Joan Didion (; ) a fost o scriitoare americană care și-a început cariera în 1960 după ce a câștigat un concurs de eseuri sponsorizat de revista Vogue. Scrierile ei din anii 1960 până la sfârșitul anilor 1970 au capturat pentru public cultura anilor '60 și stilul de viață de la Hollywood. Scrierile ei politice s-a concentrat adesea pe subtextele retoricii politice și sociale. În 1991, ea a scris cel primul articol din mass-media care sugera că acuzații din cazul Celor cinci din Central Park au fost condamnați pe nedrept. În 2005, ea a câștigat Premiul Național de Carte pentru Nonficțiune și a fost finalistă atât la Premiul Cercului Național al Criticilor de Carte,cât și la Premiul Pulitzer pentru Biografie/Autobiografie pentru cartea Anul Gândirii Magice. Ea a adaptat apoi cartea într-o piesă de teatru, care a avut premiera pe Broadway în 2007. În 2017, Didion a fost prezentată în documentarul Netflix The Center Will Not Hold, regizat de nepotul ei Griffin Dunne.
Tinerețe și educație Didion s-a născut pe 5 decembrie 1934, în Sacramento, California, avându-i ca părinți pe Frank Reese și Eduene (născută Jerrett) Didion. Didion și-a amintit că a început să scrie încă de la vârsta de cinci ani, deși a recunoscut că nu și-a imaginat niciodată ca va ajunge scriitoare. Ea era un „copil timid, livresc”, care s-a forțat să-și depășească anxietatea socială prin actorie și vorbit în public. Ea a citit toate cărțile pe care putea să pună mâna. Și-a petrecut adolescența dactilografiind lucrările lui Ernest Hemingway pentru a afla mai multe despre cum sunt folosite structurile propozițiilor.
Educația timpurie a lui Didion nu a fost una tradițională. Ea a urmat grădinița și clasa întâi, dar pentru că tatăl ei a fost în Aviația militară americană în timpul celui de-al Doilea Război Mondial și familia ei s-a mutat des, ea nu a frecventat școala în mod regulat. În 1943 sau începutul anului 1944, familia ei s-a întors în Sacramento, iar tatăl ei a plecat la Detroit pentru a negocia contracte de apărare pentru al Doilea Război Mondial. Didion a menționat în memoriile sale din 2003, intitulate Where I Was From, că mutările atât de dese au făcut-o să se simtă ca o perpetuă străină.
În 1956, Didion a primit o diplomă de licență în Arte în limba engleză de la Universitatea din California, Berkeley . În ultimul an de facultate, a scris o poveste despre William Wilson Wurstera un arhitectul din San Francisco cu care a câștigat primul loc la concursul de eseuri sponsorizat de Vogue și a primit un loc de muncă ca asistent de cercetare la revistă.
Carieră Pe parcursul celor șapte ani petrecuți la Vogue, Didion a evoluat de la editor de promoționale la redactor. În ianuarie 1960, revista Mademoiselle a publicat articolul lui Didion: Berkeley's Giant: The University of California . În timp ce era la revista Vogue și îi era dor de casa și familia din California, ea a scris primul ei roman, Run, River, care a fost publicat în 1963. Scriitorul și prietenul ei John Gregory Dunne a ajutat-o să editeze cartea și în acea perioadă cei doi s-au mutat împreună într-un apartament. Un an mai târziu s-au căsătorit, iar Didion s-a întors în California cu noul ei soț. Cei doi au scris multe articole pentru ziare și reviste. „Ea și Dunne au început să scrie cu scopul de a-și acoperi facturile și apoi chiar să câștige mai mult”, relatează Nathan Heller în The New Yorker . „ Cotarea articolelor lor în [Saturday Evening] Post le-au permis să închirieze un conac la Hollywood, să-și cumpere o mașină Corvette Stingray de culoarea bananei, să crească un copil și să mănânce bine.” În 1968, ea a publicat prima sa lucrare de non-ficțiune, Slouching Towards Bethlehem, o colecție de articole din reviste despre experiențele ei din California. "Joan Didion (1934-)" in Jean C. Stine and Daniel G. Marowski (eds.) Contemporary Literary Criticism, Vol. 32. Detroit: Gale Research, 1985, pp. 142-150. Accessed April 10, 2009. The New York Times s-a referit la acest volum ca având „grație, sofisticare, nuanță [și] ironie”.
Romanul lui Didion Play It as It Lays, care are loc la Hollywood, a fost publicat în 1970, iar A Book of Common Prayer a apărut în 1977. În 1979, a publicat The White Album, o altă colecție de articole de reviste care au apărut anterior în Life, Esquire, The Saturday Evening Post, The New York Times și The New York Review of Books .
Eseul Salvador (1983) a fost scris de Didion după o călătorie de două săptămâni în El Salvador cu soțul ei. În anul următor, ea a publicat romanul Democrație, povestea unei aventuri de dragoste îndelungate, dar neîmpărtășite, între o moștenitoare bogată și un bărbat mai în vârstă, un ofițer CIA, acțiunea petrecându-se pe fundalul Războiului Rece și al Războiului din Vietnam . Cartea ei de non-ficțiune, Miami, din 1987, a fost inspirată din experiența comunității de expatriați cubanezi din acel oraș.
Într-un articol din New York Review of Books din 1991, la un an după ce s-au încheiat diferitele procese ale celor cinci din Central Park, Didion a analizat greșelile grave ale acuzării, devenind prima care a văzut verdictele de vinovăție primite de acuzați ca pe o eroare judiciară. Ea a sugerat că cei cinci acuzați au fost găsiți vinovați din cauza unei narațiuni sociopolitice cu tentă rasială care a influențat hotărârea instanței.
În 1992, ea a publicat După Henry, o colecție de douăsprezece eseuri geografice și un memorial personal pentru Henry Robbins, care a fost prietenul și editorul lui Didion din 1966 până la moartea sa în 1979. În 1996, a publicat The Last Thing He Wanted, un thriller romantic. Dunne și Didion au lucrat îndeaproape pentru cea mai mare parte a carierei lor. O mare parte din scrierile lor sunt, prin urmare, împletite. Ei au co-scris o serie de scenarii, inclusiv o adaptare cinematografică din 1972 a romanului ei Play It as It Lays, în care au jucat pe Anthony Perkins și Tuesday Weld. De asemenea, cei doi au petrecut opt ani adaptând biografia jurnalistei Jessica Savitch pentru filmul Up Close & Personal în care au jucat Robert Redford și Michelle Pfeiffer.
Pe 4 octombrie 2004, Didion a început să scrie Anul gândirii magice, o narațiune a răspunsului ei la moartea soțului ei și la boala gravă a fiicei lor, Quintana Roo Dunne Michael, și a terminat manuscrisul 88 de zile mai târziu, în ajunul Anului Nou. Jonathan Van Meter. "When Everything Changes". New York Magazine. Scrisă la vârsta de șaptezeci de ani, aceasta a fost prima ei carte de non-ficțiune care nu era o colecție de teme de reviste. Ea a pornit într-un turneu de lansare a cărții, a participat la multe lecturi și a dat interviuri de promovare și a recunoscut apoi că întreg procesul a foarte terapeutic în perioada ei de doliu.
În 2006, Everyman's Library a publicat We Tell Ourselves Stories in Order to Live, un compendiu cu multe dintre scrierile lui Didion, inclusiv conținutul integral al primelor ei șapte cărți de non-ficțiune publicate ( Slouching Towards Bethlehem, The White Album, Salvador, Miami, After Henry, Political Fictions, and Where I Was From ), cu o introducere realizată de a contemporanului ei, criticul John Leonard .
În 2007, Didion a început să lucreze cu dramaturgul și regizorul englez David Hare la o adaptare a filmului The Year of Magical Thinking pentru o piesă jucată de o singură femeie. Produsă de Scott Rudin, piesa de pe Broadway a fost jucată de Vanessa Redgrave. Deși inițial Didion ezita să scrie pentru teatru, până la urmă a găsit destul de incitant genul acesta nou pentru ea.
Didion a scris primele schițe ale scenariului pentru un film HBO regizat de despre editoare la The Washington Post . Scenariul nu avea titlu dar urmărea raportarea ziarului Post la scandalul Watergate, care a dus la demisia președintelui Richard Nixon.
În 2011, Knopf a publicat Blue Nights, un memoriu despre îmbătrânire. Cartea se concentrează pe fiica lui Didion, care a murit chiar înainte de publicarea Anului gândirii magice. Se adresează relației lor cu „o sinceritate uluitoare”. Mai general, cartea tratează anxietățile pe care le-a trăit Didion în legătură cu adoptarea și creșterea unui copil și despre procesul de îmbătrânire.
În 2021, Didion a publicat Let Me Tell You What I Mean, o colecție de 12 eseuri pe care le-a scris între 1968 și 2000.
O fotografie a lui Didion fotografiată de Juergen Teller a fost folosită ca parte a campaniei de primăvară/vară 2015 a brandului francez de lux Céline .
Stilul de scriere
Jurnalism de stil nou Jurnalismul de stil nou caută să comunice fapte prin povestire și tehnici literare. Acest stil este, de asemenea, descris ca non-ficțiune creativă, jurnalism intim sau non-ficțiune literară. Este un stil popular în lunga istorie a jurnalismului literar din America. Tom Wolfe, care împreună cu EW Johnson a editat antologia The New Journalism (1973) și a scris un manifest pentru stilul care a popularizat termenul, a spus că „este posibil să scrii jurnalism care să se citească ca un roman”. A Masterpiece of Literary Journalism: Joan Didion's Slouching towards Bethlehem – Feb. 2006, Volume 3, No. 2 (Serial No. 26), Sino-US English Teaching, , USA Scriitorii din acest stil tind să nu prezinte „doar faptele” ci să se concentreze și pe dialog, pe scenariile pe care le-ar fi putut experimenta autorul. Oferă autorului mai multă libertate creativă, ajutând să reprezinte adevărul și realitatea prin ochii autorului. Expunerea subiectivității este o temă majoră în acest stil, unde vocea autorului este importantă în modul în care cititorii își formează opiniile. Sandra Braman. "Joan Didion".
Cartea lui Didion, Slouching Towards Bethlehem, exemplifică foarte bine ce reprezintă Noul jurnalism, deoarece explorează valorile culturale și experiențele vieții americane din anii 1960. În această narațiune ea și-a inclus sentimentele și amintirile personale, la persoana întâi, și a descris haosul indivizilor și modul în care au perceput lumea. Respingând jurnalismul convențional, ea a creat o abordare subiectivă a eseurilor și un stil care îi era propriu.
Stilul și temele abordate Didion considera structura propoziției esențială pentru munca ei. În articolul „Why I Write” (1976) din New York Times Didion a remarcat: „A muta structura unei propoziții modifică sensul acelei propoziții, la fel de clar și inflexibil pe cât poziția camerei modifică sensul obiectul fotografiat. Aranjarea cuvintelor contează, iar aranjamentul pe care ți-l dorești îl găsești în imaginea formată din mintea ta... Imaginea vă spune cum să aranjați cuvintele, iar aranjamentul cuvintelor vă spune sau îmi spune ce se întâmplă în imagine.”
Didion a fost puternic influențată de Ernest Hemingway, din a cărui scriere a învățat importanța modului în care funcționează propozițiile într-un text. Alți autori care au influențat-o au fost Henry James, care a scris „propoziții perfecte, indirecte, complicate” și George Eliot . "The Art of Fiction No. 71: Joan Didion". The Paris Review, No. 74 (Fall-Winter 1978).
Didion a observat, de asemenea, jurnaliștii, Sandra Braman. "Joan Didion". și avea credința că diferența dintre procesul de ficțiune și non-ficțiune este elementul de descoperire care are loc în non-ficțiune, care se întâmplă nu în timpul scrierii, ci al cercetării. "The Art of Fiction No. 71: Joan Didion". The Paris Review, No. 74 (Fall-Winter 1978).
Ritualurile au făcut parte din procesul creativ al lui Didion. La sfârșitul zilei, ea făcea o pauză de la scris pentru a se îndepărta de „pagini”, "The Art of Fiction No. 71: Joan Didion". The Paris Review, No. 74 (Fall-Winter 1978). spunând că, fără distanță, nu ar putea face editările corespunzătoare. Apoi, ea își încheia ziua decupând și editand proză și revizuind lucrarea a doua zi. Dormea în aceeași cameră cu cartea ei, spunând „Acesta este unul dintre motivele pentru care merg acasă, în Sacramento, să termin lucrurile. Cumva cartea nu te lasă când ești chiar lângă ea.”