Autocomplezența (în engleză: self-serving bias; în franceză: biais d'autocomplaisance; în spaniolă: sesgo de auto-servicio; în germană: Selbstwertdienliche Verzerrung) este orice proces cognitiv sau perceptual care este distorsionat de necesitatea de a menține și de a spori încrederea în sine sau de tendința de a se percepe într-o manieră exagerat de favorabilă. Myers, D.G. (2015). Exploring Social Psychology, 7th Edition. New York: McGraw Hill Education. Este înclinația unor indivizi de a-și atribui succesele propriilor abilități și eforturi și de a atribui, în schimb, factorilor externi eșecurile.
Atunci când oamenii resping validitatea feedback-ului negativ, se concentrează pe punctele forte și pe realizările lor, dar își trec cu vederea greșelile și eșecurile sau își asumă mai multă responsabilitate pentru activitatea grupului lor decât o dau altor membri, ei își protejează, de fapt, egoul de amenințări și de răniri.
Aceste tendințe cognitive și perceptuale perpetuează iluziile și erorile, dar ele servesc, de asemenea, nevoia de respect de sine. De exemplu, un student care atribuie câștigarea unei note bune la un examen inteligenței și pregătirii proprii, dar atribuie notele mici predării slabe a profesorului sau întrebărilor inechitabile din teste, putem spune că manifestă o tendință vădită spre autocomplezență.
Studiile au arătat că asemenea atribuiri se fac în diferite situații, cum ar fi la locul de muncă , în relațiile interpersonale, în sport și în luarea de decizii de către consumatori.
Ambele procese motivaționale (exagerarea încrederii în sine și autoperceperea favorabilă) și procesele cognitive (adică locusul de control, stima de sine) influențează tendința de autocomplezență. Există atât diferențe culturale (diferențe între culturile individualiste și cele colectiviste) cat și considerente de populație clinică specială (adică depresie ) în cadrul acestei tendințe. O mare parte din cercetările privind înclinația spre de autocomplezență au folosit propriile rapoarte ale participanților, bazate pe manipularea experimentală a rezultatelor sarcinilor sau în situații naturale. Unele cercetări mai moderne au întors totuși atenția asupra manipulărilor fiziologice, cum ar fi stimularea emoțională și activarea neuronală, în încercarea de a înțelege mai bine mecanismele biologice care contribuie la autocomplezență.
Istorie Teoria tendinței de autocomplezență a apărut pentru prima dată la sfârșitul anilor 1960 până la începutul anilor 1970. Pe măsură ce cercetările pe această temă au crescut, unii oameni au avut preocupări aparte în legătură cu acest subiect. În 1971, o teamă a apărut că ipoteza s-ar dovedi incorectă, la fel ca ipoteza de apărare perceptuală a lui Dixon. Cu toate acestea, teoria este acum puternică. Atunci când această teorie era încă în curs de dezvoltare, a fost în timpul cercetării subiectivismului în atribuirea demerite și răspunderi. Fritz Heider a constatat că, în situații ambigue, oamenii au făcut atribuiri pe baza propriilor nevoi, pentru a menține o înaltă stima de sine și un punct de vedere. Această tendință specifică a devenit ceea ce știm acum ca fiind tendința de autocomplezență. Miller și Ross au efectuat un studiu în 1975, care a fost unul dintre primele pentru a evalua nu numai părtinirea față de sine, ci și atribuirea succeselor și eșecurilor în cadrul acestei teorii. Ei au susținut că oamenii de sine stăpânire pe care le-au creat sunt raționali și nu depind de nevoia de respect de sine. Aceasta înseamnă că, dacă rezultatul unui eveniment este în concordanță cu așteptările persoanei, atunci ele vor face factori interni (dispoziționali). Pe de altă parte, dacă rezultatul evenimentului nu se potrivește cu așteptările persoanei, ei vor face atribuții situaționale, dând vina pe împrejurimi în loc de ei înșiși.
Metode
Teste de laborator Investigațiile în laborator privind tendința de autocomplezență diferă în funcție de obiectivele experimentale, dar au unele aspecte fundamentale comune.
Participanții îndeplinesc o anumită sarcină, deseori de inteligență, de sensibilitate socială, presupunând abilități de predare sau abilități de terapie. Participanților li se poate cere să lucreze singuri, în perechi sau în grupuri. După finalizarea sarcinii, participanții primesc feedback fals randomizat. Unele studii folosesc mecanisme de inducere a emoției pentru a investiga efectele de moderare asupra tendința de autocomplezență. În final, participanții atribuie rezultatele date diferitor cauze. Aceste atribuții sunt evaluate de către cercetători pentru a determina implicațiile asupra tendinței de autocomplezență.
Experimentarea neurală Anumite teste moderne utilizează tehnici de imagistică neuronală pentru a suplimenta procedurile fundamentale de laborator. Corelațiile neuronale ale tendinței de autocomplezență au fost investigate prin electroencefalografie (EEG), precum și imagistica prin rezonanță magnetică funcțională (fMRI). Aceste proceduri permit o înțelegere a activității zonei creierului în timpul expunerii unei tendințe de autocomplezență, precum și un mecanism de diferențiere a activității creierului între populațiile sănătoase și cele clinice.
Investigarea naturalistă Rezultatele performanței retrospective pot fi utilizate în investigarea tendinței de autocomplezență. Un exemplu în acest sens este raportul privind performanța companiei urmat de raportul de autoatribuire a rezultatelor. Aceste rapoarte de autoatribuire pot fi apoi folosite pentru a evalua modul în care succesele și eșecurile sunt văzute de angajații și directorii companiei. Această metodă poate fi utilizată pentru numeroasele variabile de rezultate pentru a determina prezența sau absența tendinței de autocomplezență.
Factori și variabile
Motivația Două tipuri de motivație afectează tendința de autocomplezență: autoîmbunătățirea și autoprezentarea. Autoîmbunătățirea își propune să mențină valoarea de sine; atribuirea de succese la nivel intern și a eșecurilor factorilor externi ajută oamenii în autoîmbunătățirea lor. Auto-prezentarea se referă la efortul de a transmite imaginea dorită celorlalți și de a face atribuiri de autocomplezente pentru a gestiona impresiile asupra celor din jur. De exemplu, ei pretind merit personal în succese, dar își declină răspunderea pentru eșecuri, în încercarea de a influența modul în care alții îi percep. Motivația funcționează împreună cu factorii cognitivi pentru a produce atribuiri de merite personale satisfăcătoare și de autoprezervare a rezultatelor.
Locus de control Locusul de control este una dintre principalele influențe ale stilului de atribuire. Persoanele cu un loc intern de control consideră că au un control personal asupra situațiilor și că acțiunile lor contează. Cei cu un locus de control extern cred că forțele exterioare, șansa și norocul determină situațiile și că acțiunile lor nu pot schimba nimic. Persoanele cu un locus extern de control au mai multe șanse de a prezenta o tendință de autocomplezență după eșec, decât cele cu un locus intern de control.
Diferența în stilul de atribuire între indivizii cu loci interni și externi de control, cu toate acestea, nu este la fel de marcată în rezultatele reușite, deoarece persoanele cu ambele tipuri de atribuire au mai puțin nevoie să-și apere succesul în imaginea de sine. Piloții avioanelor cu un loc intern de control au fost susceptibili de a avea o tendință de autocomplezență în ceea ce privește abilitățile și nivelurile de siguranță ale acestora.
Sexul Studiile au arătat o ușoară discrepanță în utilizarea de către bărbați și femei a autocomplezență. În studiile de autoraportare care investigau interacțiunile partenerului cuplurilor romantice, bărbații au avut tendința de a atribui partenerilor lor mai multe interacțiuni decât femeile. Aceasta este o dovadă că bărbații pot manifesta tendința de auto-deservire mai mult decât femeile, deși studiul nu privea atribuții pozitive de interacțiune.
Vârsta Adulții în vârstă s-au dovedit a face mai multe atribuiri cauzale interne pentru rezultatele negative. Stilul de atribuire diferențiat la vârste diferite indică faptul că tendința de autocomplezență poate fi mai mică la adulții mai în vârstă. Acești adulți mai în vârstă, care au atribuit rezultatele negative mai mult factorilor interni, s-au evaluat, de asemenea, și că au o stare de sănătate mai slabă, astfel încât factorii emoționali negativi se pot contopi cu efectele vârstei.
Cultură Există dovezi ale diferențelor încrucișate între culturi în tendința de autocomplezență, în special atunci când se iau în considerație societăți individualiste (occidentale) versus societăți colectiviste (non occidentale).
Obiectivele familiei și ale grupului sunt importante în culturile colectiviste. În contrast, obiectivele și identitatea individului, pe care sunt axate societățile individualiste, sporesc nevoia oamenilor din aceste culturi să-și protejeze și să-și sporească stima de sine.
În timp ce s-au demonstrat diferențe, literatura conflictuală a citat asemănarea în atribuirile cauzale atât în culturile individualiste cât și colectiviste, în special între Belgia, Germania de Vest, Coreea de Sud și Anglia.
Observarea naturalistă și informațiile care compară rezultatele atribuirilor din Statele Unite și cele ale companiilor japoneze arată că sensul și funcția psihologică a atribuirilor interne față de cele externe sunt similare în toate culturile, dar diferența este în strategia de atribuire. Nu s-a ajuns la un consens asupra influențelor culturale încrucișate asupra autocomplezenței, deși unele diferențe sistematice par a fi prezente, în special între culturile occidentale și non occidentale. De exemplu, un studiu realizat de Kudo și Numuzaki intitulat: "Explicarea și direcționarea automată a biosului în Japonia în reexaminarea eșecului autocomplezenței la succes și la eșec" a arătat că participanții la condiția de succes au dat mai multe atribuiri interne decât participanții la eșec, chiar dacă cercetările trecute au arătat în mod constant că poporul japonez nu are tendința de autocomplezență.
De asemenea, un alt studiu realizat de Hugten și Witteloostuijn, intitulat "Efectul limbii străine asupra tendinței de autocomplezență: Un experiment de teren în clasa de liceu", a arătat rezultatele pe care elevii cu vârste între 13-15 ani, non nativi englezi tind să arate mai multă autocomplezență decât cei care procesează feedback-ul în limba lor nativă olandeză.
Rol Investigațiile privind tendința de autocomplezență fac distincția între rolul participanților ca actori al unei sarcini sau ca observatori ai altora care îndeplinesc o sarcină, strâns legată de asimetria actorului-observator.
Actorii dintr-o sarcină prezintă părtinirea de auto-servire în atribuțiile lor față de feedback-ul propriu de succes sau de eșec, în timp ce observatorii nu fac aceleași atribuții cu privire la rezultatul sarcinii unei alte persoane.
Observatorii tind să fie mai obiectivi în atribuirile interne sau externe ale altor persoane. Acest lucru se datorează faptului că imaginea de sine a actorilor este provocată direct și, prin urmare, actorii simt nevoia de a-și proteja propria imagine de sine, dar nu simt aceeași înclinație de a face acest lucru atunci când imaginea de sine a altora este amenințată.
Stima de sine și emoția Emoțiile pot influența sentimentele de respect de sine, care, la rândul lor, modifică nevoia de a-și proteja identitatea. Persoanele cu o înaltă stima de sine se crede că au mai mult de protejat în imaginea lor de sine și, prin urmare, manifestă tendința de autocomplezență mai des decât acei indivizi cu stima de sine scăzută.