thumb|220px|right|Mozaicuri cu teme orfice se găsesc în multe vile romane din epoca târzie Orfismul este o doctrină secretă provenită din Tracia care s-a răspândit probabil în Grecia secolului al V-lea î.Hr., ai cărei adepți se considerau urmașii lui Orfeu.Drept inițiatori ai învățăturilor orfice sunt numiți Orfeu și discipolul său Musaios pentru prima oară de către Euripide, în Rhesos, v. 943 ss. (a doua jumătate a secolului V î.Hr). Vezi pentru alte izvoare sursele legendei enumerate în articolul Orfeu.
Orfismul tracic Originile Izvoarele antice afirmă în mod repetat originea tracică a lui Orfeu. Istoricul Arrian pomenește în opera sa Bithynica din sec. II î.Hr. o nimfă numită Tracia, după care s-ar fi denumit țara cunoscută inițial sub numele de PèrkeLucius Flavius Arrianus: Fragmentul 13 din Bithynica.. Rădăcina indogermanică "per-/pir/per(k)" semnifică "stânca", "piscul" sau "piatra", ceea ce denotă cultul tracic al unei divinități a munților, identificată de greci cu frigiana Cybele. Fiul acesteia s-a numit Pèrkos sau Peiros și a fost venerat chiar și în epoca Imperiului Roman sub forma de "Heros equitans", un războinic călare, reprezentat uneori pe pietrele funerare romane din TraciaGawril I. Kazarow: Die Denkmäler des Thrakischen Reitergottes in Bulgarien = A Thrák lovasisten kultusszának emblékei Bulgáriában, 2 vol., Budapesta 1938 (= Dissertationes Pannonicae - serie 2, fasc 14)..
Cultul zeiței-mamă Pèrke/Tracia, celebrat în peșteri, cunoștea formele extatice ale cultului Cybelei, fiind la rândul său o celebrare a fertilitățiiPentru începuturile acestui cult în Tracia vezi și descrierea credințelor religioase din preistoria Bulgariei.. Acest cult a influențat probabil atât serbările dionisiace cât și ritualurile de sacrificiu ale orfismului. Tot din Tracia provine, se pare, și latura "apollinică" a cultului, inițiată de venerarea unei zeițe solare, căreia nu i se închinau sacrifcii sau sărbători tumultoase. Numele acesteia era în transpunerea greacă Hepta sau Hipta, semnificând a șaptea treaptă a teogoniei și, în același timp, a inițierii orfice. Fiul acestei zeițe era cunoscut din Creta până în Tracia sub numele de Zagreus, care era identificat cu Ares, Axiokersos, Orfeu, Rhesus și Zalmoxis. În teogonia orfică, acest zeu devine Dionysos Zagreus, sacrificat în ceremonii în ipostaza unui taur. Acest sacrificiu era celebrat ca hierogamie pe treapta a șaptea a creării universului.
Numele Sabazios, atribuit de greci lui Dionis sau lui Zeus, este probabil de origine frigiană, deoarece în Frigia apare teonimul Sabas pentru prima oară, ca graffito pe stânci. La traci a existat însă un zeu al soarelui, numit de Sofocle în acest fel și identificat cu ApolloSofocle: Fragmentul 523 dinTereus.. Aceast caracter heteroclit a lui Dionysos Zagreus, rezultat dintr-o îmbinare a calităților lui Helios și Chtonos-Dionis, e important pentru înțelegerea orfismului și a misterelor eleusine. Ca în cadrul acestora, adeptul lui Sabazios își află izbăvirea la traci în mod individual, prin ritualuri inițiatice. Diferită de doctrina metempsihozei la orfici e credința tracilor într-o înviere reală prin Sabazios, implicând atât nemurirea sufletului cât și cea a trupului.
Din legătura lui Sabazios cu Zeița Mamă se naște primul preot al cultului trac, identificat cu regele trac Rhesus, cu Orfeu și cu Zalmoxis, numit și "Orfeul nordic" sau, după interpretarea autorilor antici, "Cel care se află pe culme"Fol 2004, p. 178 (studiile la care se face referire în mod prescurtat sunt conținute de lista bibliografică)..
La Herodot, Zeița Mamă a tracilor e identificată cu Artemis, Zagreus cu Dionis și fiul celor doi, zeu al cailor la traci, cu AresHerodot:Istorii, Cartea V, paragraful 7.. Zeul Ares fusese trac și în accepția lui Homer, care în Iliada îl implicase pe zeul războiului în luptă sub chipul căpeteniei trace Akamas.Homer: Iliada, cântul V, versurile 461-462.
Teogonie și eshatologie Ritualurile orfice constau inițial în comemorarea teo- și cosmogoniei trace, reprezentată prin treptele inițierii. Numele grecești se datorează izvoarelor.
Primele patru trepte, tetrada, semnifică și cele patru ipostaze ale Zeiței Mamă în conformitate cu elementele pământ, aer, apă, foc: 1. Înainte de venirea Zeiței Mame, adică înaintea existenței cosmosului, domnea liniștea. 2. Zagreus ia ființă prin partenogeneză. 3. Perioada cât Zeița Mamă îl poartă pe Zagreus. 4. Nașterea lui Zagreus.
Această tetradă inițială e urmată de o triadă:
5. Strălucirea fiului-soare, aflat în zenit, corespunzând creârii axei soare-foc (pentada). 6. Mișcarea fiului între emisfera de sus și cea de jos, prin care e delimitat universul și spațiul sacru (hexada). 7. Unirea fiului cu mama într-o nuntă sfântă, hierogamia (heptada), semnificând actul creației. De aici provine denumirea Heptis dată zeiței. Această hierogamie de origine tracă a influențat și ritualul similar al misterelor din Eleusis. Celebrarea se făcea prin sfâșierea unui taur, al cărui sânge trebuia să curgă pe un altar sau chiar pe țărâna simbolizând poala Zeiței Mame. Conform sacrificiului, culoarea atribuită atunci zeului era cea roșie, a sângelui și a vinului. După înviere, Zagreus devenea zeul celest Sabazios, caracterizat de culoarea albă.
Următoarele două trepte sunt:
8. Nașterea unui fiu sacerdot și rege pe o a opta treaptă (octada). 9. Învestirea acestuia cu oficiul sacral suprem și puterea lumească se face prin Zeița Mamă, în eneadă. Această treaptă e reprezentată uneori în artele plastice.
După aceste module de patru, trei și două trepte mai lipsește o singură treaptă pentru a împlini decada:
10. Fiul-sacerdot se stinge din viață și devine nemuritor în lumea de apoi. Autorii greci îl văd pe această ultimă treaptă pe Orfeu, Zalmoxis sau Rhesus.
Acestui cicluCf. Fol 2002, p. 43, 47-48. i se adăuga o a doua decadă, în care avea loc unirea fiului-sacerdot cu Zeița-Mamă. Ritualurile ei, rezervate oligarhiei, au rămas necunoscute. Se pare că inițierea care urma avea loc odată cu învestirea unui rege. Unele formule de învestire sunt cunoscute din inscripții, care pomenesc pe un Kotes, fiu și slujitor al lui Helios-Apollo și al Mamei Munților, Oreas.
O reprezentare a întregii decade cosmice s-a păstrat în mormântul de la Sveštari în nordvestul Bulgariei de azi, în incinta cetății getice Daosdava (Orașul Lupilor).
Orfismul grec Izvoarele falsificate Orfismul grec are la bază mai ales texte anonime, care pretind a fi anterioare operei lui Homer. Poetul Onomacrit, care a trăit conform lui Herodot în perioada pisistratizilor (ca. 607 - 510 î. Hr.), e probabil principalul falsificator al textelor mistice ale sectei, pe care le-a atribuit lui Orfeu și discipolului acestuia, Musaios (xrhsmoi și teletai). Alte așa-zise "Scrieri ale lui Orfeu" sunt: triagmoi (atribuite lui Ion), ieroi logoi (ale tesalianului Teognet și pitagoricului Chercops), sothria (de Timokles sau de Persinos), krathres (Zopyros), tronismoi mhtrooi kai Bakxika (de Nichias Eleatul), eis Aidoy katabasis (de Herodicos din Perint), peplos kai diktyon (de Zopyros sau de Brontinos), pysika și un imn pitagoreic despre coborârea în infern (Brontinos)Burckhardt 1898-1902, vol. VII, p. 422, nota 376. Despre imnul pitagoreic atribuit lui Brontinos vezi Bremmer 1991, p. 26, cu referințe.. Diversele teogonii orfice au putut fi datate înaintea anului 500 î.Hr.West 1983, passim. West este contrazis în recenziile cărții sale, care constată imposibilitatea unei datări certe. Vezi Luc Brisson în Revue de l´Histoire des Religions 202 (1985), p. 389-420, și Nicholas J. Richardson în Classical Review 35 (1985), p. 87-90. Spre deosebire de alți cercetători, West localizează în studiul său de bază originea teogoniilor orfice în spațiul ionic și nu în cel sicilian. Metodele acestei localizări sunt criticate de Bremmer 1991, p. 24., doar o katabasis dedicată lui Heracles ar putea fi de dată mai veche și este atribuită unui poet influențat de orfism, adept al misterelor eleusineVezi Graf 1974, p. 146, care-l numește pe acest poet de la sfârșitul sec. VI î.Hr. chiar Musaios. Legătura cu misterele din Eleusis este analizată de Albert Heinrichs: Three Approaches to Greek Mythography, în: Bremmer 1987, p. 242-277.. Datarea acestor izvoare relevă faptul că Pitagora nu a putut fi influențat în timpul vieții de scrieri orfice, apropierea dintre pitagoreism și orfism s-a produs așadar mai târziuBremmer 1991, p. 25.. Imnurile pitagoreic-orfice sunt probabil de origine elenistico-egipteană.
Răspândirea Orfismul tracic a avut un loc principal de cult pe insula Samothràce încă din secolul VIII î.Hr., dinaintea răspândirii culturii elene. Celebrarea acestui cult tracic nu este dovedită numai de către izvoarele grecești, ci și de ruinele unui templu datând din secolul IV î.Hr., un loc de cult al aristocrației trace care-și reclama originea din preotul legendar Dardanus. Magna Mater a tetradei din Samothràce se numea Axiokersa, fiul ei Axieros și nepotul/fiul Axiokersos. Pe lângă aceste zeități mai era venerat și Kadmillos/Kasmillos, un zeu falic asociat ulterior lui Hermes. Probabil din acest cult s-a dezvoltat orfismul grec.
Venerarea lui Dionysos Zagreus a devenit sub stăpânirea tiranului Pisistratus (ca. 607 - 528 î.Hr.) principalul cult al populației rurale din Attica. În onoarea zeului erau sărbătorite pe atunci, pe lângă serbările tradițional dionisiace, și Marile Dionisii, inițiate de Pisistratus. Festivitățile aveau un rol inițiatic asemănător celui al misterelor de la Eleusis, cu care erau dealtfel înrudite atât formal cât și prin concepțiile eshatologice. De multe ori, cercetătorilor le este greu să facă o distincție clară între ritualurile orfice și misterele dionisiace. Astfel, orficul este condus în lumea de apoi de bacchoi (entuziaști) și mistagogiFrede 2004, p. 232.. Chiar imnurile eleusine aduse zeiței Demetra, datate în a doua jumătate a secolului V î.Hr. (terminus post quem), erau atribuite lui OrfeuPentru datare vezi Graf 1974, p. 79-150.. Cultul se pare că nu era unitar în Grecia, ci varia geografic, în funcție de diversele influențe ale tracilor, fenicienilor ori frigienilor. Influența egipteană asupra metempsihozei orfice, presupusă de HerodotHerodot: Istorii, Cartea II, par. 123., nu a putut fi dovedită.
Orfismul a avut probabil și după alungarea tiranilor Hippias și Hiparh mulți adepți, atât în rândurile grecilor cât și, ulterior, la romani. Fiind un cult esoteric, nu i se cunosc însă nici ceremoniile de mai târziu, care constau probabil în repetarea sacrificării zeului Dionysos ZagreusLa dezmembrarea și învierea copilului Dionis fac aluzie unele imne orfice, cf. West 1983, p. 6 și p. 15-16., nici gradul de rǎspândire. Datorită falsurilor și a similarităților cu misterele dionisiace există și studii care contestă existența orfismului ca fenomen semnificant în istoria religiei elene. Primul care a susținut o asemenea teorie, arătându-se pe bună dreptate sceptic față de rezultatele cercetărilor strict filologice ale imnurilor orfice, a fost Wilamowitz-Moellendorff, în 1931. Descoperirile arheologice făcute ulterior par însă a confirma larga răspândire a orfismului.