Esențialismul este concepția că fiecare entitate deține un set de atribute necesare identității și funcției sale. În concepția occidentală timpurie, idealismul lui Platon susține faptul că toate lucrurile au o „esență” de acest fel, și anume o „idee” sau „formă” . În <i id="mwEg">Categorii</i>, Aristotel sugerează în manieră asemănătoare faptul că toate obiectele au o substanță care, după spusele lui George Lakofff, „ face ca lucrul să fie ceea ce este, și fără de care nu ar fi la fel“. Concepția opusă, non-esențialismul, neagă nevoia de a dispune de o astfel de „esență”.
Încă de la origini, esențialismul a reprezentat controverse. În dialogul său Parmenide, Platon îl descrie pe Socrate ca punând sub semnul întrebării această noțiune și sugeră faptul că, dacă acceptăm ideea că fiecare lucru sau acțiune, pur și simplu, face parte din esență ca să fie frumos sau că trebuie doar să acceptăm și „existența esențelor separate în cazul părului, noroiului și al mizeriei ". În domeniul biologiei și al altor științe naturale, acesta oferi logica taxonomiei cel puțin până în vremea lui Charles Darwin ; , în cazul biologiei, rolul și importanța esențialismului încă sunt discutabile.
Esențialismul și filozofia Esența este caracteristică substanței sau formei, din punct de vedere al formelor și ideilor ce se regăsesc în idealismul platonician . Aceasta este permanentă, inalterabilă și eternă și se găsește în fiecare lume posibilă. Umanismul clasic concepe omul în manieră esențialistă, prin susținerea noțiunii de natură umană eternă și neschimbătoare; fapt criticat de Kierkegaard, Marx, Heidegger, Sartre și de mulți alți gânditori existențiali și materialiști .
În filosofia lui Platon (în special în dialogurile Timaios și Philebos ), se spunea că lucrurile iau naștere din acțiunea demiurgului ce lucrează pentru a crea haos în entitățile ordonate. Multe definiții ale esenței se trag din străvechea înțelegere hilemorfică greacă a formării lucrurilor. Conform acesteia, structura și existența reală a oricărui lucru pot fi înțelese în analogie cu artefactul produs de meșter. Acesta are nevoie de hyle (cherestea sau lemn) și de un model, plan sau de o idee pe care la are în minte și conform cărora se prelucrează lemnul astfel încât să-i confere conturul sau forma indicată ( morphe ). Aristotel a fost primul care a folosit termenii de hyle și morphe. Conform explicației sale, toate entitățile se constituie din două aspecte: „materia” și „forma”. Forma specifică impusă este cea care îi conferă materiei identitatea, esența sau „firea” acesteia, altfel spus „ aceasta este ceea ce este”.
Platon a fost unul dintre primii esențialiști ce a postulat conceptul formelor ideale care reprezintă entitatea abstractă ale cărei obiecte individuale sunt simple reproduceri. Să luăm spre exemplu: forma ideală a cercului care este cercul perfect, ceva ce este imposibil de realizat din punct de vedere fizic. Cu toate acestea, este limpede că cercurile pe care le desenăm și le observăm au o idee în comun, și anume forma ideală. Platon sugeră că aceste idei sunt veșnice și mult superioare exprimării lor pe care o percepem în lumea materială prin compararea și raportarea acestora la forma ideală a fiecăreia. Formele lui Platon sunt privite ca fiind de o importanță decisivă în cazul dogmei esențialiste, din simplul fapt că ele reprezintă exemplul a ceea ce la obiecte este intrinsec și în afara contextului, și anume proprietățile abstracte care le fac să fie ceea ce sunt. (Pentru mai multe informații despre forme, citiți <i>Parabola peșterii</i> scrisă de Platon.)
Karl Popper separă termenul ambiguu de realism în esențialism și realism . El folosește termenul esențialism ori de câte ori se referă la opusul nominalismului, iar realismul doar în opoziție cu idealismul . Însuși Popper fiind realist este opusul idealistului și este mai degrabă nominalist metodologic, spre deosebire de esențialist. Spre exemplu, afirmațiile de genul „cățelul este un câine tânăr” ar trebui citite de la dreapta la stânga, ca răspuns la întrebarea „Ce vom numi câine tânăr” și niciodată de la stânga la dreapta ca răspuns la întrebarea „Ce este cățelușul?” The Open Society and its Enemies, passim.
Esențialismul metafizic În sensul său cel mai larg, esențialismul reprezintă orice filozofie care recunoaște primatul esenței . Spre deosebire de existențialism, care prezintă „ființa” ca pe o realitate fundamentală, ontologia esențialistă trebuie abordată din perspectivă metafizică. Cunoașterea empirică se dezvoltă din experiența universului relațional ale cărui componente și atribute se definesc și se măsoară din punct de vedere al legilor întemeiate intelectual. Astfel, în cazul omului de știință, realitatea se explorează ca sistem evolutiv de entități diverse, a căror ordine este determinată de principiul cauzalității.
Platon era de părere că universul este perfect, iar imperfecțiunile ce se observă provin din percepția limitată a omului asupra acestuia. La Platon, existau două realități: cea „esențială” sau ideală și cea „percepută”. Aristotel (384–322 î.Hr.) folosi termenul de esență pentru a desemna ceea ce au în comun lucrurile dintr-o categorie și fără de care nu pot aparține acesteia (de exemplu, raționalitatea reprezintă esența omului fără de care ființa nu poate fi om). În critica sa adresată filozofiei lui Aristotel, Bertrand Russell spunea că conceptul de esență inițiat de acesta transmitea în metafizică ceea ce era doar o comoditate verbală și confunda proprietățile limbajului cu cele ale lumii. De fapt, „esența” lucrului consta în proprietățile acelea definitorii fără de care nu i-am putea folosi denumirea. Bertrand Russell, A History of Western Philosophy, London: Routledge, 1991 Deși conceptului de esență „nu i s-a mai dat speranța de a fi dezlegat”, acesta începu să facă parte din fiecare filosofie până în perioada contemporană.
Originar din Egipt, filosoful Plotinus (204-270 e.n.) a introdus idealismul în Imperiul Roman sub denumirea de neoplatonism, iar alături de acesta, conceptul că nu numai că toate existențele provin dintr-o „esență primară”, ci mintea joacă un rol activ în modelarea sau ordonarea obiectelor percepției, mai degrabă decât receptarea pasivă a datelor empirice.
În ciuda bazei metafizice a termenului, academicienii și-au promovat justificările în domeniul științei, esteticii, euristicii, psihologiei și studiilor sociologice ce se bazează pe gen, din considerente esențialiste. Cea mai clară definiție posibilă a aceastei filosofii a fost dată de avocata Diana Fuss ce milita pentru drepturile gay-lor și ale lesbienelor și care a scris: „Esențialismul este cel mai frecvent înțeles ca o credință în esența reală, adevărată a lucrurilor, proprietățile invariabile și fixe care definesc„ ceea ce este ” a unei entități date. " Esențialismul metafizic este diametral opus realismului existențial în faptul că existența finită este doar o aparență diferențiată, în timp ce „realitatea finală” se consideră a fi esență absolută.
Esențialismul și psihologia dreapta|miniatura|220x220px| Paul Bloom încearcă să explice de ce oamenii vor plăti mai mult la o licitație pentru îmbrăcămintea celebrităților atunci când este nespălată. El crede că răspunsul la aceasta și la multe alte întrebări este acela că oamenii nu pot face nimic altceva decât să se gândească la obiecte ca și când ele conțin un fel de „esență” ce poate fi influențată. Paul Bloom, July 2011 Ted talk, "The Origins of Pleasure" Există o diferență între esențialismul metafizic (de deasupra) și cel psihologic, ultimul făcând referire nu la o afirmație reală despre lume, ci la una despre modul de reprezentare al entităților în cadrul cunoașterilor. (Medin, 1989). O influență considerabilă în acest domeniu a avut-o Susan Gelman, care a evidențiat multe domenii în care copiii și adulții întemeiază clase de entități, în special biologice, în limbaj esențialist, altfel spus, ca și cum ar avea o esență de bază imuabilă care poate fi folosită pentru a anticipa asemănările neobservate dintre membrii clasei respective. Gelman, S. The essential child: Origins of essentialism in everyday thought. New York: Oxford University Press. (Toosi & Ambady, 2011). Această relație cauzală este unidirecțională; caracteristică ce se poate observa la entitate nu definește esența de bază (Dar-Nimrod & Heine, 2011).
Esențialismul și psihologia dezvoltării Esențialismul a apărut ca concept important în domeniul psihologiei, în special în psihologia dezvoltării . Gelman, S. The essential child: Origins of essentialism in everyday thought. New York: Oxford University Press. Statisticianul Gelman și economistul Kremer au studiat în 1991 măsura în care copiii cu vârste cuprinse între patru și șapte ani dau dovadă de esențialism. Aceștia puteau identifica cauza comportamentului obiectelor însuflețite și neînsuflețite. Copiii au înțeles că esențele de bază anticipau comportamente ce se puteau observa. Participanții ar putea descrie corect comportamentul obiectelor însuflețite ca fiind auto-perpetuante, iar cele neînsuflețite ca fiind rezultatul adultului care influențează acțiunile acestuia. Acesta este modul biologic de reprezentare a trăsăturilor esențiale ale cunoașterilor. Înțelegerea mecanismului cauzal care stă la baza comportamentului presupune gândire esențialistă (Rangel și Keller, 2011). Copiii mai mici nu puteau identifica mecanismele cauzale ale comportamentului, în vreme ce copiii mai mari puteau. Acest lucru sugerează faptul că esențialismul își are rădăcinile în dezvoltarea cognitivă . Putem susține că modul în care copiii reprezintă entități se schimbă și variază de la a nu înțelege mecanismul cauzal al esenței de bază, până la a da dovadă de destulă înțelegere (Demoulin, Leyens și Yzerbyt, 2006).
Gândirea esențialistă se constituie din patru criterii. Primul este reprezentat de mecanismele cauzale individuale menționate anterior (del Rio & Strasser, 2011). Al doilea este potențialul înnăscut, mai exact presupunerea faptului că obiectul își va realiza ciclul predeterminat de dezvoltare (Kanovsky, 2007). Potrivit acestui criteriu, esențele anticipează evoluția entităților ce va avea loc pe parcursul vieții acestora. Al treilea criteriu este imuabilitatea (Holtz & Wagner, 2009). În ciuda modificării aspectului superficial al obiectului, acesta își păstrează esența. Modificările ce se pot observa la caracteristicile entității nu sunt suficient de importante pentru a-i modifica caracteristicile esențiale. Al patrulea este potențialul inductiv (Birnbaum, Deeb, Segall, Ben-Aliyahu și Diesendruck, 2010). Acesta sugerează faptul că entitățile pot împărtăși caracteristici comune, însă diferă în esență. Oricât de mult s-ar asemăna două ființe, caracteristicile lor vor fi cel mult analoge și vor diferi, înainte de toate, în esențe.