Războiul Troian este un conflict militar celebru al Antichității, care i-a avut ca protagoniști pe eroii ahei și inamicii acestora, locuitorii orașului Troia din Asia MinorTurcia de astăzi. Conform mitologiei grecești, neînțelegerea ar fi izbucnit după ce Paris, prințul Troiei, ar fi răpit-o pe Elena, soția lui Menelau, regele Spartei. Deși neconfirmată istoric, legenda Războiului Troian este una dintre cele mai importante teme ale literaturii Greciei Antice, mai ales datorită celor două mari epopei, Iliada și Odiseea, atribuite lui Homer. Iliada relatează parțial ultimul an al asediului Troiei, iar Odiseea descrie drumul întortocheat al întoarcerii acasă a lui Ulise (Odiseu), regele Itacăi și unul dintre principalii lideri ai armatei aheilor. Alte segmente ale legendei sunt redate într-un ciclu de poeme eroice care nu a supraviețuit decât sub forma unor fragmente. Episoadele războiului au constituit material tematic și sursă de inspirație pentru tragedia greacă sau pentru poeții romani Virgiliu și Ovidiu.
Cauzele Războiului Troian sub aspect mitic sunt complexe, deoarece au antrenat chiar și zeitățile Olimpului. Se spune că în timpul nunții zeiței Thetis cu regele tesalian Peleus, tocmai când zeii dănțuiau, și-a făcut apariția Eris, personificarea discordiei, înciudată că nimeni nu s-a gândit să o invite, și a aruncat în mulțime un măr de aurDe aici și expresia mărul discordiei pe care stăteau scrise cuvintele „Celei mai frumoase”. Văzând mărul, Hera, Atena și Afrodita s-au grăbit să-l revendice, susținând fiecare în parte că le întrece în frumusețe pe celelalte două. Nereușind să ajungă la o înțelegere, cele trei zeițe au hotărât să ceară o opinie imparțială. De aceea l-au ales ca arbitru pe prințul troian Paris. Ademenit cu diferite daruri de învrăjbitele olimpiene, Paris i-a oferit în cele din urmă mărul Afroditei, după ce aceasta i-a promis că Elena, cea mai frumoasă femeie pământeană, îi va deveni soție. Prin farmecele specifice, zeița a determinat-o pe Elena să se îndrăgostească de Paris și să fugă cu el în Troia. Agamemnon, regele din Micene, a hotărât să răzbune onoarea fratelui său, Menelau, printr-un război îndreptat împotriva cetății care a făcut posibilă rușinea. De altfel, relațiile dintre Troia și restul Greciei erau oricum foarte tensionate. Războiul dintre troieni și ahei a durat zece ani, timp în care mulți eroi au murit, și din tabăra Eladei (Ahile, Aiax, Patrocles, Antiloh etc.), și din cea a Troiei (Hector, Deifob, Paris etc.). Chiar și lumea zeilor s-a divizat în susținerea uneia sau a alteia dintre cele două tabere: Poseidon, Hera, Atena, Hefaistos și Hermes erau de partea aheilor, iar Ares, Apollo, Afrodita, Artemis și chiar Zeus erau de partea troienilor. Într-un sfârșit, aheii reușesc să pătrundă în cetatea asediată, prin vicleșugul calului troian. Lipsiți de milă, ei îi masacrează fără discriminare pe locuitorii Troiei și profanează templele, gest ce va atrage mânia zeilor. Puțini dintre ahei au reușit să se întoarcă acasă după război: cei care nu au murit în luptă au fost zdrobiți la întoarcere de apele înfuriate ale lui Poseidon. Câțiva ahei au întemeiat colonii pe țărmurile cele mai îndepărtate ale lumii, purtați fiind de forțele divine. Dintre troieni, un număr redus a reușit să supraviețuiască masacrului. Mult mai târziu, romanii aveau să pretindă că sunt descendenții prințului Enea, frate al lui Paris, care, după căderea cetății, s-a îndreptat către Italia împreună cu alți troieni supraviețuitori. Legenda este istorisită de Vergilius în epopeea Eneida.
Grecii antici credeau că Războiul Troian chiar a existat, că a fost un eveniment istoric. Ei ziceau că a avut loc în secolul al XIII-lea i.Hr. sau al XII-lea i.Hr. și că Troia se afla în vecinătatea strâmtorii Dardanele, adică în nord-vestul Turciei actuale. Până în Epoca modernă s-a crezut că atât războiul, cât și orașul erau doar niște mituri și nu au existat. În 1870 însă, arheologul german Heinrich Schliemann a excavat un sit arheologic și a estimat că ar putea fi chiar rămășițele Troiei, lucru confirmat și de alți câțiva cercetătoriRutter, Jeremy B. Troy VII and the Historicity of the Trojan War .. Nu au rămas însă dovezi clare că Troia lui Homer chiar a existat sau că oricare dintre evenimentele prezentate în poemele eroice a avut loc. Mulți savanți au căzut de acord că mitul Războiului Troian ar putea avea și un miez istoric, epopeile homerice fiind astfel o fuziune de relatări despre asedii și expediții ale grecilor din Epoca Bronzului sau perioada miceniană. Cei care cred că legenda Războiului Troian derivă dintr-un anumit conflict istoric îl plasează, de obicei, între 1300 î.Hr. și 1200 î.Hr., preferând adesea datele oferite de Eratostene (1194 î.Hr. - 1184 î.Hr.), care corespund cu arderea Troiei a VII-a.
Surse Evenimentele din Războiul Troian au fost narate în multe lucrări din literatura greacă și adesea înfățișate în arta grecească. Nu există un singur text istoric care să expună întreaga poveste a războiului. În schimb, ea poate fi asamblată din mai multe surse diferite, care uneori relatează versiuni contradictorii ale evenimentelor. Cele mai importante surse literare sunt cele două poeme epice atribuite lui Homer, Iliada și Odiseea, compuse cândva între secolele al IX-lea i.Hr. și al VI-lea i.Hr. Fiecare poem narează doar o parte din Război. Iliada acoperă o mică parte din ultimul an de asediu, iar Odiseea se concentrează asupra întoarcerii lui Ulise în Itaca.
Alte episoade din Războiul Troian au fost dezvăluite în ciclul de poeme epice cunoscut și sub numele de „epopeile ciclice”: Kypria, Aithiopis, Iliada mică, Iliou persis, Nostoi și Telegoneia (Telegonia). Aceste texte au supraviețuit sub formă de fragmente, dar conținutul lor este cunoscut dintr-un rezumat inclus în Crestomatia lui Proclus. Autorul epopeilor ciclice și data când au fost scrise sunt necunoscute. Se crede că aceste poeme au fost compuse prin secolul al VII-lea î.Hr sau al VI-lea î.Hr., după apariția poemelor homerice.
Atât poemele homerice, cât și poemele ciclice își au originea în dezvoltarea tradiției orale a poveștilor despre războiul troian. Chiar și după scrierea acestor epopei, mitul despre războiul dintre troieni și ahei au continuat să circule pe cale orală, în diferite genuri de poezii sau povești. Evenimente și detalii ale legendei care sunt prezentate în opere literare abia mai târziu au fost probabil transmise oral și poate sunt la fel de vechi ca epopeile lui Homer. Arta vizuală, cum ar fi pictura vaselor, a fost un alt mod prin care mitul Războiului Troian a circulat.
Mai târziu, dramaturgii, istoricii și alți intelectuali vor crea lucrări inspirate din acest război. Cei patru mari autori de tragedii ai Atenei: Eschil, Sofocle, Aristofan și Euripide, au creat multe piese de teatru care portretizează episoade din Războiul Troian. În cartea a II-a din Eneida sunt oferite câteva detalii despre mitul acestui război, detalii despre care se crede că provin din epopeea Iliou persis.
Originea războiului Planul lui Zeus Conform mitologiei grecești, Zeus a devenit stăpânul lumii și regele zeilor după ce l-a detronat pe tatăl său, Cronos. Cronos, la rândul său, l-a detronat pe Uranus, pentru a fi zeu suprem. Zeus s-a căsătorit cu sora lui cea mai mică, Hera, dar nu i-a fost fidel acesteia, și în urma multor relații extraconjugale a avut o sumedenie de copii. Deoarece existau deja în lume prea mulți oameni, Zeus a găsit împreună cu Themis o soluție, Războiul Troian, pentru a depopula pământul, mai ales de semizeii descendenți.
Colina Erorilor Se zice că dealul pe care ar fi fost înălțată Troia se numea „Dealul greșelilor”, deoarece acolo a fost aruncată zeița erorii, Ate, când Zeus s-a mâniat pe ea și a izgonit-o din Olimp. Ajungând pe pământ, Ate a blestemat dealul să fie plin de amăgiri și să aducă ghinion, cu toate că va fi mult îndrăgit de oameni. Mai târziu, Ilos, fiul lui Tros, a hotărât să înalțe o cetate pe acel deal, de aceea a făcut sacrificii zeilor și le-a cerut încuviințarea. Din cer a căzut atunci o statuie misterioasă a Atenei, pe care Ilos a considerat-o ca fiind protectoare a viitoarei cetăți. El a numit cetatea Troia sau Ilion, după numele lui.
Laomedon Unul dintre regii Troiei a fost Laomedon, faimos pentru lăcomia și cinismul său. Vrând să construiască niște ziduri indestructibile pentru cetatea sa, el aduce o mare mulțime de salahori, printre care se aflau și zeii Poseidon și Apollo, deghizați în muritori. Ei au fost pedepsiți de Zeus să înalțe zidurile Troiei pentru că se răzvrătiseră cu puțin timp în urmă. Când s-a sfârșit zidirea, Laomedon i-a gonit pe lucrători, refuzând să le plătească munca, ceea ce a atras mânia celor doi zei, Poseidon și Apollo. Laomedon și-a pierdut la scurt timp tronul. A devenit rege în locul lui unul dintre fiii săi, Priam.
Visul Hecubei Priam s-a căsătorit cu Hecuba, care i-a născut 50 de fii, printre care se numără Hector, Deifob, Enea (după unele surse, Enea este fiul Afroditei și al lui Anchises) și Paris, și 12 fiice, printre care se numără și Polixene, Creuse, Laodice și Casandra. Despre Casandra se spune că l-a făcut pe Apollo să o îndrăgească. Apollo i-a oferit muritoarei darul sibilic, de a prezice, cu condiția să i se dăruiască. Casandra a acceptat, dar, odată instruită în tainele profeției, nu și-a respectat promisiunea. Zeul i-a aruncat o anatemă cumplită: prevestirile ei nu vor avea credibilitate în rândurile celorlalți.
Se zice că, atunci când Hecuba era însărcinată cu Paris, ea a visat o torță care arde întreg orașul troian. Preoții au tălmăcit semnele onirice și au sfătuit-o să sacrifice copilul. Hecuba a refuzat să comită actul, așa că l-a încredințat pe Paris unui păstor ce l-a dus pe muntele Ida și l-a abandonat acolo, sperând să-l ucidă fiarele pădurii.
Alexandru După trei zile, același păstor de pe Muntele Ida l-a găsit pe Paris și știind că este fiu de rege l-a crescut în casa lui și i-a pus numele Alexandru („Învingătorul”). Cu timpul, Alexandru ajunge la vârsta maturității. Organizând niște competiții sportive în cetatea sa, Priam poruncește oamenilor săi să aducă diferite animale pentru a le oferi ca premiu. Printre acestea se număra și un taur aspectuos crescut chiar de Alexandru și luat cu forța de gărzile troiene. Alexandru hotărăște să își recupereze animalul și participă la întreceri, ieșind învingător. Cerând informații despre originile victoriosului efeb, Priam află de la părintele adoptiv că tânărul este chiar fiul lui, Paris. Astfel, vlăstarul regal își recâștigă drepturile princiare și se mută în palatul troian.
Mărul discordiei și judecata lui Paris miniatura|dreapta|250px|„Judecata lui Paris”, Peter Paul Rubens, cca. 1636 (Galeria Națională, Londra) Cu timpul, Zeus află de la Themis și de la Prometeu (eliberat de Heracles din Caucaz) că el însuși va fi detronat de un urmaș. Altă profeție dezvăluia că zeița Thetis, cu care Zeus a avut o relație intimă, va naște un fiu care își va depăși tatăl în măreție. Poate din unul sau ambele motive Thetis a fost logodită cu un om, regele Peleus, fiul lui Aiakos, ori din ordinele lui Zeus, ori pentru a o bucura pe Hera, cea care a crescut-o.