Ordinul Cavalerilor Teutoni (în , acronim OT, în ) este un ordin religios german catolic, fost militar de asemenea, format la sfârșitul secolului al XII-lea la Acra, în Palestina. În Evul Mediu, ordinul era unul religios-militar cruciat. Cavalerii teutoni purtau veșminte albe prevăzute cu o cruce neagră. Astfel, ordinul cavalerilor teutoni (sau ordinul teutonic) a fost unul dintre cele mai importante ordine cavalerești-militare care au participat în cruciade de-a lungul timpului. În același timp, ordinul a avut o extindere teritorială însemnată în Europa Centrală, de Nord (în special în jurul Mării Baltice, în Estonia de astăzi) și de Est ca Statul monastic al Cavalerilor Teutoni () cu capitala la Königsberg (actualul Kaliningrad) în decursul Evului Mediu târziu. În timpul Evului Mediu Clasic (), ordinul cavalerilor teutoni a atras coloniști germani care s-au stabilit pe cuprinsul țărilor baltice contemporane (i.e., Estonia și Letonia), aceștia devenind cunoscuți în timp ca germani baltici (), punând bazele multor sate și orașe cenzitare.
Pe teritoriul de astăzi al României, cavalerii teutoni au avut o prezență considerabilă, strategică și importantă în Evul Mediu în Transilvania, mai precis în Țara Bârsei (), precum și în nordul Principatului Moldovei, ulterior sudul Bucovinei (județul Suceava), aproape de orașul Siret, unde au construit o cetate, ulterior distrusă de tătari în 1241. De asemenea, conform unor cercetători, cavalerii teutoni au mai construit o cetate și la sud de Carpați, în Țara Românească, mai precis Cetatea Oratea (), ale cărei ruine se mai poate vedea și astăzi în județul Argeș. Totodată, conform unor cercetători și istorici români (de ex. Bogdan Petriceicu Hasdeu), este foarte posibil ca ordinul cavalerilor teutoni să fi fost prezenți și la Târgu Neamț în trecut, foarte posibil construind Cetatea Neamț. Cea mai importantă fortăreață ridicată de cavalerii teutoni este Castelul Malbork din nordul Poloniei, situat în proximitatea Mării Baltice și a orașului Gdańsk, clădit după modelul lor în stil , de castel de ordin monastico-cavaleresc. Imnul cavalerilor teutoni este Christ ist erstanden („Hristos a înviat”). Din 1834 până în prezent, ordinul a devenit unul spitalicesc, având un rol mai degrabă simbolic.
În Țara Bârsei (1211-1225) După ce forțele creștine implicate în cruciadele din estul Mediteranei au fost învinse, ordinul a fost nevoit să se retragă și s-a mutat, în 1211, în Țara Bârsei din sud-estul Transilvaniei, unde a fost chemat pentru a ajuta Regatul Ungariei la apărarea graniței estice de incursiunile cumane și să întărească poziția bisericii catolice într-o zonă în care majoritatea populației era ortodoxă.Enciclopedia României, vol. I-IV, București, 1938, Dimitrie Gusti (coordonator), pag. 103 Pentru colonizarea cavalerilor teutoni, regele Andrei al II-lea al Ungariei a emis în același an diploma de donație:
Bula papală de aprobare a acestui transfer de suzeranitate a reprodus acest act, dar a adăugat câteva rânduri din care rezultă că terenul era deja populat la data donației de o altă populație decât cea a cavalerilor.Alexandru D. Xenopol, Une énigme historique. Les Roumains au moyen âge, Paris, 1885 Și arheologia confirmă preexistența unei populații locale.Alexandru Madgearu, Români și pecenegi în sudul Transilvaniei, Editura Economică, 2005, ISBN 973-709-158-2
Motivele de așezare a cavalerilor teutoni în Țara Bârsei includeau, printre altele, apărarea trecătorilor de incursiunile cumane, convertirea românilor la catolicism, și exploatarea minelor de aur și de argint din Transilvania.
În timpul celor 14 ani în care a stăpânit Țara Bârsei, Ordinul Cavalerilor Teutoni a construit acolo un număr de fortificații. Ordinul a ridicat cinci castele, așezate strategic, și anume Castrum Crucpurg sau Kreuzburg ("Cetatea Crucii") de la o trecătoare din est, probabil în Munții Siriu la Tabla Buții (Pasul Buzău); Castrum Mariae sau Marienburg ("Cetatea [Sf.] Maria", Feldioara); Schwarzburg ("Cetatea Neagră", Apoldu de Sus); Heldenburg ("Cetatea Eroilor", în apropiere de Heldsdorf/ Hălchiu); și cetatea din zona Rucăr, de deasupra localității Podu Dâmboviței. Ordinul a colonizat un număr însemnat de țărani și meșteșugari preponderent germani, care le asigurau hrana și produsele meșteșugărești necesare. Aceștia au fost denumiți în timp sași și s-au așezat alături de populația autohtonă, formată din români, slavi și pecenegi. Primele localități înființate sau puternic dezvoltate de nou-veniți au fost Marienburg (Feldioara), Kronstadt (Brașov), Zeiden (Codlea), Rosenau (Râșnov) și Tartlau (Prejmer).
Între timp, Ordinul Cavalerilor Teutoni a participat între 1217 ș1 1221 și la Cruciada a V-a din Egipt.
După ce au câștigat câteva lupte împotriva cumanilor care controlau regiunea vecină la sud-est de Transilvania, se pare că Ordinul Cavalerilor Teutoni a primit sau au pus stăpânire pe terenuri suplimentare, în zone necontrolate de regatul Ungaria, și chiar și un accept de a construi castele de piatră. Dar în 1225, ambițiile și activitățile militare ale cavalerilor teutoni în zonă s-au încheiat brusc.
Devenind din ce în ce mai puternic, ordinul a început să-și extindă autoritatea și dincolo de munții de graniță, construind fortificații la Tabla Buții din Pasul Buzău și la Podul Dâmboviței (la sud de pasul Bran). Către 1225, cavalerii teutoni au început să-și urmărească vizibil propriile interese și deci să se desolidarizeze de regele Ungariei, punând oficial teritoriul stăpânit de ei sub autoritatea papei. Acest lucru era favorizat de legăturile ordinului cu papalitatea (era socotit egalul Ordinului templierilor și Ordinului ospitalierilor) și în special de legăturile marelui maestru al ordinului, Hermann von Salza, cu împăratul romano-german Frederic al II-lea și cu Papa Honoriu al III-lea. Drept urmare, în 1225, regele Ungariei a dus o luptă decisivă împotriva ordinului, învingându-l, după care Ordinul Cavalerilor Teutoni a fost expulzat definitiv din Țara Bârsei. Sașii colonizați de teutoni au rămas în continuare în Țara Bârsei, sub ascultarea unui comite (conte) numit de rege.
Novgorod În 1242 cavalerii teutoni au invadat Republica Novgorodului (un stat desprins din Rusia Kieveană), dar au fost înfrânți lângă lacul Peipsi (Peipus sau Ciudski) și obligați să se retragă, împinși de forțele prințului Aleksandr Nevski.
În Prusia După expulzarea lor din Țara Bârsei (), în 1226 ordinul începe campania de creștinare a prușilor păgâni, pe teritoriul cărora înființează un stat. Odată stabiliți acolo, cavalerii teutoni au organizat campanii militare împotriva vecinilor, mai precis Regatul Poloniei, Marele Ducat al Lituaniei și Republica Novgorodului. În scurt timp au devenit o forță navală în Marea Baltică.
În 1410, după lungi conflicte militare, alianța polono-lituaniană a înfrânt Ordinul Cavalerilor Teutoni, distrugându-i decisiv puterea militară în Bătălia de la Grunwald (numită și bătălia de la Tannenberg). Ordinul a intrat și în declin politic, criza lui culminând cu atacul polonezilor la Marienburg în anul 1466, iar în 1525 conducătorul ordinului, Albert de Brandenburg, a renunțat la titlu și s-a convertit la luteranism, devenind duce de Prusia.
În 1485, ordinul s-a implicat în Țara Românească în războaiele împotriva Imperiului Otoman.
Ordinul Cavalerilor Teutoni a fost desființat în 1809 de Napoleon Bonaparte. Ulterior și-a reluat activitatea, continuând să existe sub conducerea Habsburgilor. În prezent, Ordinul Cavalerilor Teutoni desfășoară activități nemilitare caritative în Europa Centrală.
Organizarea modernă Ordinul romano-catolic a continuat să existe în diferitele teritorii guvernate de Imperiul austriac, departe de amestecul lui Napoleon Bonaparte. Începând cu 1804, Ordinul a fost condus de membri ai dinastiei habsburgice.
Prăbușirea monarhiei habsburgice și a imperiului care au controlat Austria, Tirolul italian, Boemia și Balcanii au provocat Ordinului o criză zdrobitoare. În timp ce în noua Republică austriacă, Ordinul părea să aibă o oarecare speranță de supraviețuire, în celelalte părți ale fostelor teritorii habsburgice, tendința a fost de a considera Ordinul ca ordin onorific cavaleresc al Casei de Habsburg. Consecința acestui lucru risca să fie confiscarea bunurilor Ordinului ca bunuri ale Casei de Habsburg-Lorena. Pentru a clarifica distincția, la 1923, Înaltul Maestru de atunci, feldmareșalul Eugen de Austria-Teschen, arhiducele Austriei, membru al Casei de Habsburg și comandant activ al armatei austro-ungare înaintea și pe timpul Primului Război Mondial, l-a ales pe Norbert Klein, pe vremea aceea Episcopul de Brno (Brünn), Coadjutor, apoi a demisionat, lăsându-l pe episcop ca Înalt Maestru al Ordinului.
Ca urmare a acestei tactici, până la 1928, fostele teritorii habsburgice, acum independente, au recunoscut Ordinul ca ordin religios catolic oarecare. Ordinul însuși a introdus o regulă nouă, aprobată de Papa Pius al XI-lea la 1929, potrivit căreia conducerea Ordinului va fi, pe viitor, pe mâna unui preot al Ordinului, la fel în provinciile sale constitutive, în timp ce ramura feminină a Ordinului va avea starețe (situația lor organizatorică fiind îmbunătățită la 1936).
Acest lucru a finalizat transformarea a ceea ce a rămas, în Biserica Catolică, din cavalerii teutoni, dintr-un ordin militar canonic într-unul pur religios catolic, redenumit acum pur și simplu "Deutscher Orden" (Ordinul german).
Începuturile promițătoare ale acestei reorganizări și transformări spirituale au suferit o lovitură severă, prin expansiunea puterii germane de sub regimul național-socialist. După anexarea Austriei de către Germania în 1938, în mod similar a ținuturile sudete din 1939, Ordinul Teutonic a fost suprimat în toată Germania Mare (Großdeutsches Reich), până la înfrângerea Germaniei la 1945. Acest lucru nu i-a împiedicat pe național-socialiști (naziști) să folosească ilustrări ale cavalerilor teutoni medievali în scop propagandistic.
Conducerea fascistă din Italia, care de la sfârșitul Primului război mondial a absorbit Tirolul de Sud, nu a fost un cadru propice, dar după încheierea ostilităților, o Italie acum democratică a oferit condiții de normalitate. La 1947, Austria (aflată încă sub controlul Aliaților) a abolit măsurile luate împotriva Ordinului și a înapoiat bunurile confiscate. În ciuda faptului că a fost împiedicat de regimurile comuniste din Iugoslavia și din Cehoslovacia, Ordinul era acum, în general, în măsură să întreprindă activități în conformitate cu principiile de bază ale tradiției sale: îngrijirea bolnavilor, a persoanelor în vârstă, a copiilor, munca în educație, în parohii și în propriile case interne de studiu. În 1957 a fost stabilită, la Roma, o reședință pentru procuratorul-general al Ordinului la Sfântul Scaun, pentru a sluji și ca adăpost pentru pelerini. Condițiile din Cehoslovacia s-au îmbunătățit treptat și, între timp, exilul forțat al unor membri ai Ordinului a condus la restabilirea Ordinului cu unele temelii modeste, dar semnificative, din punct de vedere istoric, în Germania de Vest. Surorile ordinului, mai ales, au câștigat mai multe puncte de sprijin, inclusiv școli specializate și prin îngrijirea săracilor, iar la 1953, fosta casă a canonicilor augustinieni, "Sf. Niculae" din Passau (Bavaria), a devenit Cartierul-general al surorilor. Deși reconstrucția reprezentată de regula reformistă din 1929 a pus deoparte unele categorii, precum cavalerii, de-a lungul timpului, implicarea spontană a laicilor în apostolatele Ordinului a dus la renașterea lor într-o formă modernizată, o dezvoltare formalizată de Papa Paul al VI-lea, în 1965.