Regatele Unite ale Suediei și Norvegiei, cunoscută mai ales ca Uniunea dintre Suedia și Norvegia, (; ) (sau și ca Suedia și Norvegia ori Suedia-Norvegia), sau ca Regatele Unite, a fost o uniune personală a regatelor Suedia și Norvegia sub un monarh comun și cu o politică externă comună care a durat din 1814 până la dizolvarea sa pașnică din 1905.
Constituțiile, parlamentele, guvernele, bisericile de stat, forțele armate și monedele naționale ale celor două state erau separate. Regii utilizau ca reședință oficială în special Stockholmul, unde se aflau de altfel și ambasadele străine. Guvernul norvegian era prezidat de un vicerege: suedez până în 1829 și norvegian până în 1856. Postul de vicerege a rămas vacant până în 1873, când a fost de altfel desființat. Politica externă era stabilită de către Ministerul Afacerilor Externe al Suediei până la dizolvarea uniunii din 1905.
Norvegia fusese într-o strânsă uniune cu Danemarca, dar alianța Danemarca-Norvegia cu Franța Napoleoniană i-a făcut pe britanici și ruși să accepte anexarea Norvegiei drept compensație pentru pierderea Finlandei în 1809, ca un gest de recunoștință pentru alăturarea suedezilor la luptele împotriva lui Napoleon. Prin Tratatul de la Kiel din 1814, regele Danemarcei și Norvegiei a fost forțat să cedeze Norvegia regelui Suediei. Dar Norvegia a refuzat să se supună prevederilor tratatului, regatul proclamându-și independența. Norvegienii au convocat o adunare constituantă la Eidsvoll la începutul anului 1814.
După adoptarea unei noi consituții pe , prințul Christian Frederick a fost ales rege. Războiul suedezo-norvegian care a urmat și Convenția de la Moss, care a pus capăt conflictului, l-au obligat pe Christian Frederick să abdice după încheierea unei sesiuni extraordinare a Stortingului, în cadrul căreia a fost revizuită Constituția pentru a face posibilă uniunea personală cu Suedia. Pe , Stortingul l-a ales pe Carol al XIII-lea ca rege al Norvegiei, consfințind astfel uniunea. Neînțelegerile neîntrerupte dintre cele două regate au condus la o încercare eșuată de creare a unui serviciu consular separat norvegian și apoi, pe , la proclamarea unilaterală a independenței Norvegiei de către Storting. Suedia a accepta dizolvarea uniunii pe . După plebiscitul din 1905, prințul Carl al Danemarcei a fost proclamat rege al Norvegiei, pe , cu numele de Haakon al VII-lea.
Cadrul istoric Suedia și Norvegia au fost unite sub aceeași coroană de două ori: din 1319 până în 1343 și pentru o mai scurtă perioadă în 1449–1450 în opoziție cu Christian de Oldenburg, care a fost ales rege al Uniunii de la Kalmar de către danezi. În secolele care au urmat, Norvegia a rămas într-o uniune strânsă cu Danemarca, din punct de vedere oficial ca un regat autonom, dar în realitate redusă la statutul de provincie, guvernată de regii danezi din capitala Copenhaga. După instaurarea absolutismului în 1660, a fost stabilită o formă de guvernare mai puternic centralizată, dar Norvegia a păstrat câteva instituții separate, printre care propriu sistem juridic și propria valută. Istoricii au denumit uniunea celor două regate ca Danemarca-Norvegia.
Suedia s-a deprins din Uniunea Kalmar definitiv în 1523 în timpul regelui Gustav Vasa, iar pe la mijlocul secolului al XVII-lea a devenit o mare putere regională, după implicarea armatelor lui Gustav Adolf în Războiul de Treizeci de Ani. Cu toate acestea, războaiele ambițioase ale regelui Carol al XII-lea au dus la pierderea acestui statut după Marele Război al Nordului din 1700–1721.
După desprinderea Suediei din Uniunea de la Kalmar, aceasta și Danemarca-Norvegia au devenit puteri rivale și au luptat în mai multe războaie, la finalul cărora atât Danemarca cât și Norvegia au fost obligate să cedeze provincii importante Suediei în 1645 și 1658. Suedia a invadat Norvegia în 1567, 1644, 1658 și 1716 cu scopul desființării uniunii cu Danemarca ori să o anexeze sau să formeze o nouă uniune. Războaiele și invaziile repetate au creat resentimente puternice în rândul norvegienilor față de Suedia.
În timpul secolului al XVIII-lea, Norvegia s-a bucurat de o perioadă de prosperitate și a devenit o parte tot mai importantă a uniunii. Cea mai mare creștere a avut-o exportul de cherestea, Regatul Unit fiind cel mai important importator. Proprietarii de joagăre și negustorii de cherestea din regiunea Christiania, care acumulaseră averi mari și influență economică, au format o elită care au început să vadă guvernul central de la Copenhaga ca o piedică în fața aspirațiilor norvegiene. Revigorarea sentimentelor naționale au dus la punerea sub semnul întrebării a politicilor care favorizau interesele daneze și respingeau revendicările norvegienilor pentru instituții naționale importante precum o bancă sau o universitate. Unii dintre membrii „aristocrației lemnului” îi vedeau pe suedezi ca pe niște parteneri naturali și întrețineau relații comerciale și politice bune cu Suedia.
În jurul anului 1800, mai multe personalități norvegiene erau în secret în favoarea unei despărțiri de Danemarca, dar nu au întreprins măsuri concrete pentru obținerea independenței. Conducătorul lor neoficial a fost contele Herman Wedel-Jarlsberg.
Politica suedeză din aceeași perioadă era să întrețină contacte apropiate cu Norvegia și să încurajeze orice semn de separatism. Regele Gustav al III-lea (1746–1792) a întreținut legături active cu cercurile politice și economice norvegiene pentru favorizarea unei uniuni cu Suedia și ruperea uniunii cu Danemarca. Eforturile pentru o „reapropiere” făcute de pe ambele laturi ale frontierei nu au fost deloc realiste mai înainte ca Războaiele Napoleoniene să creeze condiții care să provoace schimbări politice în Scandinavia. Consecințele Războaielor Napoleoniene Suedia și Danemarca-Norvegia au încercat (și au și reușit pentru o perioadă) să rămână neutre în timpul Războaielor Napoleoniene, în ciuda numeroaselor invitații de care le-au primit să se alăture taberelor aflate în conflict. Ambele țări s-au alăturat Rusiei în Liga Neutralității Armate în 1800. Danemarca-Norvegia a fost forțată să se retragă din Ligă după raidul britanic în timpul primei bătălii de la Copenhaga din aprilie 1801, dar a continuat să respecte politica de neutralitate. Liga s-a destrămat după asasinarea țarului Pavel I în 1801.
Danemarca-Norvegia a fost împinsă să intre în alianță cu Franța după un al doilea atac preventiv britanic împotriva flotei daneze în a doua bătălie de la Copenhaga. Capitala aflată fără apărare a fost obligată să accepte predarea flotei după un bombardament britanic puternic, trupele terestre fiind masate la granița sudică pentru apărarea împotriva unui posibil atac francez. Cum Suedia se alăturase britanicilor între timp, Danemarca-Norvegia a fost forțată de Napoleon să declare război Suediei pe .
Datorită faptului că blocada navală britanică a împiedicat comunicațiile dintre Danemarca și Norvegia, a fost înființat un guvern provizoriu norvegian în Christiania, în frunte cu generalul de armată prințul Carl August de Augustenborg. Acest prim guvern național înființat după secole de guvernare daneză a demonstrat că autonomia este posibilă pentru Norvegia, acest guvern fiind văzut ca un test al viabilității independenței. Cea mai mare provocare a lui Christian August a fost asigurarea aprovizionării în timpul blocadei. Când Suedia a invadat Norvegia în primăvara anului 1808, Christian August a preluat personal comanda armatei Norvegiei de Sud și a obligat forțele suedeze superioare din punct de vedere numeric să se retragă în spatele frontierei după bătăliile de la Toverud și Prestebakke. Succesele sale în calitate de comandant militar și de șef al guvernului provizoriu l-au făcut foarte popular în Norvegia. Mai mult decât atât, adversarii săi din Suedia au observat meritele și popularitatea lui și, în 1809, l-au ales ca succesor la tronul suedez, după ce regele Gustav Adolf a fost detronat.
Unul dintre motivele care au contribuit la prestația slabă a forțelor suedeze de invazie în Norvegia a fost invazia simultană rusă în Finlanda din . Războiul pe două fronturi a fost un dezastru pentru Suedia. Suedia a fost obligată să cedeze întreg teritoriul finlandez prin Pacea de la Fredrikshamn de pe . Între timp, nemulțumirile armatei față de modul în care regele a condus războiul au dus la detronarea lui Gustav al IV-lea pe . Prințul Christian August, comandantul forțelor norvegiene inamice, care fusese numit vicerege al Norvegiei în 1809, a fost ales de ofițerii care îl detronaseră pe regele Suediei ca prinț moștenitor datorită popularității în rândul norvegienilor, sperând că astfel va fi deschisă calea pentru o uniune cu Norvegia, care ar fi compensat pierderea Finlandei. Christian August a fost foarte apreciat pentru că nu a urmărit trupele suedeze în retragere, în condițiile în care Suedia făcea față cu greu asaltului armatei ruse în Finlanda. Christian August a fost ales prinț moștenitor al Suediei pe . El a părăsit Norvegia pe . După moarte subită a lui Christian August (), suedezii au ales ca succesor un alt general inamic, mareșalul francez Jean Baptiste Bernadotte, care a fost considerat nu doar un militar care a dat dovadă de măiestrie militară, dar și un adversar care s-a comportat cavalerește în război.
Suedia a căutat compensații pentru pierderea Finlandei
Obiectivul principal al politicii lui Bernadotte după alegerea sa ca prinț moștenitor a fost anexarea Norvegiei. El a urmărit îndeplinirea acestui obiectiv renunțând la orice pretenție legată de Finlanda pe de-o parte, și alăturându-se inamicilor lui Napoleon pe de alta. În 1812, el a semnat cu Rusia pentru lupta împotriva Franței și uniunii Danemarca-Norvegia. Politica sa externă a provocat unele critici în rândul politicienilor suedezi, care considerau că este imoral să te folosești de slăbiciunea unui vecin prietenos mai slab pentru obținerea de compensații teritoriale. În plus, Regatul Unit și Rusia au insistat datoria prințului moștenitor are în primul rând o datorie față de coaliția anti-napoleoniană. Marea Britanie a opus cu fermitate cheltuirii subvențiilor sale pentru aventura norvegiană mai înainte ca inamicul comun să fi fost zdrobit. Marea Britanie a promis lipsită de entuziasm să aprobe uniunea Norvegiei și Suediei negociată prin tratatul de la Stockholm din . Câteva săptămâni mai târziu, Rusia a garantat înființarea uniunii, iar în aprilie, Prusia a promis că va fi de acord cu anexarea Norvegiei de către suedezi. Între timp, Suedia și-a îndeplinit obligațiile asumate, alăturându-se celei de a Șasea Coaliții și a declarat război Franței și Danemarcei pe .
În timpul campaniei sale pe continent, Carol al XIV-lea a condus spre victorie Armata Nordică în bătălia de la Leipzig, după care a atacat Danemarca pentru a-l forța pe regele danez să cedeze Norvegia. 1814
Tratatul de la Kiel Pe 7 ianuarie, în condițiile în care forțele daneze erau pe cale să fie copleșite de trupele suedeze, ruse și germane sub comanda prințului moștenitor ales al Suediei, regele Frederic al VI-lea al Danemarcei (și Norvegiei)a acceptat să cedeze Norvegia regelui Suediei pentru ca să evite ocuparea Iutlandei.