Republica Ingriei de Nord (în ) ori Republica Kirjasalo (în ) a fost un stat efemer al finlandezilor ingrieni proclamat pe teritoriul Istmului Carelia în timpul războiului civil și care s-a desprins din Rusia Bolșevică. Obiectivul majorității susținătorilor acestui stat, care a controlat părți din nordul Ingriei din 1919 până în 1920, a fost unirea cu Regatul Finlandei. Odată cu semnarea tratatului de pace de la Tartu (1920), teritoriul a fost reincorporat în cadrul Rusiei.
Istoric Republica s-a separat de Rusia sovietică după Revoluția din Octombrie și a controlat o parte din uezdul Petrograd din gubernia cu același nume între 1919 și 1920. Centrul administrativ era satul Kirjasalo, aflat acum în nordul raionului Vsevolojsk din Regiunea Leningrad.
În primăvara anului 1919, în partea rusă a Istmului Karelian, la inițiativa secțiunii finlandeze a Comitetului regional din Petrograd al Partidului Comunist, a început o campanie de mobilizare a ingrienilor în Armata Roșie. Țărănimea din Ingria s-a opus mobilizării, iar autoritățile ruse au răspuns cu represalii, mai multe sute de persoane fiind arestate iar proprietățile lor confiscate. Rechiziția forțată a produselor alimentare a fost aplicată pe scară largă. În plus, 10.000 de bovine au fost confiscate din Ingria de Nord și au fost trimise în gubernia Novgorod. Acțiunile de pedepsire au fost conduse de șeful apărării interne a Petrogradului, Jēkabs Peterss.
Locuitorii satelor de frontieră s-au refugiat ca să scape de persecuții pe teritoriul finlandez. În jur de 3.000 de țărani s-au refugia în regiunile localităților Rautu (în , Sosnovo) și Raasuli (în , Orehovo). La , locuitorii din Kirjasalo au decis în timpul unei întruniri parohiale să se înarmeze și să-și apere familiile, casele și avutul. La , un grup de 150–200 de țărani rebeli au ocupat zona a cinci sate învecinate (Autio, Pusanmiaki, Tikanmiaki, Uusikul și Vanhakiul) și un post vamal. Încercările grănicerilor roșii de a-i respinge pe țăranii răsculați au eșuat. Practic, „intrândul Kirjasalo”, o regiune cu suprafața de aproximativ 30 km2, aflată la aproximativ 50 de kilometri nord de Petrograd, s-a separat de Rusia sovietică.
Pe , la Rautu a avut loc o întâlnire a refugiaților, la care au participat aproximativ 400 de persoane. La ședință, Comitetul Provizoriu al Ingriei de Nord (în ) a pus în discuție ideea independenței. Proclamarea independenței a fost o reacție emoțională la acțiunile represive ale regimului bolșevic, din moment ce până atunci fusese vehiculată doar ideea unei autonomii naționale largi. Adunarea a fost proclamată cea mai înaltă autoritate a Ingriei de Nord, iar Comitetul Provizoriu din Ingria de Nord a devenit guvernul regiunii. Adunarea a decis să continue lupta pentru câștigarea independenței regiunii pe baza dreptului națiunilor la autodeterminare, deși unii dintre liderii ingrieni au considerat că un asemenea obiectiv este aducător de necazuri și susțineau opțiunea obținerii autonomiei în cadrul Rusiei eliberate de bolșevici. În același timp, propunerea de unire cu Finlanda nu a fost aprobată, iar planurile de colaborare sau de semnare de acorduri politice cu albgardiștii au fost puternic respinse.
De-a lungul scurtei sale existențe, Republica Ingriei de Nord a reușit să dobândească toate atributele specifice unui stat: stema, drapelul, imnul național, armata terestră și marina, uniforma militară, decorațiile militare (Crucea Zidului Alb și Crucea Participantului la Războiul de Independență), instituțiile juridice, un ziar (), serviciul poștal și timbre poștale. După semnarea tratatului de pace de la Tartu din 1920, teritoriul republicii a fost restituit RSFSR, statul și-a încheiat existența pe , iar populația satului Kiryasalo s-a refugiat în Finlanda. În 1927, teritoriul republicii a devenit parte a regiunii naționale finlandeze Kuivozovski nou create cu capitala în Kuivozi (Kuivaisi), care s-a mutat în 1930 în Toksovo (Toksova). În 1939, teritoriul a fost anexat la raionul Pargolovo.Бюллетень постановлений Ленинградского облисполкома. 1939. № 9. С. 7Kurs, Ott (1994). Ingria: The broken landbridge between Estonia and Finland. GeoJournal 33.1, 107-113. Ingria de Nord este parte în zilele noastre din raionul Vsevolojski.
Organele puterii de stat 150px|thumb|Jukka Tirranen, președinte al Comitetului Provizoriu
Organul legislativ suprem a fost Adunarea Ingriei de Nord s-a întrunit de odată sau de două ori pe lună. Membrii acestei adunări au fost locuitorii sau refugiați din Kiryasalo sau refugiați din satele din Ingria de Nord din teritoriile controlate de bolșevici. Comitetul Provizoriu din Ingria de Nord a acționat conform hotărârilor Adunării și răspundea în fața acesteia. Alegerile pentru Comitetul Provizoriu au avut loc de patru ori: în iulie, septembrie, noiembrie 1919 și mai 1920.
În noiembrie 1919, la apogeul ostilităților, toate puterile politice și militare au fost transferate comandantului regimentului Ingria de Nord, Yrjö (Georg) Elfvengren. Adunarea din mai a ingrienilor a avut un caracter solemn din cauza numărului mare de delegați. Înainte de începerea ședinței, orchestra a interpretat imnul Ingriei de Nord. Luările de cuvânt ale delegaților au fost foarte emoționante, raportând represiunile, rechizițiile de cai, furturile de vite și incendierea caselor țărănești din teritoriul controlat de bolșevici. Raportul Comitetului Provizoriu a fost aprobat și au avut loc noi alegeri. Majoritatea membrilor Comitetului Provizoriu au fost realeși, iar Yrjö Elfengren a devenit membru de onoare al Adunării. La ședințele Adunării au participat pentru prima oară delegați ai unităților armate de pe țărmul lacului Ladoga și din satele din Ingria controlate de bolșevici. Pentru prima dată, la întâlnire au participat delegați din grupul de forțe Ladoga de pe coastă și din satele din nordul Ingriei controlate de bolșevici.
După lichidarea Republicii Ingria de Nord la sfârșitul anului 1920, Comitetul Provizoriu nu a fost dizolvat, iar succesorul acestuia a fost Comitetul Ingriei de Nord, format în 1924 în Finlanda de refugiații din fosta republică.
Populația Populația republicii era formată din:
locuitorii satului Kiryasalo, aproximativ 400 de persoane, ingrieni cu toții; soldați ai regimentului nord-ingrian, nu mai mult de 2.000 de oameni, ingrieni din regiune și 278 de voluntari finlandezi; peste 10.000 de refugiați ingrieni, care au fost găzduiți în Kiryasalo și în satele de frontieră de pe partea finlandeză a frontierei, în principal în apropierea gării Rautu. Ei au participat la alegerile organelor de stat ale republicii și au fost supuse jurisdicției administrative în instanțele din Republica Ingria de Nord.
Numărul exact al refugiaților nu este cunoscut. În mai 1919, erau aproximativ 3.000 de refugiați. În perioada august–septembrie 1919, alți 5.000 de ingrieni au ajuns la Rautu, dar conform altor date, doar la mijlocul lunii august 1919, aproximativ 7.000 de refugiați civili au ajuns la Kiryasalo cărând cu ei diferite bunuri și un mare număr de animale. Grupuri mici de refugiați au continuat să sosească după această dată.Polvinen Т. Venajan vallankumous ja Suomi. 1917—1920. II. Toukokuu 1918 — joulukuu 1920. Porvoo; Helsinki, 1971. S. 240.
Forțele armate Înființarea forțelor armate
În mai 1919, satul Kiryasalo era supraaglomerat de refugiați a căror siguranță era asigurată de o miliție organizată din rândurile lor. Refugiații erau dotați cu un armament de diferite tipuri și calibre, ingrieni care fuseseră încadrați în armata țaristă ca soldați sau subofițeri. Membrii milițiilor erau conduși de Jukko Tyrranen și de fratele său Mikko, care au participat la luptele primei conflagrații mondiale cu gradul de praporgic. De asemenea, printre comandanții miliției s-a numărat și de fostul praporgic Tittanen, care a fost educat la seminarul Pieni-Kolppana. El lucrase înainte de revoluție pentru ziarul de limbă finlandeză în funcția de corespondent.
În cadrul Adunării Ingriei organizate la Rautu, s-a decis organizarea unui detașament de armată regulată recrutată din rândul refugiaților care știau să mânuiască armele, care avea ca sarcină apărarea localității Kiryasalo. Cum printre ingrieni nu se număra niciun ofițer, Adunarea a decis să aleagă pentru această poziție un finlandez, o soluție considerată acceptabilă de guvernul finlandez. În acest scop, Paavo Tapanainen, însărcinatul pentru finanțe al Comitetului Provizoriu, s-a deplasat la Helsinki. El a primit pe aprobarea cercurilor oficiale din Finlanda pentru numirea comandantului militar al poporului ingrian. Acesta a fost locotenent-colonelul Yrjö (Georg Wilhelm) Elfvengren,Kuka kukin oli Who was who in Finland: henkilotieto ja 1900—luvulla kuolleista julkisuuden suomalaisista. Keuruu, 1961. S. 91. care fusese încadrat în garda imperială rusă.
Elfengren cunoștea bine populația zonei de frontieră. El avea toate calitățile necesare pentru comandarea combatanților ingrieni în acele timpuri tulburi. Elfengren era un militar cu experiență, care luase parte la acțiunile de luptă și care trebuia să sprijine din toate puterile lupta pentru libertate a ingrienilor.
Elfengren și-a exprimat public dorința să devină conducătorul militar al refugiaților. El a primit acordul lui Paavo Tapanainen și a fost autorizat să ocupe postul de comandantul-șef al armatei finlandeze, general-maior Kaarlo Edward Kivekäs și de șeful Statului Major General, general-maiorul Hannes Ferdinand Ignatius.
El s-a deplasat în zona de frontieră ca să se familiarizeze cu situația de la fața locului și ca să preia efectiv comanda. El a vizitat localitățile ingriene, a verificat starea de spirit a locuitorilor și a făcut o listă a celor mai presante nevoi ale acestora. Elfengren a participat la exercițiile militare ale militarilor ingrieni desfășurate pe teritoriul finlandez, s-a întâlnit cu membrii Comitetului și a analizat în detaliu starea de fapt din republică.Ahti М. Salatiiton aariviivat. Oikeistoradikalismi ja hyokkaava idanpolitiikka 1918—1919. Espoo, 1987. S. 201
Batalionul format de Elfengren număra aproximativ 500 de oameni. A fost format din mai multe companii, numărul variind de-a lungul timpului. Soldații nu aveau uniforme, ci purtau hainele lor țărănești, care, de altfel, erau foarte uzate. Una dintre companii era de serviciu să păzească satul Kiryasalo. Restul se afla pe teritoriul finlandez, unde militarii participau la programe de instruire. Efectivele batalionului au crescut treptat, datorită voluntarilor care au sosit din sate îndepărtate de peste graniță și a celor care participaseră la lupte în Ingria de Sud.
300–400 de țărani din satele de pe malurile Lacul Ladoga au reușit să pună mâna pe arme, inclusiv două mitraliere. După câteva lupte cu gărzile roșii, acești țărani au format un detașament care s-a îndreptat spre Finlanda și au cerut Comitetului Provizoriu să îi primească în rândul armatei ingriene. În plus, echipajul vaporului „Primernîi” format din ingrieni, și-a condus vasul în apele finlandeze ale Ladogăi și s-au pus la dispoziția Comitetului Provizoriu. În plus, vaporul „Aproximativ”, al cărui echipaj era format din marinari ingrieni, a trecut în apele finlandeze ale lacului Ladoga și s-a pus la dispoziția Comitetului Provizoriu. Acest vas, împreună cu câteva goelete, a alcătuit flota republicii.
Comitetul Provizoriu nu a recurs la recrutări forțate. Limba de comandă și a tuturor documentelor, atât în Comitetul Provizoriu, cât și în batalion, a fost finlandeza. Instruirea militară a fost efectuată în conformitate cu regulamentele militare finlandeze. În batalionul de la acea vreme nu exista niciun militar rus sau finlandez, cu excepția lui Elfvengren însuși. Conducerea era formată din subofițerul Tyrranen, căruia i s-au alăturat mai târziu doi ofițeri originari din Ingria de Sud. Personalul era format din foști subofițeri și soldați, majoritatea țărani care nu aveau experiență de luptă.