este un film japonez din 1964, regizat de Hiroshi Teshigahara și cu Eiji Okada și Kyōko Kishida în rolurile principale. El face parte din Noul Val Japonez, a obținut recenzii critice pozitive și a fost nominalizat la două premii Oscar. Scenariul filmului este o adaptare realizată de Kōbō Abe a propriului său roman publicat în 1962. Femeia nisipurilor este al doilea din cele cinci filme pe care Teshigahara și Abe le-au făcut împreună.

Personajul principal al filmului este un profesor pasionat de entomologie care sosește într-o regiune de coastă îndepărtată de Tokio pentru a aduna insecte și, după ce pierde ultimul autobuz către oraș, este găzduit de o femeie singură care locuia într-o carieră de nisip și devine captiv în acel spațiu. Filmul a fost considerat o alegorie a conflictului cultural dintre Orient și Occident, cu atitudinea lor diferită față de libertate și viață, Patricia Erens, „Suna no Onna”, în Tom Pendergast și Sara Pendergast (ed.), International Dictionary of Films and Filmmakers, ed. a IV-a, St. James Press, New York, 2001, vol. 1, pp. 1167—1169. precum și o versiune modernă a mitului lui Sisif, în care cei doi captivi (bărbatul și femeia) sunt nevoiți să adune zi de zi nisipul care cade în groapă.

Femeia nisipurilor a câștigat premiile Kinema Junpō, Mainichi și Panglica Albastră pentru cel mai bun film, precum și premiul special al juriului la Festivalul Internațional de Film de la Cannes din 1964, și a fost nominalizat la două premii Oscar (premiul pentru cel mai bun film străin și premiul pentru cel mai bun regizor).

Rezumat

Profesorul de biologie Niki Jumpei călătorește într-o zi de vară într-o regiune de coastă pentru a aduna insecte care trăiesc în dunele de nisip, sperând să descopere o specie nouă care să-i poarte numele. Adoarme pe malul mării și pierde ultimul autobuz cu care putea să se întoarcă în oraș, iar niște localnici îi sugerează să rămână peste noapte în satul lor. Sătenii îl conduc în sat și îl coboară pe o scară de frânghie către o casă aflată într-o carieră de nisip, unde o tânără văduvă locuia singură după ce soțul și fiica ei fuseseră uciși de o furtună de nisip. Această femeie simplă și umilă este angajată de săteni să adune nisipul ce urma a fi vândut companiilor de construcții pentru a fi folosit la fabricarea betonului. Îndepărtarea nisipului protejează, de asemenea, casa și satul de mișcarea dunelor. Nina Cornyetz, The ethics of aesthetics in Japanese cinema and literature : polygraphic desire, Routledge, Taylor & Francis Group, Londra – New York, 2007, p. 59.

A doua zi dimineață, Jumpei constată că sătenii au luat scara de frânghie, așa că nu poate urca pe dună deoarece nisipul se prăbușește în jurul lui. Sătenii speră ca el să devină soțul femeii și să o ajute să adune nisipul. Amândoi sunt captivi: femeia nu are aspirații deosebite și își acceptă soarta, în schimb bărbatul încearcă să scape de ea. Încercările de evadare ale lui Jumpei se soldează cu eșec, iar foamea și setea îl determină treptat să cedeze în fața voinței sătenilor. Cei doi captivi se apropie puțin câte puțin și devin iubiți. Într-o dimineață, folosind un cârlig improvizat atașat de o frânghie, Jumpei reușește să urce pe dună, dar nu se poate orienta din cauza necunoașterii zonei și este prins în nisipuri mișcătoare. James Reid Paris, Classic Foreign Films: From 1960 to Today, Carol Publishing Group, Secaucus, NJ, 1993, p. 90. Beverley Bare Buehrer, Japanese films: a filmography and commentary, 1921–1989, McFarland & Co., Jefferson, North Carolina, 1990, p. 182. Sătenii îi aud strigătele de ajutor și îl scot de acolo, aducându-l în cariera de nisip.

În cele din urmă, Jumpei se resemnează cu situația sa. Cere să i se permită să vadă marea câteva minute pe zi, iar sătenii acceptă cu condiția ca el să facă dragoste cu femeia în fața lor. Disperat, Jumpei este de acord și încearcă să forțeze femeia, dar ea reușește să scape. Timpul trece, iar bărbatul captiv descoperă o modalitate de a obține apă din nisipul care se umezește noaptea și devine obsedat de perfecționarea acestei tehnici, care devine singura realizare utilă a vieții sale. Atunci când femeia rămâne însărcinată, sătenii o duc la medic și uită să ia cu ei scara de frânghie. Jumpei are șansa să fugă, dar preferă să aștepte întoarcerea femeii și să rămână alături de ea. Ultima imagine a filmului arată un raport al poliției, care dezvăluie că Jumpei este dat dispărut de șapte ani.

Distribuție Eiji Okada — entomologul Niki Jumpei Kyōko Kishida — „femeia nisipurilor” Kōji Mitsui — bătrânul satului Hiroko Itō — soția entomologului (în flashbackuri) Sen Yano — sătean Ginzō Sekiguchi — sătean Kiyoko Ichihara — sătean Tamutsu Tamura Hiroyuki Nishimoto — sătean

Producție thumb|right|Dunele de nisip din apropierea orașului Hamaoka Scenariul filmului este inspirat în mare măsură din romanul Femeia nisipurilor (砂の女 Suna no Onna) al lui Kōbō Abe, fiind scris chiar de autorul cărții și publicat în numărul din ianuarie 1963 al revistei Shinario a Asociației Scenariștilor Japonezi, apoi republicat în numărul din februarie 1964 al revistei Eiga geijutsu („Arta filmului”). Femeia nisipurilor a fost al doilea film la care Abe a colaborat cu regizorul Hiroshi Teshigahara, primul film realizat de cei doi fiind Kashi To Kodomo (Otoshiana, 1962). Cineastul Teshigahara era fiul fondatorului unei școli de aranjamente florale (ikebana) și a desfășurat o activitate artistică variată (de la modelarea ceramicii și organizarea ceremoniilor ceaiului până la regizarea spectacolelor de operă și a lungmetrajelor de cinema). Avea atunci vârsta de 37 de ani și, deși regizase până atunci doar un singur film artistic (Kashi To Kodomo), lucrase la realizarea filmelor documentare. Scurtmetrajul documentar Tokyo 1958 (1958) oferă o imagine modernă a capitalei japoneze, marcată prin creșterea inegalității sociale, a ratei de sinucideri, a aglomerării urbane, a poluării și a spiritului consumerist și mai ales prin abandonarea tot mai mare a tradițiilor. În filmele sale Hiroshi Teshigahara oferă o importanță mai mare imaginilor decât dialogului și se dovedește a fi un critic al societății japoneze postbelice.

Filmul Femeia nisipurilor a fost produs de compania Teshigahara Production, fiind filmat pe o peliculă alb-negru, și are o durată de 146 de minute. Producătorii filmului au fost Kiichi Ichikawa și Tadashi Ōno. Bugetul producției a fost de aproximativ 100.000 de dolari americani. Lungimea peliculei este de 4.020 de metri.

thumb|left|Dunele de nisip din apropierea orașului Tottori Filmările au avut loc pe parcursul a patru luni în zona dunelor de nisip din apropierea orașului Hamaoka, aflat în districtul Ogasa din prefectura Shizuoka, sau, după alte surse, în zona dunelor de nisip din apropierea orașului Tottori din prefectura Tottori. Rolurile principale au fost interpretate de Eiji Okada, cunoscut ca iubitul japonez din filmul franco-japonez Hiroshima, dragostea mea (1959), și Kyōko Kishida, cunoscută pentru rolul femeii căsătorite plictisite care se implică într-o relație amoroasă cu o frumoasă studentă în domeniul artelor, interpretată de Ayako Wakao, în filmul Manji (1964) al lui Yasuzō Masumura.

Secvența distribuției cu care începe filmul este o compoziție grafică avangardistă a artistului Kiyoshi Awazu, care are obiectivul de a evidenția vizual esența filmului. Acea compoziție conține imaginea unor amprente digitale și ale unor ștampile și o mică operă artistică tradițională japoneză cu un bărbat captiv între dungi ondulate ce imită dunele de nisip. Este sugerat în mod subtil conflictul dintre identitate (reprezentată de amprenta digitală și de ștampile) și societate (reprezentată de opera de artă tradițională) în Japonia postbelică prin migrarea tinerilor săteni către orașele occidentalizate și abandonarea tradițiilor culturale ca urmare a atracției exercitate de un stil de viață modern.

Tematică thumb|right|Amestecul cultural orientalo-occidental era observat inclusiv în comportamentul familiei imperiale japoneze. Fotografie din 1955. Femeia nisipurilor este, potrivit regizorului Hiroshi Teshigahara, o fantezie documentară și a generat o multitudine de interpretări critice. Ca și alte creații artistice similare (de exemplu, piesa de teatru existențialistă Cu ușile închise (1944) a lui Jean-Paul Sartre, piesa de teatru absurd Ce zile frumoase! (1961) a lui Samuel Beckett sau filmul mexican El ángel exterminador (1962) al lui Luis Buñuel), el are o natură suprarealistă și parțial absurdă.

Filmul lui Teshigahara este în primul rând o alegorie a conflictului cultural dintre Orient și Occident, cu atitudinea lor diferită față de libertate și viață, și reflectă schimbarea identității naționale japoneze ca urmare a modernizării rapide a țării după cel de-al Doilea Război Mondial. Personajul principal Niki Jumpei este, la începutul filmului, întruchiparea unei persoane de tip occidental: este ambițios și individualist, apreciază abordarea științifică a vieții și bunăstarea materială, poartă haine în stil european, dar, cu toate acestea, el este îndepărtat din punct de vedere emoțional de lumea din jurul său și nu este decât unul dintre milioanele de locuitori ai metropolei Tokio. Personajul încearcă inițial să scape și se opune sarcinii de strângere a nisipului care i s-a încredințat, dar, până la sfârșitul filmului, își acceptă soarta la fel ca Sisif, regele Ephyrei, condamnat să împingă veșnic pe un deal o stâncă uriașă, care odată ajunsă în vârf, se rostogolea din nou la vale. În cursul numeroaselor luni petrecute în cariera de nisip, personajul suferă o evoluție de la indignare până la umilință, se rupe de viața sa anterioară (de exemplu, el este îmbrăcat în haine tradiționale japoneze la finalul filmului), își pierde chiar și dorința de a părăsi locul său de captivitate, dar dobândește o libertate interioară. Această evoluție se încadrează în filozofia taoistă, care promovează necesitatea omului de a fi în armonie cu mediul social-natural și de a nu i se împotrivi. Omul nu mai este un individ izolat, ci devine o parte a unei comunități.

Criticii au remarcat perfecțiunea stilistică a filmului, erotismul său intens și profesionismul reprezentării dinamice a dunelor în continuă mișcare.

Lansare Femeia nisipurilor a fost lansat oficial în perioada februarie – aprilie 1964 în Japonia, unde a fost distribuit de compania Toho. După o lansare limitată în cinematograful Miyukiza din cartierul Hibiya (sectorul Chiyoda, Tokyo) la 15 februarie 1964, a avut loc o lansare generală două luni mai târziu, la 18 aprilie 1964, într-o versiune redusă la o durată de 127 de minute, identică cu versiunea lansată în străinătate. Filmul a obținut venituri mari în Japonia și s-a clasat pe locul 1 în topul celor mai bune filme japoneze ale anului 1964, realizat de revista Kinema Junpō.

După ce a fost prezentat la 30 aprilie 1964 la Festivalul Internațional de Film de la Cannes (Franța), filmul a fost lansat la 17 septembrie 1964 în Statele Unite ale Americii de către compania Pathé Contemporary Films sub titlul Woman in the dunes într-o versiune subtitrată în limba engleză cu o durată redusă de 127 de minute. El a fost unul din cele cinci filme japoneze vizionate la Festivalul de Film de la New York din luna septembrie a acelui an și a rulat la Cinema II (cinematograful lui Don Rugoff de pe Third Avenue din New York), unde a obținut un succes financiar neașteptat. Recenziile critice ale severului Bosley Crowther de la The New York Times și ale altor critici au contribuit, de asemenea, la succesul filmului.