(cunoscute oriunde în lume ca Olduvai Gorge, sau Olduwai Gorge, ori Oldupai Gorge), din Tanzania, reprezintă unul din puținele locuri din lume pline de numeroase resurse paleoantropologice, considerate a fi printre cele mai importante ale lumii întrucât foarte multe din sit-urile acestor chei s-au dovedit a furniza dovezi extraordinare, unice, despre înțelegerea evoluției umane timpurii.Olduvai Gorge în Britannica
Cheile sau Defileul Olduvai sunt, de fapt, o râpă lungă și abruptă (cu o adâncime de până la 90 de metri) din Great Rift Valley, care se întinde în Africa de Est, are aproximativ 48 de kilometri lungime și este situată în estul Câmpiilor Serengeti în cadrul Zonei Protejate Ngorongoro, în secțiunea Olbalbal a districtului Ngorongoro a Regiunii Arusha, la circa 45 de km de Laetoli, un alt centru arheologic important al activităților umane timpurii.Despre Olduvai Gorge în Olduvai Paleo
Numele cheilor este preluat din limba Maasai, în care cuvântul oldupai înseamnă „locul sisalului sălbatic,” prin sisal înțelegându-se o plantă suculentă foarte comună din Africa de Est (Sansevieria ehrenbergii, cunoscută și ca Dracaena hanningtonii), care crește din abundență de-a lungul întregului defileu.
Cuplul britanic-kenian al soților Mary și Louis Leakey a inițiat cercetări și săpături arheologice încă din anii 1930, deși primele rezultate cu adevărat spectaculoase au apărut după ianuarie 1947, când avusese loc Primul Congres Pan-African de Preistorie, PanAf PreHistory de la Nairobi, congres care restabilise prestanța și credibilitatea științifică, oarecumva „pierdute” anterior, ale lui Louis Leakey.
Astăzi se știe că Homo habilis,Homo habilis pe website-ul Smithonian Institute probabil una din primele specii umane, complet extinctă, ocupa Cheile Olduvai cu circa 1.9 milioane de ani în urmă (acronim, mau); apoi a apărut specia contemporană, din rândul Australopithecinelor, și anume, Paranthropus boisei, cu circa 1,8 mau, urmată apoi, după un timp, de Homo erectus, cu circa 1,2 mau. Specia noastră, căreia îi aparținem, Homo sapiens, estimată a fi apărut cu circa 300.000 de ani în urmă, se crede că ar fi fost prezentă în defileu cu circa 17.000 în urmă.
Poziționare
La douăzeci și cinci de kilometri în aval de lacurile Ndutu și Masek, defileul taie în albia lacului sedimentele din pleistocen până la o adâncime de circa 90 de metri. Un alt defileu asemănător, dar secundar, pornind din Muntele Lemagrut se unește cu defileul „cel mare” la circa 8 km la nord de intrarea în defileu a gurii de vărsare. Acest defileu secundar urmează conturul liniei țărmului unui lac preistoric, foarte bogat în fosile și site-uri preistorice timpurii ale hominizilor. Fluxurile periodice de cenușă vulcanică din vulcanii Olmoti și Kerimasi au avut o contribuție importantă la conservarea fosilelor din defileu.
Localizarea este semnificativă în arăta complexitățile existente în dezvoltare tehnologică și socială, mereu în creștere, la cei mai timpurii oameni, sau hominini, relevate în mare parte în producția și utilizarea uneltelor de piatră. Înainte de existența uneltelor, pot fi observate dovezi ale necrofagiei și vânătorii - evidențiate de prezența urmelor de roadere care preced semnele de tăiere - și a raportului dintre carne și materialul vegetal din dieta homininilor timpurii.
Gruparea uneltelor și a resturilor animaliere, într-o zonă centrală, constituie evidență a creșterii clare a capacităților comportării sociale precum și ale capacităților cognitive la începutul perioadei tranziționării hominidelor înspre forme umane, gândind, acționând și comportându-se aproape ca niște Homo sapiens.
Istoric Descoperire, cercetări
În timpul călătoriei sale în Africa de Est germană, în 1911, pentru a studia „boala somnului”,Maier, Gerhard, African Dinosaurs Unearthed: The Tendaguru Expeditions, Indiana University Press, 2003, doctorul și arheologul german Wilhelm Kattwinkel a fost în Cheile Olduvai, unde a observat oasele fosile ale unui cal extinct cu trei degete. Inspirat de descoperirea lui Kattwinkel, geologul german Hans Reck a condus o întreagă echipă de oameni de știință, în 1913, la Olduvai. Acolo, a descoperit resturi umane, care, identificate ulterior prin datare cu carbon radioactiv, a produs rezultatul de circa 17.000 de ani în urmă, față de prezent.
Rezultatele fiind extraordinare, pentru timpul respectiv, patru expediții suplimentare fuseseră programate, dar Primul Război Mondial și trecerea controlului fostei colonii germane numită Tanganyika sub controlul Imperiului Britanic au schimbat totul. După război, Tanganyika aflată sub un alt control, rolul de studiere a resurselor extraordinare aflate la Olduvai a revenit oamenilor de știință britanici. Louis Leakey, devenind convins de importanța extraordinară a Defileului Olduwai, l-a vizitat pe Reck la Berlin, și a văzut fosilele descoperite de german.
Louis Leakey a devenit convins că în Olduvai Gorge trebuie să existe și unelte preistorice, trăgând o astfel de concluzie, bazată pe oarecare similitudine de vârstă a sitului de la Olduvai cu situl de la Kariandusi, aflat în Kenia de astăzi. Hans Reck și paleontologul Donald McInnes l-au acompaniat pe Louis Leakey în expediția sa din 1931, când Louis și asociații lui au descoperit un număr mare de topoare de piatră, în apropierea taberei, la scurt timp după sosirea lor. Mary Leakey a vizitat pentru prima dată zona în 1935, alăturându-se lui Louis și lui Percy Edward Kent. Vizite, cu prilejul expedițiilor ulterioare, au fost efectuate de soții Leakey în 1941, 1953, 1955 și 1957.
Louis și Mary Leakey sunt responsabili de cele mai multe din excavările și descoperirile fosilelor de hominine din Oldupai Gorge. În iulie 1959, la situl numit FLK (acronim format din inițialele descoperitoarei, Frida Leakey, prima soție a lui Louis, plus K pentru korongo, cuvânt din limba swahili pentru cuvântul ravenă), Mary Leakey a descoperit craniul unui Zinjanthropus cunoscut și ca Australopithecus boisei. În plus, în abundenta grămadă de resturi animaliere, cuplul Leakey a descoperit unelte de piatră, pe care Mary le-a clasificat ca fiind unelte de tip oldowan. În mai 1960, în același sit FLK, în partea sa nord-nordică, Jonathan (unul din fiii lui Louis și Mary) a descoperit o mandibulă, care s-a dovedit a fi una de specimen tip pentru Homo habilis.
Arheologie și geologie Hans Reck și Richard Hay În timp ce Hans Reck fusese primul geolog, care a încercat să înțeleagă structura geologică a defileului, înțelegerea actuală a secvențelor stratigrafice ale Oldupai Gorge a devenit posibilă, în mare parte, eforturilor geologului american Richard Hay. Hay a petrecut doisprezece ani studiind geologia Olduwai-ului, în cea mai mare parte a acelui timp lucrând alături Mary Leakey, pentru ca, în final, să formuleze o imagine detailată a istoriei geologice a întregii zone.
Lucrarea cea mai importantă a lui Hay, Geologia Defileului Olduvai (The Geology of the Olduvai Gorge) a fost publicată în 1976.
Reck identificase cinci straturi importante în depunerile din defileu, care fuseseră numite Beds I până la Bed V (Straturile I la V), prin Bed I înțelegându-se cel mai vechi și cel mai de jos strat din secvență. Hay, preum și alți geologi, care au lucrat la studierea geologiei cheilor, au utilizat munca lui Reck de premergător, utilizând notațiile sale inițiale, dar au adăugat substraturi, clarificări, detalii și corecții pentru a obține o înțelegere cât mai corectă și complexă a istorie geologice a întregii zone. Spre exemplificare, stratul al patrulea al lui Reck (Bed IV originar) a fost reclasificat ca fiind compus din actualele Bed IV și Masek Bed, în timp ce originarul Bed V a fost reclasificat ca Ndutu Bed și Naisiuiu Bed.7.
Stratigrafia Defileului Olduvai
Secvența stratigrafică este de până la 90 de metri grosime, cu o rocă de tip tuf vulcanic poros amestecat cu o altă rocă vulcanică, de tipul ignimbritei, formând baza secvenței. Acest strat este acoperit de o serie de curgeri de lavă din Otmoi și dintr-o altă sursă, aflată spre sud. Pe această suprafață se găsesc cele mai vechi fosile, datate la circa 1,89 milioane de ani în urmă (mau), în timp ce uneltele de piatră, aflate în același loc, sunt datate la aproximativ 1,7 mau, folosind datarea cu metoda potasiu - argon, realizată la Olduvai, pentru prima dată, de către Garniss Curtis.
În plus, datarea cu urme de fisiune și, respectiv, a urmelor de paleomagnetism au fost folosite simultan și complementar la datarea depozitelor, în timp ce datarea cu metoda datării amino acizilor și cea a datării cu radiocarbon au fost folosite pentru estimarea vârstei oaselor. Ceea ce este remarcabil la stratigrafia Defileului Olduwai este continua alternanță a fosilelor de hominide cu cea a uneltelor de piatră de-a lungul întregii secvențe expuse a defileului, de jos în sus, deci de-a lungul multor zeci de mii de ani.
De asemenea, este de remarcat că formarea faliei actuale, care a creat Cheile Oldupai, așa cum se prezintă în prezent, este datată între 100.000 și 30.000 de ani în urmă, fiind rezultatul geologic al formării depresiunii tectonice Olbalbal, aflată la nord-vest de Ngorongoro.
Bed I — Stratul/Patul I Stratul numit Bed I, care constă din sedimente variind în intervalul 20 m la 46 m grosime, fiind din pleistocenul timpuriu, se suprapune și cu stratul de tuf bazaltic, alcătuit din tuf Olmoti și un strat tărziu, prezent ca un sediment de lut solidificat. În acest strat, Bed I, s-au descoperit patru zone de locuit, bine conservate, straturile numite FLK și FLK North-North, menționate anterior, la care se adaugă straturile numite DK și FLK North. Locul sitului DK (primul strat descoperit de Donald McInnes, la care se adaugă litera K, pentru korongo), considerat a fi ceea ce Leakey numea „cercul de piatră”, conține multe unelte și oase fosile cu vârste cuprinse între 1,75 mau și 1.9 mya.
Bed II — Stratul/Patul II Stratul Bed II constă din lut pietrificat și gresie, având cu o grosime de 21–35 m, și aparține depozitelor create de râul care alimenta Lacul Olduvai. Manuporturile reprezintă o categorie de obiecte abundente în situl MNK (Mark Nicol Korongo), la care se adaugă noduli de chert, conținând peste 14.000 de piese, incluzând obiecte din gnais, respectiv ciocane de piatră și nicovale din lavă solidificată. Topoare de mână au fost descoperite în siturile EF-HR (Evelyn Fuchs - Hans Reck) și TK (Thiongo Korongo). Situl BK (Bell's Korongo) conținea un molar de lapte și un canin de adult, anbele aparținând speciei Australopithecus boisei.
Bed III — Stratul/Patul III Distinctul strat roșu Bed III consistă din o vână de lut, gresie și varii conglomerate, cu o grosime variind între 6 m și 10 m, sugerând depuneri aluvionare din fostul lac, aflate la diferite adâncimi. Puține fosile și doar unelte izolate sunt prezente în acest strat, indicând o prezență umană timpurie foarte slabă.
Bed IV — Stratul/Patul IV Bed IV este un strat foarte diferit față de stratul Bed II din porțiunea estică a defileului. Astfel, acest strat, gros de circa 5 m - 8 m, constă din varii forme de lut și depozite aluvionare ale fostului râu, care au format gresii și conglomerate. Sunt evidente patru niveluri distincte de unelte, inclusiv 500 de topoare de mână și satâre în siturile HK (Hopwood's Korongo), în timp ce topoare de mână din fonolită și un sigur topor de mână, realizat dintr-un os de elefant au fost descoperite la situl HEB (Heberer's Gully). Situl WK (Wayland's Korongo) conținea un pelvis și un femur, ambele de Homo erectus.
Masek Beds — Straturile/Paturile Masek