300px|right|Afiș guvernamental american Cauzele celui de-al Doilea Război Mondial sunt în general considerate invazia germano-rusă a Poloniei și atacul japonez asupra Chinei, Statelor Unite ale Americii și asupra coloniilor Regatului Unit și Olandei.

Printre cauzele războiului mondial s-au numărat creșterea naționalismului, a militarismului și existența multor probleme teritoriale rămase nerezolvate după încheierea Primului Război Mondial. Mișcările fasciste au apărut și s-au dezvoltat în Italia și Germania în timpul perioadei de instabilitate economică globală din timpul deceniilor al treilea și al celui de-al patrulea ai Marii Crize Economice. În Germania, resentimentele apărute în urma înfrângerii din primul război mondial și a semnării Păcii de la Versailles (în mod special a Articolului 231, așa-numita "Clauză de vinovăție"), credința în teoria loviturii de cuțit aplicate pe la spate și declanșarea Marii Crize Economice au fost elementele care au propulsat la putere Partidul Muncitoresc Național-Socialist German condus de Adolf Hitler. În acest timp, Tratatul de pace a început să nu mai fie aplicat cu foarte multă rigoare, din dorința de a evita izbucnirea unui nou război. Eșecul politicii franco-britanice de împăciuire cu Hitler, (politică care urmărea evitarea unui nou război, dar care l-a încurajat pe dictatorul german să devină mai îndrăzneț și i-a permis să reînarmeze țara), s-a aflat în strânsă legătură cu semnarea Pactului Molotov-Ribbentrop, (care a eliberat Germania de orice temere a vreunei reacții din partea URSS-ului în cazul invadării Poloniei). Liga Națiunilor, în ciuda eforturilor diplomatice făcute pentru evitarea războiului, se baza pe Marile Puteri pentru impunerea rezoluțiilor sale și, în lipsa voinței politice a acestora, nu a putut face nimic concret.

Japonia era condusă în anii 1930 de o clică militaristă care viza să transforme Imperiul Nipon într-o putere mondială. Japonia a invadat China pentru a suplini lipsa acută de resurse naturale și materii prime ale arhipelagului nipon. SUA și Marea Britanie au reacționat asigurând împrumuturi importante Chinei, oferind ajutor militar nedeclarat și instaurând un embargo din ce în ce mai strict împotriva Japoniei. Acest embargo ar fi trebuit să oblige Japonia să renunțe la teritoriile cucerite în China, deoarece Imperiului Nipon îi lipseau resursele de combustibil necesare alimentării uriașei sale mașini de război. Japonia a trebuit să facă față alternativelor retragerii din China sau cuceririi unor câmpuri petroliere. A ales a doua variantă, a cuceririi Indiilor Olandeze de Est și a intrării în conflict cu Statele Unite.

Caracteristici generale

Al Doilea Război Mondial a început în momentul în care acțiunile agresive ale Germaniei și Japoniei au devenit de netolerat pentru vecinii lor sau pentru țările cu care intrau în competiție pentru sferele de influență. Acțiunile acestea agresive au continuat mai mulți ani, fiind în cele din urmă contracarate prin acțiuni armate, după invazia Poloniei în Europa și a Chinei în Asia. În ambele cazuri, atacurile au fost pornite de elitele militariste ajunse la putere în deceniile care au precedat războiul, animate în acțiuniile lor de ideologii expansioniste și rasiste. Căile și motivele pentru care militariștii au ajuns la putere au diferit de la țară la țară, dar aveau unele similarități.

Deși Partidul Muncitoresc Național-Socialist German a ajuns la putere în Germania prin alegeri parlamentare libere, după acest moment a eliminat în scurt timp orice vestigii ale vechiului sistem democratic german. Popularitatea de care s-au bucurat la început în rândurile germanilor s-a datorat atitudinii lor de respingere a păcii de la Versailles (care avea prevederi care plasau Germania sub regimul a numeroase restricții), anticomunismului ferm ca și promisiunilor de reinstaurare a stabilității și reconstrucției economice. Naziștii au făcut de asemenea apel la sentimentele identității, superiorității și drepturilor "îndreptățite" germane, sentimente care aveau să joace un rol determinant în declanșarea războiului, pentru reîncorporarea teritoriilor pe care le considerau "de drept" ale Germaniei. Italia devenise un stat totalitarist mai devreme decât Germania, dar pentru motive asemănătoare.

Cauzele ideologice Comunismul

thumb|180px|Vladimir Ilici Lenin

Revoluția bolșevică din Rusia a trezit numeroase temeri în sufletele germanilor în legătură cu posibilitatea dezlănțuirii unei revoluții comuniste în propria lor țară. La scurtă vreme după terminarea primului război mondial, a existat o încercare a comuniștilor germani de preluare prin forță a puterii, tentativă înăbușită de soldații demobilizați, care se puseseră sub comanda foștilor lor ofițeri. Aceste forțe paramilitare au reprezentat o parte importantă a membrilor de la începutul existenței Partidului Muncitoresc Național-Socialist German. În rândul aliaților occidentali exista un curent conservator de dreapta (reprezentat în Anglia de primul ministru Neville Chamberlain), puternic anticomunist. Totuși, aceste forțe nu reușiseră să obțină în 1920-1921 sprijin pentru o intervenție de amploare împotriva bolșevicilor din partea cetățenilor lor epuizați de lunga conflagrație mondială, care tocmai se încheiase. Ca urmare, occidentalii au încurajat și chiar sprijinit fanatismul de extremă dreapta din "statele tampon", precum Germania sau Polonia și au sprijinit în mod tacit fasciștii din războiul civil spaniol. Unii dintre politicienii occidentali au văzut în fascism o forță care ar fi putut să se opună, ca reprezentanți ai capitalismului occidental, Uniunii Sovietice comuniste. Naziștii au primit astfel un larg sprijin economic, iar Anglia și Franța și-au trădat practic restul aliaților europeni (în mod special este vorba de Cehoslovacia), prin politica de "împăciuitorism". Odată cu semnarea Pactului de neagresiune sovieto-german din 1939, când a devenit clar că agresiunea germană nu mai era îndreptată exclusiv către URSS, sprijinul occidental pentru Hitler a scăzut dramatic. Speranțele dictatorului german ca Anglia și America să facă pace cu cel de-al treilea Reich se bazau pe sprijinul primit din partea occidentalilor în al treilea și al patrulea deceniu. Pe aceste speranțe și-a bazat Hitler atacul împotriva URSS-ului din 1941.

Expansionismul

thumb|Expansiunea Imperiului Japonez

Expansionismul este doctrina extinderii bazei teritoriale, sau a influenței economice a unei țări, realizată de obicei prin mijloacele agresiunii militare.

Italia, sub conducerea lui Benito Mussolini, a căutat să creeze un nou Imperiu Roman în Mediterana. În 1935, a invadat Etiopia, iar reacția Ligii Națiunilor și a puterilor occidentale a fost total nesemnificativă, atitudine care s-a menținut de-a lungul întregului deceniu al patrulea. Italia a invadat Albania la începutul anului 1939, mai înainte de declanșarea "oficială" a celei de-a doua conflagrații mondiale, iar mai apoi a atacat Grecia.

Unele dintre dorințele expansioniste ale Italiei pot fi puse pe seama nemulțumirii față de puținele câștiguri teritoriale obținute la încheierea primului război mondial, în ciuda eforturilor făcute alături de aliații occidentali. La Versailles, Italiei i se promisese o bună bucată din teritoriile Austriei, dar nu a obținut decât Tirolul de Sud, iar pretențiile în ceea ce privea Albania și Asia Mică au fost ignorate de națiunile mai puternice.

După Primul Război Mondial, Germania a pierdut teritorii în favoarea Lituaniei, Franței, Poloniei și Danemarcei. Cele mai importante pierderi erau Coridorul polonez, teritoriul Memel, Provincia Posen și cea mai mare parte a zonei bine dezvoltate din punct de vedere economic a Sileziei Superioare. Alte două regiuni foarte bine dezvoltate din punct de vedere economic – bazinul Saar și Renania – au fost plasate sub autoritatea (dar nu și sub jurisdicția) Franței.

Rezultatele acestor pierderi au fost migrația populației, nemulțumirea germanilor și relații încordate cu vecinii, toate ducând la apariția revanșismului și iredentismului. Sub conducerea naziștilor, Germania a declanșat un proces de expansiune, încercând să atingă granițele "legitime" ale Germaniei antebelice. Astfel, Germania a reocupat Renania și a acționat pentru reocuparea Coridorului polonez, ceea ce a dus în mod inevitabil la invadarea Poloniei. Datorită politicii și inacțiunii Aliaților occidentali, până în momentul atacării Poloniei, Hitler a considerat că poate să declanșeze războiul împotriva vecinilor săi răsăriteni fără să provoace un război general, sau, în cazul cel mai rău, să provoace reacția anglo-franceză într-un moment în care soarta conflictului ar fi fost deja decisă.

Hitler prețuia în mod special ideea unei Germanii Mari, care ar fi trebuit să unească între fruntariile sale pe toți germanii. Acțiunile din perioada interbelică în Austria și Cehoslovacia sunt ilustrative pentru aceste ambiții pangermane. În conformitate cu prevederile Tratatului de la Versailles, o uniune dintre Austria și Germania a fost interzisă în mod explicit. Un asemenea plan, care existase mai înainte de crearea statului german unificat din 1871, fusese respins de Austro-Ungaria din cauza luptelor pentru hegemonie dintre Austria și Prusia. La sfârșitul primului război mondial, majoritatea populației austriece sprijinea o asemenea uniune.

Ungaria, un aliat al Germaniei, pierduse enorm de multe teritorii la încheierea primului război mondial și după împărtirea Austro-Ungariei și spera să-și recapete cel puțin o parte din aceste teritorii cu sprijinul nazist.

În Asia, Japonia avea planuri expansioniste, alimentate, cel puțin în parte, de prea puținele câștiguri teritoriale obținute la sfârșitul primei conflagrații mondiale. În ciuda faptului că ocupase o colonie germană în China, câteva insule, unele teritorii în Siberia și portul rusesc Vladivostok, Japonia a fost forțată să cedeze aproape toate acestea odată cu încheierea păcii.

Fascismul

thumb|180px|Benito Mussolini, conducătorul Italiei Fasciste (stânga) și Adolf Hitler, liderul Germaniei Naziste

"Fascist" este un termen destul de cuprinzător care descrie un grup naționalist de extremă dreapta, care a cucerit puterea în mai multe țări europene în anii antebelici.

Din multe puncte de vedere, fascismul vedea armata ca pe un model pentru organizarea societății. Țările fasciste erau puternic militarizate, iar nevoia pentru eroismul individual era o parte importantă a ideologiei fasciste. În cartea sa, Doctrina fascismului, Benito Mussolini declara că: "fascismul nu crede, vorbind în general, în posibilitatea sau utilitatea păcii perpetue". Fasciștii credeau că războiul este o forță pozitivă de dezvoltare, și de aceea erau nerăbdători să participe la un nou conflict european.

Izolaționismul

Izolaționismul a fost politica externă dominantă a SUA de după încheierea primului război mondial. Deși SUA au rămas active în emisfera occidentală și în Pacific, ele s-au retras din alianțele europene - rămânând astfel fidele doctrinei Monroe, cu modificările ulterioare aduse de președintele Theodore Roosevelt.

Tendințele maselor largi britanice și franceze erau de asemenea izolaționiste. În legătură cu Cehoslovacia, primul ministru britanic Neville Chamberlain a spus: "Ce oribil, fantastic, este că noi ar trebui să săpăm tranșee și să ne punem măstile de gaze datorită neînțelegerilor dintr-o țară îndepărtată, dintre niște popoare despre care nu știm nimic. Eu sunt un om al păcii din adâncurile sufletului meu."

După numai câțiva ani de la această declarație, lumea se va afla cuprinsă de flăcările celei mai mari conflagrații mondiale.

Militarismul Articol principal: Militarism