos și cam în același timp, un scafandru supraviețuitor spune că a văzut un membru al grupului lor înotând puternic în jos în peșteră. Acesta era John Bockerman, care era probabil sub efectele unei narcoze severe cu azot și poate că nu știa că înota spre moarte sigură. Trupul său a fost localizat la aproximativ distanță de locul unde a fost văzut ultima dată și se afla la cea mai mare adâncime dintre cele patru victime.

A patra victimă, Stephen Millott, s-ar putea să fi fost văzut pierdut sub tavanul peșterii cu puțin timp înainte ca scafandrii supraviețuitori să iasă la suprafață. Deși lanterna și camera sa au fost găsite la baza grămezii de roci, trupul său a fost găsit sub o surplombă, la o adâncime de numai . În comparație cu celelalte victime, se știu puține despre ultimele momente ale lui Stephen, dar acesta purta o vestă de flotabilitate și, dacă a fost găsit sub o surplombă, probabil că plutea atunci când a murit.

Recuperarea cadavrelor O căutare efectuată în peșteră de către Brigada de Recuperare Subacvatică a Poliției la o adâncime de a fost inițiată la , a doua zi după accident. Căutarea a fost de scurtă durată și nu au fost găsite cadavre. Echipa era conștientă de faptul că nu erau pregătiți pentru o scufundare în astfel de condiții, iar operațiunea a fost descrisă de inspectorul șef Wallace Budd de la Poliția Diviziunii de Sud-Est de la Mount Gambier drept un „exercițiu de învățare pe parcurs”. O a doua încercare a fost făcută pe , din nou fără succes. Căutarea poliției a fost în cele din urmă amânată, deoarece echipa a cerut expertiză în scufundare din partea Marinei Militare, pregătire ce urma să dureze câteva luni.