Ariel Șaron (sau după ortografia în sursele israeliene oficiale Ariel Sharon, în ebraică: אריאל שרון , cunoscut adesea ca „Arik” Sharon, născut Ariel ScheinermannSharon este regiunea sa de naștere., אריאל שיינרמן în ebraică, la 27 februarie 1928, în Kfar Malal, în Palestina sub mandat britanic - d. 11 ianuarie 2014, Tel Hashomer, Ramat Gan, IsraelFostul premier israelian Ariel Sharon a decedat, 11 ianuarie 2014, Dumitru Constantin, Cotidianul, accesat la 12 ianuarie 2014) a fost un general și politician israelian. A fost cel de-al 11-lea prim ministru al Israelului între anii 2001-2006, fondator al micului partid „Shlomtzion”, apoi al partidului de centru-dreapta Likud și apoi al partidului de centru Kadima, ministru al apărării (1981-1983), ministru de externe (1998-1999), ministru al agriculturii, al comerțului și industriei etc. Înainte de intrarea în viața politică, s-a distins ca militar, ca unul din comandanții brigăzii de parașutiști, fondator al unității de comando 101 și ca general-maior, comandant al trupelor frontului de sud.
Biografie Tinerețea Tatăl său, Shmuel Scheinermann, era un tehnician agronom originar din Brest-Litovsk, pe atunci Lituania (în sensul larg), în Imperiul Rus. Mama sa, Vera sau Dvora, născută Schneier, era medic, originară din Mohilev, în Bielorusia. Bunicul patern, Mordehai Scheinerman, a fost fiul unui „cantonist”, adică al unui evreu luat la oaste, care a slujit 25 ani în armata țaristă, pentru care a dobândit un lot de pământ la eliberarea din serviciul militar. Mordehai Scheinerman a devenit un sionist înflăcărat, unul din fondatorii organizației sioniste locale din orașul Brest Litovsk. El a fost bun prieten cu concitadinul Zeev Begin, tatăl liderului sionist revizionist și viitor prim ministru al Israelului, Menachem Begin. Atât bunicul lui Sharon cât și tatăl lui Begin au fost delegați la primele . În anul 1910 Scheinerman și familia sa au emigrat în Palestina, care era pe atunci parte a Imperiului Otoman. Familia s-a stabilit în noua așezare evreiască Rehovot, unde Mordehai a lucrat ca profesor. Au trăit în Palestina numai 2 ani, după care s-au întors în Rusia din cauza condițiilor precare de viață și a lipsei de mijloace financiare. Mordehai Scheinerman a cunoscut-o pe soția sa, Vera, în vremea în care amândoi se refugiaseră la Tbilisi, în Georgia, în împrejurările Primului Război Mondial. În anul 1920 cuplul a emigrat în Palestina, între timp ajunsa sub mandat britanic, și s-a instalat în moshavul (sat semicooperatist) Kfar Malal, unde s-a născut Ariel Scheinermann, care a adoptat mai târziu numele ebraic Ariel Sharon, la îndemnul lui David Ben-Gurion.Freedland, Jonathan (3 ianuarie 2014). "Ariel Sharon's final mission might well have been peace", The Guardian. ("Even his name was given to him by Israel's founding father, David Ben-Gurion – turning the young Scheinerman into Sharon as if he were King Arthur anointing a knight".) Ariel a avut o soră mai mare, Yehudit (Dita), care ulterior, spre consternarea familiei, s-a îndrăgostit de un militar englez staționat în Palestina și s-a stabilit cu acesta în Marea Britanie.
Cariera militară Ariel Sharon s-a ilustrat ca luptător și comandant în cursul războaielor israelo-arabe: Războiul arabo-israelian din 1948-1949, Războiul Suezului din 1956, Războiul de Șase Zile din 1967, precum și în Războiul de Iom Kipur din 1973.
În perioada 1969-1973, generalul Ariel Sharon a fost comandant al Armatei de Sud a Israelului.
O comisie juridică desemnată de guvernul israelian, sub conducerea judecătorului suprem Kahan, l-a considerat pe Sharon responsabil indirect pentru masacrul vindicativ înfăptuit de Falangele libaneze de sub comanda lui Elie Khobeika în taberele de refugiați palestinieni Sabra și Șatila, care a avut loc în timpul invaziei israeliene a Libanului în 1982. În urma acestor circumstanțe a fost poreclit de către unii „călăul din Beirut”, http://www.economist.com/blogs/pomegranate/2014/01/ariel-sharon iar demonstranții din Israel și din lume l-au condamnat drept „criminal”. Drept consecință a raportului comisiei Kahan, Sharon și-a dat demisia din guvern. El a dat în judecată pentru calomnie revista americană Time care afirmase că ar fi încurajat organizarea masacrului, acuzație care la 16 ianuarie 1985 a fost infirmată ca nejustificată de către un tribunal din New York.David Landau, Arik - The Life of Ariel Sharon, Alfred Knopf, New York 2013, pagina 222. Acțiunea judiciară s-a încheiat printr-o înțelegere în conformitate cu care revista americană l-a despăgubit pe Sharon cu suma de 200.000 dolari.David Landau, ibidem, pagina 224
Bătălia pentru Ierusalim și Războiul de Independență (1948-1949) Unitatea lui Sharon din cadrul forțelor Hagana a fost angajată în lupte grele și continue începând din toamna anului 1947, participând la începutul Bătăliei pentru Ierusalim. Fără a avea forțele militare suficiente pentru a controla drumurile, unitatea sa a inițiat raiduri împotriva forțelor arabe din apropierea localității sale natale Kfar Malal. Grupați în subunități de câte treizeci de oameni, luptătorii ei loveau în mod constant satele arabe, poduri, baze militare, și organizau ambuscade pe căile de acces dintre satele și bazele militare arabe. Sharon relata în autobiografia sa:
Ca urmare a rolului său într-un raid de noapte asupra forțelor irakiene de la Bir Adas, Sharon a fost avansat comandant de pluton în Brigada Alexandroni. După proclamarea Statului Israel și declanșarea Războiului de Independență a acestuia, plutonul lui Sharon a oprit înaintarea irakienilor la Kalkiliya. Sharon era considerat un soldat călit și agresiv și a înaintat cu repeziciune în grad în cursul războiului. În Prima bătălie de la Latrun, într-o încercare nereușită de a ajuta comunitatea evreiască asediată din Ierusalim, el a fost rănit în zona inghinală, la stomac și la un picior, de tirul unor soldați din Legiunea arabă transiordaniană. În lupte unitatea sa a suferit pierderi grele, numărând 136 morți. După ce s-a refăcut de pe urma rănilor primite la Latrun, el a reluat comanda unității sale de patrulare. În acele zile, primul ministru și ministrul apărării al Israelului, și părintele fondator al acestui stat, David Ben-Gurion, i-a ebraizat numele de familie din Scheinerman în „Sharon”. În septembrie 1949, Sharon a fost promovat comandant de companie în fruntea unității de recunoaștere a Brigăzii Golani, și în 1950 a devenit ofițer de informații la Comandamentul Central al armatei israeliene. Sharon și-a luat ulterior un concediu pentru a începe studiile de istoria și cultura Orientului Mijlociu la Universitatea Ebraică din Ierusalim. Cariera militară ulterioară a sa s-a caracterizat prin nesupunere și agresivitate , dar, de asemenea,prin calități de comandant strălucit.A History of Modern Israel, de Colin Shindler, Cambridge University Press, 31 martie 2013, pagina 168
Unitatea 101
Un an și jumătate mai târziu, la ordinele directe ale primului-ministru Ben Gurion, Sharon a revenit la serviciul activ cu gradul de maior, ca fondator și comandant al unei noi unități, Unitatea 101, o unitate de forțe speciale, însărcinată cu operațiuni de represalii, ca răspuns la atacurile fedainilor palestinieni. Prima unitate israeliană de comando, Unitatea 101, era specializată în război de gherilă ofensivă pe teritoriu inamic. Unitatea era alcătuită din 50 de oameni, în mare parte foști parașutiști și din personalul Unității 30. Ei au fost înarmați cu arme nestandardizate, fiind însărcinați cu efectuarea unor acțiuni speciale de represalii dincolo de granițele statului, în principal, manevre tactice de dimensiuni reduse, de pătrundere pe teritoriul inamic. Antrenamentul însuși implica și el atacarea de forțe inamice în afara granițelor Israelului.name=Morris>
Ca represalii la atacurile fedainilor asupra Israelului, Unitatea 101 a întreprins o serie de raiduri împotriva Iordaniei, care din 1948-1949 deținea și apoi, anexase Cisiordania. Raidurile au ajutat, de asemenea, la susținerea moralului israelienilor și la efortul de a convinge statele arabe că tânăra națiune este capabilă de acțiuni militare cu rază lungă de acțiune. Cunoscută pentru raidurile sale împotriva civililor și obiectivelor militare arabe, unitatea este considerată responsabilă pentru masacrul de la Qibya, care a avut loc în toamna anului 1953. După ce un grup de fedaini palestinieni a folosit localitatea Qibya ca bază de pornire pentru un atac în localitatea israeliană Yehud, atac în care a fost ucisă o mamă evreică și cei doi copii ai ei, Unitatea 101 a organizat o acțiune de represalii asupra satului, care a provocat aprox.65-70 victime în rândul civililor, inclusiv copii și femei. Aceste victime apăruseră atunci, când luptătorii lui Sharon au dinamitat 45 de case și o școală.. Ulterior, Sharon, în memoriile sale a susținut că înainte de a detona explozibilii unitatea ar fi verificat toate casele, și că credea că erau goale.</ref> Deși a recunoscut că rezultatele au fost tragice, Sharon a respins atacurile mediei, spunând: „De acum, se poate spera că bandele teroriste se vor gândi de două ori înainte de un atac, și pot fi siguri că vom riposta. Guvernele Iordaniei și Egiptului știu acum că dacă noi suntem vulnerabili, așa vor fi și ei”. La câteva luni de la înființare, Unitatea 101 a fuzionat cu Batalionul 890 Parașutiști pentru a crea Brigada de parașutiști, al cărui comandant a devenit mai târziu și Sharon. Ca și Unitatea 101, și această unitate a continuat raiduri de represalii pe teritoriul arab, culminând cu atacul asupra sediului poliției din Kalkilia în toamna anului 1956.
Până la izbucnirea Crizei Suezului, operațiunile la care a participat Sharon au fost: Operațiunea „Shoshana” Operațiunea „Săgeata neagră” Operațiunea „Elkayam” Operațiunea „Egged” Operațiunea „Frunze de măslin” Operațiunea „Volcan” Operațiunea „Gulliver” Operațiunea „Lulav”
În cursul unei operațiuni de pedeapsă în tabăra de refugiați Deir al-Balah în Fâșia Gaza, Sharon a fost din nou rănit de focuri de armă, de această dată la picior. Incidente cum ar fi cel în care a fost implicat Meir Har-Tzion, alături de multe altele, au contribuit la tensiunile dintre noul prim-ministru israelian Moshe Sharett, care de multe ori s-a opus raidurilor lui Sharon, și șeful Marelui stat major Moshe Dayan, care, el însuși devenise din ce în ce ambivalent în sentimentele sale față de Sharon. Mai târziu, în același an, Sharon a fost investigat de către poliția militară în legătură cu modul în care și-a disciplinat unul din subordonații săi. Cu toate acestea, acuzațiile contra sa au fost retrase în perioada dinainte de declanșarea Crizei Suezului.
Criza Suezului, 1956 În Criza Suezului din 1956 (operațiunea britanică „Mușchetar”), Sharon a comandat Unitatea 202 (Brigada de parașutiști). Luptătorii brigăzii au aterizat între Trecătoarea Mitla și partea de est a peninsulei Sinai, și au pătruns în trecătoare, împotriva recomandărilor superiorilor, suferind grele pierderi în luptă. După ce a realizat cu succes prima parte a misiunii sale (reunirea unui batalion parașutat lângă Trecătoarea Mitla cu brigada care se deplasa pe teren), unitatea comandată de Sharon a fost desfășurată în apropierea trecătorii. Nici avioanele de recunoaștere, nici cercetașii nu au raportat existența unor forțe inamice înăuntrul trecătorii. Sharon, ale cărui forțe inițial se deplasau spre est, a raportat superiorilor săi că este din ce în ce mai îngrijorat de posibilitatea prezenței inamicului în trecătoare, și de posibilitatea ca acesta să atace brigada din flanc sau din spate. Sharon a cerut în repetate rânduri permisiunea de a ataca trecătoarea, dar cererile sale au fost respinse. I s-a permis, totuși, să verifice dacă trecătoarea este sau nu goală, și dacă da, i s-a promis că i se va permite s-o ocupe mai târziu. Sharon a trimis o mică forță de cercetași, care a fost însă întâmpinată de un foc intens, vehiculul lor împotmolindu-se în mijlocul trecătorii.