Prima expediție care a ajuns la Polul Sud geografic a fost condusă de exploratorul norvegian Roald Amundsen. El și alți patru au ajuns la pol la , cu cinci săptămâni înaintea unui grup britanic condus de Robert Falcon Scott, ca parte a expediției Terra Nova. Amundsen și echipa sa s-au întors în siguranță la baza lor și au aflat ulterior că Scott și cei patru tovarăși ai lui au murit în călătoria lor de întoarcere.

Planurile inițiale ale lui Amundsen s-au axat pe Arctica și cucerirea Polului Nord cu ajutorul unei derive extinse a unui vas prins în banchiza de gheață. A obținut utilizarea navei de explorare polară Fram a lui Fridtjof Nansen și a întreprins o amplă campanie de strângere de fonduri. Pregătirile pentru această expediție au fost perturbate când, în 1909, exploratorii americani și Robert E. Peary au afirmat fiecare că ar fi ajuns la Polul Nord. Amundsen și-a schimbat apoi planul și a început să se pregătească pentru o cucerire a Polului Sud; nesigur de măsura în care publicul și susținătorii săi îl vor sprijini, a păstrat secret acest obiectiv revizuit. Când a pornit în iunie 1910, chiar și pe echipajul său l-a făcut să creadă că se îmbarcă într-o derivă arctică și și-a dezvăluit adevărata destinație antarctică abia când Fram părăsea ultimul port de apel, Madeira.

Amundsen și-a făcut baza Antarctică, pe care a numit-o „Framheim”, în din . După câteva luni de pregătire, depozitare și un start fals care era să se încheie cu un dezastru, el și expediția sa au pornit spre pol în octombrie 1911. Pe parcursul călătoriei lor, au descoperit , care le-a asigurat traseul spre și în cele din urmă până la Polul Sud. Stăpânirea de către grup a utilizării schiurilor și expertiza lor cu au asigurat o călătorie rapidă și relativ lipsită de probleme. Printre alte realizări ale expediției s-au numărat prima explorare a Țării Regele Edward VII-lea și o amplă croazieră oceanografică.

Succesul expediției a fost larg aplaudat, deși povestea eșecului eroic al lui Scott a umbrit această realizare în Regatul Unit. Decizia lui Amundsen de a-și păstra adevăratele planuri în secret până în ultimul moment a fost și ea criticată. Istoricii polari recenți recunosc mai pe deplin îndemânarea și curajul expediției lui Amundsen; baza științifică permanentă de la pol poartă numele acestuia, împreună cu cel al lui Scott.

Context thumb|left|upright|Gjøa, micul sloop în care Amundsen și echipajul său au cucerit Pasajul de Nord-Vest, 1903–1906 Amundsen s-a născut în Fredrikstad (în jur de de Christiania (astăzi, Oslo)), Norvegia, în 1872, fiul unui armator. În 1893, și-a abandonat studiile medicale la Universitatea din Christiania și s-a înrolat ca marinar la bordul Magdalena pentru o călătorie în Arctica. După mai multe călătorii s-a calificat ca secund; când nu era pe mare, și-a dezvoltat abilitățile de schi fond în mediul dur al platoului din Norvegia. În 1896, inspirat de exploatările polare ale conaționalului său Fridtjof Nansen, Amundsen s-a alăturat expediției antarctice belgiene în calitate de marinar, la bordul vasului Belgica, comandat de Adrien de Gerlache. La începutul anului 1898, nava a rămas prinsă în din Marea Bellinghausen și a fost ținută repede aproape un an. Expediția a devenit astfel, involuntar, prima care a petrecut o iarnă completă în apele Antarcticii, o perioadă marcată de depresie, înfometare, nebunie și scorbut în rândul echipajului. Amundsen a rămas calm, consemnând totul și folosind experiența pentru a trage învățăminte în toate aspectele tehnicilor de explorare polară, în special ajutoare, îmbrăcăminte și regim alimentar.

Călătoria vasului Belgica a marcat începutul a ceea ce a devenit cunoscut sub numele de , și a fost urmată rapid de expediții din Regatul Unit, Suedia, Germania și Franța. Cu toate acestea, la întoarcerea în Norvegia în 1899, Amundsen și-a îndreptat atenția spre nord. Încrezător în abilitățile sale de a conduce o expediție, el a pus la cale o traversare a Pasajului de Nord-Vest, traseul maritim pe atunci necartografiat între Atlantic și Pacific, prin labirintul insulelor din nordul Canadei. După ce și-a dobândit , Amundsen a achiziționat un mic sloop, , pe care l-a adaptat pentru călătorii în Arctica. El și-a asigurat patronajul regelui Oscar al Suediei și Norvegiei, sprijinul lui Nansen și suficient sprijin financiar pentru a porni în iunie 1903 cu un echipaj format din șase oameni. Călătoria a durat până în 1906 și a fost un succes deplin; Pasajul de Nord-Vest, care îi învinsese pe marinari timp de secole, a fost în sfârșit cucerit. La 34 de ani, Amundsen a devenit un erou național, și un explorator polar de prim rang.

În noiembrie 1906, americanul Robert Peary s-a întors din ultima lui încercare nereușită de a ajunge la Polul Nord, revendicând un record de cu 87° 6′—record contestat de istoricii ulteriori. A început imediat să strângă fonduri pentru o nouă tentativă. În iulie 1907, , un fost tovarăș de vas al lui Amundsen pe Belgica, a pornit spre nord în ceea ce el spunea că este doar o expediție de vânătoare, dar despre care se zvonea că ar fi o încercare de a ajunge la Polul Nord. O lună mai târziu, a lui Ernest Shackleton a pornit spre Antarctica, în vreme ce Robert Falcon Scott se pregătea de o nouă expediție în caz că Shackleton va da greș. Amundsen considera că nu sunt motive să cedeze britanicilor prioritatea în sud, și a vorbit public despre perspectiva de a conduce o expediție antarctică—deși obiectivul lui preferat rămânea Polul Nord.

Pregătiri

Nansen și Fram thumb|upright|Fridtjof Nansen, a cărui derivă arctică din 1893–96 l-a inspirat pe Amundsen În 1893, Nansen își condusese nava Fram în banchiza arctică de gheață de pe coasta nordică a Siberiei și a lăsat-o să meargă în derivă spre Groenlanda, în speranța că această rută va traversa Polul Nord. În realitate, deriva nu s-a apropiat de pol, și încercarea lui Nansen și de a ajunge acolo pe jos nu a reușit.Vezi pentru o relatare pe scurt a expediției Fram a lui Nansen. Cu toate acestea, strategia lui Nansen a devenit baza propriilor planuri arctice ale lui Amundsen. El s-a gândit că, dacă ar intra în Oceanul Arctic prin strâmtoarea Bering, chiar la est de punctul de plecare al lui Nansen, nava sa va realiza o derivă mai la nord și va trece în apropiere de pol sau chiar prin el.

Amundsen l-a consultat pe Nansen, care a insistat că Fram este singura navă potrivită pentru o astfel de întreprindere. Fram a fost proiectată și construită în 1891–93 de , principalul constructor naval și arhitect naval din Norvegia, în conformitate cu specificațiile exacte ale lui Nansen, ca navă care să reziste expunerii prelungite la cele mai dure condiții arctice. Cea mai distinctivă caracteristică a navei era carena rotunjită care, potrivit lui Nansen, permitea navei „să alunece ca un țipar din îmbrățișarea gheții”. Pentru o rezistență suplimentară, carena a fost învelită în din America de Sud, lemnul cel mai dur disponibil, iar grinzile și bretelele au fost montate pe toată lungimea. Lățimea de a navei, foarte mare în raport cu lungimea totală de îi conferea un aspect îndesat. Această formă îi îmbunătățea rezistența în gheață, dar afecta performanțele sale în marea liberă, unde se mișca lent și tindea să se balanseze lateral foarte incomod. Cu toate acestea, aspectul, viteza și calitățile sale de navigare erau secundare pe lângă asigurarea unui adăpost sigur și cald pentru echipaj în timpul unui voiaj care se putea prelungi pe câțiva ani.

Fram ieșise practic neatinsă din expediția lui Nansen după aproape trei ani în gheața polară. La întoarcere, a fost reamenajată, înainte de a petrece patru ani sub comanda lui , cartografiind și explorând de teritoriu nelocuit din insulele din nordul Canadei. După ce călătoria lui Sverdrup s-a încheiat în 1902, Fram a fost ancorată în Christiania. Deși nava era, din punct de vedere tehnic, proprietatea statului, ea recunoscut tacit faptul că Nansen are primul cuvânt asupra ei. După întoarcerea din Arctica, în 1896, el își dorea să meargă cu Fram într-o expediție în Antarctica, dar până în 1907, astfel de speranțe au dispărut. La sfârșitul lunii septembrie a acelui an, Amundsen a fost chemat la Nansen acasă și i s-a spus că poate avea nava.

Pași inițiali Amundsen și-a făcut publice planurile la , la o ședință a . El urma să ocolească cu Fram Capul Horn spre Oceanul Pacific; după aprovizionare în San Francisco, nava urma să continue spre nord, prin Strâmtoarea Bering până la . De acolo, urma să stabilească un curs direct spre gheață pentru a începe o derivă care urma să se extindă pe patru sau cinci ani. Știința urma să fie la fel de importantă ca și explorarea geografică; Amundsen spera că observațiile continue vor ajuta la explicarea mai multor probleme nerezolvate. Planul a fost primit cu entuziasm, și a doua zi regele Haakon a deschis o listă de subscripție pentru un dar de 20.000 de coroane. La , Parlamentul Norvegian a aprobat un grant de 75.000 de coroane pentru dotarea navei. Strângerea de fonduri și managementul afacerilor expediției au fost puse în sarcina fratelui lui Amundsen, Leon, pentru ca exploratorul să se poată concentra pe aspectele mai practice de organizare.

În s-a anunțat că Shackleton a ajuns la 88° 23′ latitudine sudică — la 97 de mile marine () de Polul Sud—înainte de a face cale întoarsă; astfel, după cum observa Amundsen, în sud „mai rămâne[a] numai un colțișor”. El a lăudat fără rezerve realizarea lui Shackleton, scriind că acesta este echivalentul în sud al lui Nansen în nord. După această aventură aproape reușită, Scott și-a confirmat imediat intenția de a conduce o expediție (viitoarea expediție Terra Nova) care să cuprindă și „colțișorul” și să revendice obiectivul în numele Imperiului Britanic.

Personal

Amundsen a ales trei locotenenți de marină ca ofițeri ai expediției sale: , un navigator care avea să fie secund; Hjalmar Fredrik Gjertsen și . În ciuda faptului că nu avea pregătire medicală, Gjertsen a fost numit medic al expediției și a fost trimis la un „curs-fulger” de chirurgie și stomatologie. Tunarul de marină a fost acceptat la recomandarea lui Prestrud, deoarece se putea ocupa de majoritatea sarcinilor. Deși avea puțină experiență anterioară cu câinii de sanie, Amundsen a scris că Wisting a dezvoltat „o tehnică proprie” cu ei și a devenit un util veterinar amator.

De la început, pentru expediție a fost selectat , un schior campion care era și tâmplar priceput și producător de schiuri. Bjaaland era din în provincia Telemark din Norvegia, o regiune renumită pentru priceperea schiorilor săi și ca loc de origine al pionierului tehnicilor moderne, . Amundsen împărtășea credința lui Nansen că schiurile și câinii de sanie ofereau de departe cea mai eficientă metodă de transport în zona arctică și era hotărât să recruteze cei mai pricepuți conducători de câini. , care și-a dovedit valoarea în expediția Gjøa, a acceptat să călătorească din nou cu Amundsen. Mai târziu, i s-a alăturat , un expert în câini, și veteran al călătoriei din 1898–1902 a lui Fram, condusă de Sverdrup, și care intenționa să călătorească cu Amundsen numai până la San Francisco. Conștient de valoarea unui bucătar competent, Amundsen și-a asigurat serviciile lui , un alt veteran de sub Sverdrup care fusese bucătar la bordul lui Gjøa.