dreapta|miniatura| Un astrolab persan din secolul al XVIII-lea, păstrat la Whipple Museum of the History of Science din Cambridge, Anglia. Astronomia musulmană cuprinde dezvoltările în astronomie realizate în lumea musulmană, în special în Epoca de Aur a Islamului (secolele al IX-lea–al XIII-lea), și scrise în mare parte în limba arabă. Aceste dezvoltări au avut loc mai ales în Orientul Mijlociu, Asia Centrală, Al-Andalus și Africa de Nord, iar mai târziu în Orientul Îndepărtat și . Ea urmează îndeaproape geneza altor științe musulmane prin asimilarea materialelor străine și amalgamarea elementelor disparate ale acelor materiale pentru a crea o știință cu caracteristici musulmane. Printre acestea s-au numărat mai ales lucrări grecești, sasanide și , care au fost traduse și pe baza cărora s-a construit.

Astronomia islamică a jucat un rol semnificativ în revitalizarea astronomiei și Saliba (1999). în urma pierderii de cunoștințe din perioada medievală timpurie, în special cu producerea de traduceri latinești ale operelor arăbești . Astronomia musulmană a avut și o influență asupra și a .

Un număr semnificativ de stele de pe cer, cum ar fi Aldebaran, Altair și Deneb, și termeni astronomici precum alidadă, azimut și nadir, își trag numele de la denumirea lor arabă. Rămâne astăzi un mare corp de literatură din astronomia musulmană, care numără aproximativ 10.000 de manuscrise împrăștiate în întreaga lume, multe dintre ele nefiind citite sau catalogate. Chiar și așa, poate fi reconstruită o imagine rezonabilă exact a activității musulmane în domeniul astronomiei.

Istorie miniatura|200x200px| Un mare glob ceresc de persan de aramă, inscripționat ca fiind al lui Hadi Isfahani și o dată din 1197 AH / 1782-3 e.n. de formă sferică tipică, globul gravat cu marcaje, figuri și simboluri astrologice și detalii inscriptive Ahmad Dallal observă că, spre deosebire de babilonieni, greci și indieni, care au dezvoltat sisteme elaborate de studiu astronomic matematic, s-au bazat în totalitate pe observații empirice. Aceste observații s-au bazat pe răsăritul și apusul unor stele particulare, iar această zonă de studiu astronomică a fost cunoscută sub numele de anwa. Anwa a continuat să fie dezvoltată după islamizare de către arabi, unde astronomii musulmani au adăugat metode matematice la observațiile lor empirice.Dallal (1999), pg. 162 Potrivit lui David King, după ascensiunea islamului, obligația religioasă de a determina qibla și a inspirat mai multe progrese în astronomie timp de secole.

Donald Hill (1993) a împărțit astronomia islamică în patru perioade de timp distincte din istoria sa:

Islamul timpuriu În urma , sub , savanții musulmani au început să absoarbă cunoștințe astronomice elenistice și prin traduceri în arabă (în unele cazuri prin intermediul limbii persane).

Primele texte astronomice care au fost traduse în arabă au fost de origine indiană și persană. Cel mai notabil dintre texte a fost Zij al-Sindhind, o lucrare astronomică indiană din secolul al VIII-lea, care a fost tradusă de Muhammad ibn Ibrahim al-Fazari și după 770 e.n., cu ajutorul astronomilor indieni care au vizitat curtea califului Al-Mansur în 770. Un alt text tradus a fost Zij al-Shah, o colecție de tabele astronomice (bazate pe parametrii indieni) compilate în Persia Sasanidă de-a lungul a două secole. Fragmente de texte din această perioadă indică faptul că arabii au adoptat funcția sinus (moștenită din India) în locul coardelor de arc folosite în trigonometria greacă.Dallal (1999), pg. 162

Epoca de Aur dreapta|miniatura|250x250px| este un dispozitiv matematic inventat de Nasir al-Din al-Tusi în care un mic cerc se rotește în interiorul unui cerc mai mare de diametru dublu. Rotirile cercurilor fac ca un punct de pe circumferința cercului mai mic să oscileze înainte și înapoi în mișcare rectilinie de-a lungul unui diametru al cercului mai mare. Casa Înțelepciunii a fost o academie înființată la Bagdad sub califul abasid Al-Ma'mun la începutul secolului al IX-lea. Din acest moment, a fost posibilă investigarea independentă a sistemului ptolemaic. Potrivit lui Dallal (2010), utilizarea parametrilor, surselor și metodelor de calcul din diferite tradiții științifice a făcut ca tradiția ptolemaică să fie „receptivă chiar de la început la posibilitatea rafinării observaționale și a restructurării matematice”. Cercetarea astronomică a fost susținută în mare măsură de califul Abbasid Al-Mamun prin Casa Înțelepciunii. Bagdadul și Damascul au devenit centrele unei astfel de activități. Califii nu numai că au susținut financiar această lucrare, dar au înzestrat opera cu prestigiu formal.

Prima mare lucrare musulmană de astronomie a fost Zij al-Sindh a lui al-Khwarizmi din 830. Lucrarea conținea tabele pentru mișcările Soarelui, Lunii și ale celor cinci planete cunoscute la acea vreme. Lucrarea este semnificativă, deoarece a introdus concepte ptolemaice în științele islamice. Această lucrare marchează și punctul de cotitură în astronomia islamică. Până atunci, astronomii musulmani au adoptat o abordare în principal de cercetare a domeniului, traducând lucrări ale altora și luând la cunoștință fapte deja descoperite. Lucrarea lui Al-Khwarizmi a marcat începutul metodelor și studiilor și calculelor netradiționale.Dallal (1999), pg. 163

În 850, al-Farghani a scris Kitab fi Jawani (adică „Un compendiu al științei stelelor”). Cartea a dat în primul rând un rezumat al cosmografiei ptolemaice. Totuși, ea îl și corecta pe Ptolemeu pe baza descoperirilor astronomilor arabi anteriori. Al-Farghani a dat valori revizuite pentru oblicitatea eclipticii, mișcarea precesională a apogeelor Soarelui și Lunii și circumferinței Pământului. Cartea a fost vehiculată pe scară largă prin lumea musulmană și tradusă în latină.Dallal (1999), pg. 164

Astronomul egiptean a fost primul astronom care a găsit cu adevărat o eroare validă în calculele lui Ptolemeu despre mișcările planetei și aspectele lor particulare la sfârșitul secolului al X-lea. Ptolemeu calculase că ondularea Pământului, altfel cunoscută sub numele de precesie, varia cu 1 grad la fiecare 100 de ani. Ibn Yunus a contrazis această constatare calculând că ar fi fost de fapt 1 grad la fiecare 70 de ani și un sfert. Descoperirile lui Ibn Yunus și Ibn al-Shatir au făcut parte din calculele lui Copernic prin care el și-a dat seama că Soarele este centrul universului. miniatura|250x250px| O ilustrare a lucrărilor astronomice ale lui Al-Biruni explică diferitele faze ale Lunii. În această perioadă a înflorit un sistem de astronomie specific musulman. Perioada a început când astronomii musulmani au început să pună la îndoială cadrul sistemului astronomic ptolemaic. Totuși, aceste critici au rămas în cadrul geocentric și au urmat paradigma astronomică a lui Ptolemeu; un istoric a descris activitatea lor drept „un proiect reformist menit să consolideze astronomia ptolemaică prin alinierea la propriile sale principii”.

Între 1025 și 1028, Ibn al-Haytham a scris Al-Shukuk ala Batlamyus (adică „Îndoieli asupra lui Ptolemeu”). Menținând realitatea fizică a modelului geocentric, el a criticat elementele modelelor ptolemaice. Mulți astronomi au preluat provocarea prezentată în această lucrare, și anume aceea de a dezvolte modele alternative care să rezolve aceste dificultăți. În 1070, a publicat Tarik al-Aflak unde discuta despre problema „echivalentă” a modelului ptolemaic și propunea o soluție. În Al-Andalus, lucrarea anonimă al-Istidrak ala Batlamyus (adică „Recapitulare cu privire la Ptolemeu”), a inclus o listă de obiecții la adresa astronomiei ptolemaice.

Perioada târzie Printre astronomii notabili din perioada medievală târzie se numără (c. 1266), Nasir al-Din al-Tusi (1201–74), (c. 1311), Sadr al-Sharia al-Bukhari (c. 1347), Ibn al-Shatir (c. 1375) și (c. 1474). Dallal (1999), pg. 171

La sfârșitul secolului al XIII-lea, Nasir al-Din al-Tusi a creat cuplul Tusi, așa cum este ilustrat mai sus. Modelul avea să fie ulterior viabil pentru înțelegerea de către Copernic a acestor mișcări în opera sa din perioada Renașterii.

În secolul al XV-lea, căpetenia Timuridă Ulugh Beg din Samarkand a făcut din curtea sa ca un centru de patronaj pentru astronomie. A studiat-o în tinerețe, iar în 1420 a ordonat construirea , care a produs un nou set de tabele astronomice, și a contribuit și la alte progrese științifice și matematice.

Influențele în Asia de Est

China dreapta|miniatura|200x200px| Dispunerea . Influența musulmană asupra astronomiei chinezești a fost înregistrată pentru prima dată în timpul dinastiei Song, când un astronom musulman Hui, pe nume , a introdus conceptul de șapte zile într-o săptămână și a adus și alte contribuții.

Astronomii islamici au fost aduși în China pentru a lucra la elaborarea calendarului și la astronomie în timpul Imperiului Mongol și al dinastiei Yuan succesive. Savantul chinez l-a însoțit pe Genghis Han în Persia în 1210 și a studiat calendarul persanilor pentru a-l folosi în Imperiul Mongol. Kublai Han a adus iranieni la și o instituție pentru studii astronomice.Richard Bulliet, Pamela Crossley, Daniel Headrick, Steven Hirsch, Lyman Johnson, and David Northrup. The Earth and Its Peoples. 3. Boston: Houghton Mifflin Company, 2005.

Mai mulți astronomi chinezi au lucrat la , fondat de Nasir al-Din al-Tusi în 1259 sub patronajul lui din Persia. Unul dintre acești astronomi chinezi a fost Fu Mengchi sau Fu Mezhai. În 1267, astronomul persan , care anterior lucrase la observatorul Maragha, i-a prezentat lui Kublai Han șapte instrumente astronomice persane, inclusiv un terestru și o sferă armilară, precum și un almanah astronomic, care ulterior a fost cunoscut în China sub numele de Li Wannian („Calendarul celor zece mii de ani” sau „Calendarul etern”). El a fost cunoscut sub numele de „Zhamaluding” în China, unde, în 1271, a fost numit de han primul director al observatorului islamic din Beijing, cunoscut sub numele de Biroul Astronomic Musulman, care a funcționat alături de Biroul Astronomic Chinez timp de patru secole. Astronomia musulmană și-a câștigat o bună reputație în China pentru teoria latitudinilor planetare, care nu exista în astronomia chineză la acea vreme, și pentru predicția exactă a eclipselor.

Unele instrumente astronomice construite de celebrul astronom chinez Guo Shoujing la scurt timp după aceea seamănă cu stilul de instrumentare construit la Maragheh. În special, „instrumentul simplificat” (jianyi) și marele de la prezintă urme de influență musulmană. În timp ce a formulat calendarul Shoushili în 1281, lucrarea lui Shoujing în trigonometria sferică ar fi putut fi parțial influențată de , care era acceptată în mare parte la curtea lui Kublai.Ho, Peng Yoke. (2000). Li, Qi, and Shu: An Introduction to Science and Civilization in China, p. 105. Mineola: Dover Publications. . Aceste posibile influențe includ o metodă pseudo-geometrică pentru conversia între coordonatele ecuatoriale și ecliptice, utilizarea sistematică a zecimalelor în parametrii de bază și aplicarea interpolării cubice în calculul neregularității în mișcările planetare.

Împăratul Hongwu (r. 1368-1398) al dinastiei Ming (1328–1398), în primul an al domniei sale (1368), a recrutat specialiști han și ne-han în astrologie din instituțiile astronomice din Beijing ale fostului yuan mongol la Nanjing să devină oficiali ai nou-înființatului observator național.

În acel an, guvernul Ming a convocat pentru prima dată oficialii astronomi să vină spre sud din capitala de sus Yuan. Ei erau paisprezece. Pentru a spori precizia metodelor de observare și calcul, împăratul Hongwu a consolidat adoptarea sistemelor calendaristice paralele, Han și Hui. În anii următori, Curtea Ming a numit mai mulți astrologi Hui în funcții înalte în Observatorul Imperial. Ei au scris multe cărți despre astronomia islamică și au fabricat și echipamente astronomice bazate pe sistemul musulman.