Templele romane antice erau printre cele mai importante clădiri ale culturii romane și unele dintre cele mai bogate clădiri din arhitectura romană, chiar dacă doar câteva exemplare supraviețuiesc în orice fel de stare completă. Astăzi ele rămân „cel mai evident simbol al arhitecturii romane”.Summerson (1980), 25 Construirea și întreținerea lor a fost o parte majoră a religiei romane antice și toate orașele de orice importanță aveau cel puțin un templu principal, precum și altare mai mici. Camera principală (naosul) găzduia imaginea de cult a zeității căreia i-a fost dedicat templul și, adesea, o masă pentru ofrande suplimentare sau libații și un mic altar pentru tămâie. În spatele naosului se afla o cameră sau niște camere folosite de îngrijitorii templului pentru depozitarea diverselor lucruri folosite și a ofrandelor. Închinătorul obișnuit intra rareori în naos și majoritatea ceremoniilor publice erau făcute în afara locului unde se afla altarul de sacrificiu, pe portic, cu o mulțime adunată în incinta templului.
Cel mai comun plan arhitectural avea un templu dreptunghiular ridicat pe un podium înalt, cu un front clar cu un portic în partea de sus a treptelor și un fronton triunghiular deasupra coloanelor. Părțile laterale și posterioare ale clădirii aveau un accent arhitectural mult mai mic și de obicei nu aveau intrări. Au existat, de asemenea, planuri circulare, în general cu coloane peste tot, iar în afara Italiei au existat multe compromisuri cu stilurile locale tradiționale. Forma romană a templului s-a dezvoltat inițial din templele etrusce, ele însele influențate de cele grecești, cu o influență directă puternică ulterioară din Grecia.
Ceremoniile religioase publice ale religiei oficiale romane aveau loc în aer liber și nu în interiorul templului. Unele ceremonii erau procesiuni care începeau de la, vizitau sau se terminau la un templu sau un altar, unde un obiect ritualic putea să fie depozitat și scos în folosință sau unde ar fi depusă o ofrandă. Sacrificiile, în principal ale animalelor, aveau loc la un altar în aer liber din templu; adesea pe una dintre extensiile înguste ale podiumului spre latura treptelor. Mai ales sub Imperiu, cultele străine exotice au câștigat adepți la Roma și au fost religii locale în părți mari ale Imperiului extins. Ele aveau adesea practici foarte diferite, unii preferând lăcașuri de cult subterane, în timp ce alții, printre care și primii creștini, venerau în case.Sear
Unele rămășițe ale multor temple romane încă supraviețuiesc, mai ales în Roma însăși, totuși relativ puținele exemple aproape complete au fost aproape toate transformate în biserici creștine (și unele mai târziu în moschei), de obicei un timp considerabil după triumful inițial al creștinismului sub Constantin. Declinul religiei romane a fost relativ lent, iar templele în sine nu au fost însușite de guvern până la un decret al împăratului Honorius din 415. Bazilica Santi Cosma e Damiano din Forumul Roman, inițial Templul lui Romulus, nu a devenit o biserica până în 527. Cel mai cunoscut e Panteonul din Roma, care, totuși, este extrem de atipic, fiind un templu circular foarte mare, cu un acoperiș de beton magnific, în spatele unui portic frontal convențional.Wheeler, 104–106; Sear
Termeni Cuvântul românesc „templu” derivă din latinescul templum, care inițial nu era clădirea în sine, ci un spațiu sacru observat și trasat ritualic.Stamper, 10 Arhitectul roman Vitruvius folosește mereu cuvântul templum pentru incinta sacră și nu la clădire. Cele mai frecvente cuvinte latinești pentru un templu sau altar erau sacellum (un altar mic sau o capelă), aedes, delubrum și fanum (în articolul ăsta, cuvântul românesc „templu” se referă la oricare dintre aceste clădiri, iar cuvântul latin templum la incinta sacră).
Arhitectura Forma templului roman e derivată în principal din modelul etrusc, dar la sfârșitul Republicii a existat o trecere la folosirea stilurilor grecești clasice și elenistice, fără prea multe schimbări în caracteristicile cheie ale formei. Etruscii erau un popor din nordul Italiei, a căror civilizație a fost la apogeu în secolul al VII-lea î.Hr.. Ei erau deja influențați de arhitectura greacă timpurie, astfel încât templele romane erau distincte, dar cu trăsături etrusce și grecești.Boardman, 255; Henig, 56 Templelor supraviețuitoare (atât celor grecești, cât și celor romane) le lipsesc statuia pictată care decora laturile acoperișului, și antefixele elaborate de teracotă colorată, care însuflețeau antablamentul.
Templele etrusce și cele romane au accentuat partea din față a construcției, care urma modelele templului grec și constau de obicei din trepte largi care duceau la un portic cu coloane, un pronaos și, de obicei, cu un fronton triunghiular deasupra, care era umplut cu statui dintre cele mai mărețe exemple, făcute la fel de des din teracotă ca din piatra, supraviețuind exemplare doar sub forma de fragmente. Mai ales în perioadele anterioare, ar putea să fie așezate statui suplimentare pe acoperiș, iar antablamentul decorat cu antefixe și alte elemente, toate fiind pictate în culori vii. Cu toate astea, spre deosebire de modelele grecești, care, în general, acordau un tratament egal tuturor laturilor templului, care pot să fie vizualizate și abordate din toate direcțiile, zidurile laterale și posterioare ale templelor romane pot să fie în mare parte nedecorate (ca la Panteonul din Roma sau la Templul roman din Vic), inaccesibil prin trepte (ca la Maison Carrée și la Templul roman din Vic), și chiar în spatele altor clădiri. La fel ca la Maison Carrée, coloanele laterale ar putea să fie jumătăți de coloane, ieșind din („angajate” în terminologia arhitecturală) perete.Wheeler, 89; Henig, 56
Platforma pe care se așeza templul era ridicată de obicei mai sus în exemplele etrusce și romane decât în cele grecești, cu până la 10, 12 sau mai multe trepte, mai degrabă decât cele trei tipice templelor grecești; Templul lui Claudius a fost ridicat cu 20 de trepte. Treptele astea erau în mod normal doar în partea din față și, de obicei, nu pe întreaga lățime a acestuia. Ar putea să fie sau nu posibil să te plimbi prin exteriorul templului în interior (Templul lui Hadrian) sau în afara colonadei sau cel puțin în josul părților laterale.Henig, 56, Wheeler, 89 Descrierea modelelor grecești folosite aici e o generalizare a idealurilor clasice grecești, iar clădirile elenistice ulterioare adesea nu le reflectă. De exemplu, „Templul lui Dionis” de pe terasa de lângă teatrul de la Pergamon (ionic, secolul II î.Hr., pe un deal), avea multe trepte în față și nu avea coloane dincolo de portic.Cook, R.M., Greek Art, planșa 86 și descrierea, Penguin, 1986 (retipărită din 1972), Partenonul, de asemenea pe un deal, probabil avea multe trepte largi în apropierea frontului principal, urmat de o zonă plană înainte de ultimele trepte.16 într-o reconstrucție desenată de G. Stephens, p. 38 în The Acropolis: Monuments and Museum (Acropola: Monumentele și Muzeul), de G. Papathanassopoulos, Krene Editions, 1977
După eclipsarea modelelor etrusce, ordinele clasice grecești în toate detaliile lor au fost urmărite îndeaproape la fațadele templelor romane, la fel ca la alte clădiri de prestigiu, odată cu adoptarea directă a modelelor grecești aparent în jurul anului 200 î.Hr., sub sfârșitul Republicii. Dar diferențele distinctive în aranjamentul general al templelor între stilul etrusco-roman și cel grecesc, așa cum am subliniat mai sus, au fost păstrate. Cu toate astea, proporțiile idealizate dintre diferitele elemente din ordinele stabilite de singurul scriitor roman semnificativ de arhitectură care a supraviețuit, Vitruvius și scriitorii renascentiști italieni subsecvenți, nu reflectă practica romană reală, care ar putea să fie foarte variabilă, chiar dacă vizează mereu echilibrul și armonia. Urmând o tendință elenistică, ordinul corintic și varianta sa, ordinul compozit, au fost cele mai frecvente în templele romane supraviețuitoare, dar pentru templele mici ca cel din Alcántara ar putea să fie folosit un ordin toscan simplu. Vitruvius nu recunoaște ordinul compozit în scrierile sale și acoperă ordinul toscan doar ca etrusc; scriitorii renascentiști le-au formalizat de la observarea clădirilor supraviețuitoare.Summerson (1980), 8–13
Partea din față a templului purta în mod obișnuit o inscripție care spunea cine a construit templul, tăiată în piatră cu o secțiune „V”. Textul era umplut cu vopsea viu colorată, de obicei stacojie sau roșie. La marile monumente imperiale, literele erau făcute din plumb și bătute în cuie, apoi pictate sau aurite. Ele au dispărut de multă vreme, dar arheologii pot să le reconstruiască, în general, din găurile de fixare, iar unele au fost recreate și puse la loc.Henig, 225
A existat o variație locală considerabilă în stil, pentru că arhitecții romani au încercat de multe ori să încorporeze elemente pe care populația le aștepta în arhitectura sa sacră. Ăsta a fost cazul mai ales în Egipt și Orientul Apropiat, unde diferite tradiții ale templelor mari din piatră erau deja vechi de mii de ani. Templul romano-celtic era un stil simplu, folosind de obicei puțină piatră, pentru templele mici găsite în Imperiul de Vest și, de departe, cel mai comun tip din Anglia romană, unde erau de obicei pătrate, cu un deambulatoriu. De obicei îi lipsea oricare dintre trăsăturile clasice distinctive și ar fi putut să aibă o continuitate considerabilă cu templele preromane ale religiei celtice.Henig, 56–57; Wheeler, 100–104: Sear
Planurile circulare
Templele romano-celtice erau adesea circulare, iar templele circulare de diferite feluri erau construite de romani. Modelele grecești erau disponibile în sanctuarele de tipul tolos și în alte clădiri, ca săli de adunare și cu diverse alte funcții. Templele zeiței Vesta, care erau de obicei mici, aveau de obicei forma asta, ca cele din Roma și Tivoli (vezi lista), care au supraviețuit parțial. La fel ca Templul lui Hercule Victor din Roma, care a fost probabil proiectat de un arhitect grec, templele astea supraviețuitoare aveau o colonadă neîntreruptă care înconjura construcția și un podium jos în stil grecesc.Wheeler, 100–104; Sear
Au fost urmate diferite formule la Panteonul din Roma și la un mic templu din Baalbek (numit de obicei „Templul lui Venus”), unde ușa se află în spatele unui portic complet, chiar dacă sunt folosite modalități foarte diferite de a face acest lucru. În Panteon doar porticul are coloane, iar intersecția exterioară „complet inconfortabilă” a porticului și naosului circular e adesea criticată. La Baalbek, un portic larg, cu un fronton de spargere, este asortat de alte patru coloane în jurul clădirii, cu arhitrava în secțiuni curbate, fiecare dintre ele încheindu-se într-o proiecție susținută de o coloană.Wheeler, 97–106, 105 ciatat. Original, joncțiunea „incomodă” a fost ecranată de un perete și mai puțin evidentă.
La Praeneste (Palestrina modernă) în apropiere de Roma, un imens complex de pelerinaj din secolul I î.Hr. a condus vizitatorii pe mai multe niveluri cu clădiri mari pe un deal abrupt, înainte să ajungă în cele din urmă la sanctuarul în sine, o clădire circulară mult mai mică.Boardman, 256–257
Caesareum