Finlanda , denumită oficial Republica Finlanda,„Republica Finlanda”, sau „Suomen tasavalta” în finlandeză, „Republiken Finland” în suedeză și „Suoma dásseváldi” în sami, este numele protocolar lung, nedefinit însă de lege. Legislația recunoaște doar numele scurt. este o țară nordică situată în regiunea finoscandică a Europei de Nord. Se învecinează cu Suedia la vest, cu Norvegia la nord și cu Rusia la est, în timp ce Estonia se află la sud, peste Golful Finlandei.

În Finlanda trăiesc aproximativ 5,6 milioane de oameni, majoritatea fiind concentrată în regiunile sudice. În termeni de suprafață, este a opta țară din Europa și cea mai rarefiat populată țară a Uniunii Europene. Din punct de vedere politic, este o republică parlamentară, cu un guvern central aflat în capitala Helsinki, și cu guverne locale în cele 336 de comune și o regiune autonomă, Insulele Åland. Circa un milion de locuitori trăiesc în Zona Metropolitană Helsinki (formată din Helsinki, Espoo, Kauniainen și Vantaa) și o treime din PIB se produce acolo. Alte mari orașe sunt Tampere, Turku, Oulu, Jyväskylä, Lahti și Kuopio.

Din secolul al XII-lea și până la începutul secolului al XIX-lea, Finlanda a constituit provincia estică a Suediei. Apoi a devenit Mare Ducat autonom în cadrul Imperiului Rus până la Revoluția Rusă. Aceasta s-a soldat cu declararea independenței Finlandei, urmată de un război civil în care „roșiii” pro-bolșevici au fost învinși de „albii” pro-conservatori cu ajutorul Imperiului German. După o scurtă tentativă de a înființa o monarhie, Finlanda a devenit republică. Experiența Finlandei în al Doilea Război Mondial s-a centrat pe trei conflicte armate separate: Războiul de Iarnă (1939–1940) și Războiul de Continuare (1941–1944) împotriva Uniunii Sovietice; și Războiul Laponiei (1944–1945) împotriva Germaniei Naziste. În fiecare război, mareșalul Mannerheim a fost comandantul general al armatei finlandeze. După sfârșitul războiului, Finlanda a aderat la Națiunile Unite în 1955, la OECD în 1969, la Uniunea Europeană în 1995, la zona euro de la începutul ei în 1999, și la NATO în 2023. În această perioadă, a construit un amplu stat social. Finlanda s-a industrializat târziu, rămânând țară predominant agrară până în anii 1950. După aceea, dezvoltarea economică a fost rapidă, astfel încât, cu un venit pe cap de locuitori de 49.000 de dolari (2011), Finlanda este una dintre cele mai bogate țări din lume. Conform unor măsuri, Finlanda are cel mai bun sistem de educație din Europa și este considerată una dintre cele mai pașnice și mai competitive din punct de vedere economic țări din lume. S-a clasat și ca una dintre țările lumii cu cea mai mare calitate a vieții.

Etimologia și noțiunea de „Finlanda” thumb|left|upright|Picturile pe stâncă Astuvansalmi de la . Cele mai vechi datează din 3000–2500 î.e.n.

Etimologie

Finland

Numele de Finlanda apare pe trei pietre runice. Două s-au găsit în provincia suedeză Uppland și poartă inscripția finlonti (U 582). A treia s-a găsit în Gotland, în Marea Baltică. Ea poartă inscripția finlandi (G 319) și datează din secolul al XIII-lea.

Suomi Numele de Suomi are origini incerte, dar un posibil cuvânt asociat este termenul protobaltic *źemē, care înseamnă „pământ”. Pe lângă limbile finice, înrudite cu finlandeza, acest nume se folosește și în limbile baltice letonă și lituaniană. Altfel, s-au propus și termenul indo-european *gʰm-on „om” (cf. goticul guma, latinescul homo), împrumutate ca *ćoma. Cuvântul se referea inițial doar la provincia Finlanda Propriu-Zisă, și ulterior la coasta nordică a Golfului Finlandei, regiunile nordice ca Ostrobothnia fiind la început excluse din noțiune. Teorii mai vechi propun o derivare de la suomaa (țara mlaștinilor sau a ținuturilor umede) sau suoniemi (capul mlaștinii), și paralele între saame (sami, un popor fino-ugric din Laponia) și Häme (o provincie din interiorul continentului), dar aceste teorii sunt considerate depășite.SUOMI(TTAVIA ETYMOLOGIOITA). kotikielenseura.fi

Concept În secolele al XII-lea și al XIII-lea, termenul „Finlanda” a făcut mai ales referire la zona din jurul orașului Åbo (Turku), regiune ulterior denumită Finlanda Propriu-Zisă, în vreme ce alte părți ale țării s-au numit Tavastia și Karelia, dar care puteau fi denumite împreună și „” (ca și Norrland). Politica medievală implica mai degrabă triburi, cum ar fi finii, tavastienii și karelienii, decât limite geografice.

În secolul al XV-lea, „Finland” devenise un nume generic pentru întregul teritoriu aflat la est de Golful Botnic, incluzând, posibil, și Ålandul, pe vremea când arhipelagul era considerat a aparține orașului Åbo (Turku). Ce anume desemnează termenul poate varia însă de la sursă la sursă, limitele la est și la nord nefiind nici ele foarte exacte. O primă atestare oficială a Finlandei ca unitate, fie doar și cu numele, a apărut atunci când Ioan al III-lea al Suediei și-a denumit ducatul „Marele Ducat al Finlandei” (pe la 1580), ca strategie pentru a se opune revendicărilor teritoriale ale țarului Rusiei. Termenul a devenit parte a titlurilor deținute de regele Suediei, fără a avea însă vreo aplicabilitate practică. Teritoriul finlandez avea același statut ca și malul vestic al Golfului Botnic, iar partea finlandeză a regatului avea aceeași reprezentare în parlament ca și cea vestică. În 1637, regina Cristina l-a numit pe Per Brahe cel Tânăr guvernator general al Finlandei, Ålandului și Ostrobothniei (și alte părți ale Suediei aveau guvernatori generali).

Granițele moderne ale Finlandei au apărut abia după sfârșitul uniunii Suedia-Finlanda. În 1809, Rusiei i s-a cedat nu un teritoriu definit denumit „Finlanda”, ci mai degrabă șase provincii, Ålandul, și o mică parte din comitatul Västerbotten. Limita dintre noul Mare Ducat al Finlandei și restul Suediei urma să se traseze fie de-a lungul râului Kemijoki, care reprezenta limita dintre comitatele suedeze Västerbotten și Österbotten (Ostrobothnia) la acea vreme - așa cum au propus suedezii la negocierile pentru pace - fie de-a lungul râului Kalix, cuprinzând astfel și partea finofonă din valea Torne - așa cum au cerut rușii. Limita, care urma râul Torne și râul Muonio până la Fjell și Halti în nord-vest, a fost un compromis, care ulterior a ajuns să definească ceea ce înseamnă Finlanda - cel puțin după ce țarul Alexandru I al Rusiei a permis ca părțile din Finlanda aflate la est de râul Kymi, anexate de Rusia în 1721 și 1743, denumite „Finlanda Veche”, să fie incluse administrativ în „Finlanda Nouă” în 1812.

Istorie

Preistorie Conform dovezilor arheologice, zona ce cuprinde astăzi Finlanda a fost colonizată în preajma anului 8500 î.e.n. în timpul Epocii Pietrei după retragerea ghețurilor din ultima eră glaciară. Artefacte ale primilor coloniști prezintă caracteristici comune cu cele din Estonia, Rusia și Norvegia.Herkules.oulu.fi . People, material, culture and environment in the north [Oamenii, materialul, cultura și mediul din nord]. A 22-a Conferință Arheologică Nordică, Universitatea Oulu, 18–23 august 2004, editate de Vesa-Pekka Herva Gummerus Kirjapaino Primii oameni erau vânători-culegători, cu unelte de piatră.Dr. Pirjo Uino de la Comisia Națională de Antichități, ThisisFinland—"Prehistory: The ice recedes—man arrives" [Gheața se retrage-sosește omul]. Accesat la 24 iunie 2008. Primele oale datează din 5200 î.e.n. când a apărut cultura ceramică a pieptenelui.History of Finland and the Finnish People from stone age to WWII [Istoria Finlandei și a poporului finlandez din Epoca Pietrei și până la al Doilea Război Mondial]. Accesat la 24 iunie 2008. Apariția culturii ceramice cordate în zona coastei de sud a Finlandei între anii 3000 și 2500 î.e.n. ar putea să fi coincis cu revoluția agrară.Professor Frank Horn de la Institutul Nordic pentru Legislație Minoritară și Ecologică de la Universitatea Laponiei, scriind pentru Virtual Finland despre Minoritățile Naționale ale Finlandei. Accesat la 24 iunie 2008. Chiar și după introducerea agriculturii, vânatul și pescuitul au continuat să fie părți importante ale economiei de subzistență.

Epoca Bronzului (1500–500 î.e.n.) și Epoca Fierului (500 î.e.n.–1200 e.n.) s-au caracterizat prin contacte extensive cu alte culturi din regiunile Baltică și Fennoscandia. Nu există consens privind momentul în care au fost vorbite pentru prima oară limbile indo-europene și cele uralice în zona Finlandei contemporane. În mileniul I e.n., o proto-finlandeză s-a vorbit cel puțin în așezările agrare din Finlanda meridională, în timp ce populațiile vorbitoare de Sami ocupau mare parte din restul țării.

Epoca suedeză thumb|Imperiul Suedez după tratatul de la Roskilde din 1658.Verde închis: Suedia propriu-zisă, așa cum era reprezentată în Riksdagul Stărilor. Alte tente de verde: dominioane și posesiuni. Regii suedezi și-au exercitat dominația începând cu Cruciadele Nordului din și până la .Sawyer și Sawyer: Medieval Scandinavia [Scandinavia medievală], pagina 67. University of Minnesota Press, 1993 Zona Finlandei de astăzi a devenit o parte din regatul suedez centralizat. Coloniști suedofoni au sosit în zonele de coastă în Evul Mediu. În secolul al XVII-lea, suedeza a devenit limba dominantă a nobilimii, administrației și educației; finlandeza a rămas o limbă a țărănimii, clerului și judecătoriilor din regiunile predominant finofone.

În timpul Reformei Protestante, finlandezii au trecut treptat la luteranism. În secolul al XVI-lea, Mikael Agricola a publicat primele opere literare scrise în finlandeză. Prima universitate din Finlanda, , a fost înființată în 1640. Finlanda a suferit o gravă , perioadă în care populația finlandeză a scăzut cu o treime și apoi . În secolul al XVIII-lea, războaiele între Suedia și Rusia au dus în două rânduri la ocuparea Finlandei de către ruși, războaiele fiind denumite de finlandezi (1714–21) și (1742–43)."Finland and the Swedish Empire" [Finlanda și Imperiul Suedez]. Federal Research Division, Library of Congress. La acea vreme, denumirea de „Finlanda” era termenul predominant utilizat pentru întreaga zonă dintre granița Suediei cu Rusia și Golful Botnic.

Perioada țaristă

La 29 martie 1809, după ce a fost cucerită de armatele țarului Alexandru I al Rusiei în , Finlanda a devenit Mare Ducat autonom în cadrul Imperiului Rus până la sfârșitul lui 1917. În 1811 Alexandru I a incorporat gubernia rusească Vîborg în Marele Ducat al Finlandei. În perioada dominației rusești, limba finlandeză a început să capete recunoaștere. Din anii 1860, a început să crească o mișcare naționalistă finlandeză, denumită . Printre reperele acestei mișcări se numără publicarea a ceea ce avea să devină epopeea națională a FinlandeiKalevalaîn 1835, precum și obținerea pentru limba finlandeză a aceluiași statut cu suedeza, în 1892.

a ucis 15% din populație, ea fiind astfel una dintre cele mai grave crize alimentare din istoria Europei. Foametea a forțat Imperiul Rus să relaxeze reglementările financiare și investițiile în Finlanda au crescut vreme de câteva decenii. Dezvoltarea economică și politică a fost rapidă.Growth and Equity in Finland [Creștere și echitate în Finlanda], Banca Mondială PIB pe cap de locuitor era, totuși, încă jumătate din cel al Statelor Unite și o treime din cel al Regatului Unit.

În 1906, în urma revoluției ruse, s-a introdus votul universal și în Marele Ducat al Finlandei. Relația între Marele Ducat și Imperiul Rus s-a înrăutățit însă, după ce guvernul rus a acționat în sensul restrângerii autonomiei Finlandei. De exemplu, votul universal a fost făcut, în practică, să-și piardă practic efectul, întrucât legile adoptate de parlamentul finlandez trebuia să fie aprobate de țar. Dorința de independență a câștigat teren, la început în rândurile liberalilor radicaliMickelsson, Rauli. Suomen puolueet—Historia, muutos ja nykypäivä. Vastapaino 2007. și ale socialiștilor.

Războiul civil și independența thumb|Recunoașterea independenței Finlandei de către Rusia sovietică (în rusă).