Cultura tunisiană reprezintă o sinteză a diverselor dinastii și culturi care și-au pus amprenta asupra spațiului, respectiv berberă, punică, romană, evreiască, creștină, arabă, musulmană, turcă și franceză. Tunisia stă la baza unei răscruci de civilizații, iar cultura sa, cu o moștenire istorică de circa 3 000 de ani, înfățișează o țară care, prin poziția sa geografică în bazinul Mării Mediterane, denotă inima mișcării de expansiune a marilor civilizații mediteraneene și a religiilor monoteise. miniatura|Ceramică tunisiană Istoria Tunisiei dezvăluie o succesiune a culturilor mediteraneene. În urma epocii Cartaginei punice, Imperiul Roman (Romano-African) își lasă amprenta asupra teritoriului prin intermediul unor monumente precum amfiteatrul din El Djem sau situl arheologic de la Cartagina, care fac parte din patrimoniul UNESCO. După câteva secole în care a avut loc dezvoltarea creștinismului în cadrul Bisericii africane, cuceririle arabe au transformat țara și au făcut din Kairouan un centru intelectual renumit. Cucerirea turcă din secolul al XVI-lea, care își avea centrul la Istanbul, a permis reprezentaților locali ai sultanului să își câștige treptat independența, menținută până la instaurarea protectoratului francez, care a contribuit la modernizarea teritoriului.
Motoarele culturii tunisiene actuale sunt diverse și marcate de moștenirea diversă: muzee precum Bardo, arhitectura orașelor precum Sidi Bou Saïd, Tunis sau Sousse, bucătăria care include franzela, brânza sau croissant-ul francez, dar și pastele italienești, muzica ce are influențe andaluze și otomane și educația marcată de o arabizare generală care a dus la apariția literaturii tunisiene.
Origini culturale stanga|miniatura|Amuletă, sec IV-III î. Hr. Enciclopedia 360 descrie Tunisia ca pe o țară care „nu a dezvoltat o artă cu adevărat originală”, dar care este „puternic influențată de către succesiunea de varietăți” și a are în dotare „monumente care înfățișează diverse etape ale istoriei sale”. În studiul său asupra Politicii culturale în Tunisia, Rafik Saïd notează: „în acest teritoriu relativ restrâns s-au produs […] succesiuni, suprapuneri, confruntări de maniere și doctrine […], cum istoria rar prezintă”. Janice Deledalle-Rhodes califică Tunisia drept țară „cosmopolită”, considerând că „Tunisia nu se poate integra în rândul coloniilor, ci ar putea fi colonia întregii lumi, întrucât moștenește o multitudine extraordinară de culturi”.
Această viață culturală datează din epoca preistorică, după cum atestă dolmenele din apropierea orașului Bousalem și picturile rupestre din Sahara tunisiană . Hermaïon d'El Guettar, cea mai antică manifestare religioasă din lume, descoperită în apropierea orașului El Guettar, în sudul țării, datând de la finalul aceleiași epoci.
Epoca libico-berberă a fost tensionată, iar continuitatea acesteia se resimte chiar și în Tunisia actuală. Era cartagineză a fost marcată de influențe feniciene, grecești și egiptene. Așadar, în arta punică a fenicienilor occidentali au fost descoperite componente egiptene, precum prelucrarea sticlei — au fost descoperite măști mici de sticlă în morminte punice, masca fiind reprezentativă pentru mentalul fenician și având scopul de a alunga demonii și spiritele rele — și motive precum lotusul, regăsite în decorarea obicetelor și clădirilor. miniatura|Dougga Picturile și sculpturile de pe capacele sarcofagelor necropolelor din Cartagina și El Alia, împreună cu arhitectura mausoleului din Dougga, îmbină stilul coloanelor ionice cu cel al piramidelor egiptene, dezvăluind astfel influențele Greciei și Egiptului. Mai mult decât atât, asupra anumitor creații locale încă sunt reprezentate hieroglife, însă rolul lor este pur și simplu decorativ. În plus, există și dovezi ale înfluenței elenice datând din secolul al IV-lea î. Hr., suprapuse influențelor egiptene și adăugate cuturii punice.
Sculptura a evoluat de la un stil hieratic, aproape simbolic, către unul mai reprezentativ, care idealiza perfecțiunea corpului uman, a unui stat etc. Arta ceramicii grecești este copiată de asemenea, inclusiv în termeni calitativi, în mod treptat (se presupune că olari greci s-ar fi stabilit în Cartagina). Lucrările romane din Tunisia nu se deosebesc de cele din Europa. Printre acestea se numără Thuburbo Majus, Gigthis, amfiteatrul din El Djem, Dougga Capitol, băile lui Antonius, arcul de triumf din Caracalla. miniatura|Marea Moschee din Kairouan Ulterior, când creștinismul este adoptat în Cartagina, inspirația religioasă devine un mijloc de combatere a conducătorului: Tertulian devine faimos datorită violenței stilului și rigurozității prescripțiilor sale. Biserica Africană este ilustrată alături de martiri cunoscuți, precum Ciprian de Cartagina și episcopi ca Augustin de Hipona, bucurându-se de un mare prestigiu. Sunt ridicate numeroase monumente creștine, precum catacombele de la Sousse sau baptisteriul de la Makthar. Bazilicile precum cea a Sfântului Ciprian au multiple naosuri, construcția lor fiind bazată pe modelul sirian. Marea majoritate a acestor monumente sunt decorate cu motive pagâne. Rămânând fidelă conciliului de la Niceea, Biserica este supusă unei perioade lungi de persecuții ale regimului vandalilor, fiind confiscată o parte din bunurile sale. Venirea bizantinilor a dus la dispariția acetora din urmă și la restaurarea episcopiilor ortodoxe. În această perioadă, numeroase coline sunt încoronate cu fortificații bizantine, precum în Kelibia.
În timpul cuceririi arabe, mai precis în perioada dinastiei aghlabide, orașul Kairouan devine un centru intelectual de renume, dotat cu o casă a înțelepciunii, deschisă pentru oamenii de știință. Oqba Ibn Nafi Al Fihri o numește „inima islamului până în vecie”. În acleași timp, centrul de studii, traducere și cercetare, joacă un rol importamt în propagarea științelor, inclusiv în domeniul medical. În matematică, sunt de menționat contribuțiile în ceea ce privește algoritmii computaționali. Arabii construiesc edificii specifice arhitecturii islamice. În timp ce unele păstrează detalii bizantine, precum Moscheea celor trei Porți din Kairouan sau ribatul din Sousse (secolul al IX-lea), altele, care încă dețin vechile forme de capiteluri și coloane sunt pur arabe, precum marile moschei din Tunis și Kairouan (secolul al IX-lea) sau neagă influența mesopotamiană, ca Marea Moschee din Mahdia (secolul al X-lea).
De-a lungul secolelor al XIV-lea și al XV-lea, numărul poeților, savanților și istoricilor este în creștere. Moscheea Zitouna, care găzduiește prima universitate islamică, se dovedește a fi un centru intelectual activ, reunind doctori și savanți precum Ibn Zaïtoun, Ibn Al Abhar, Ibn Al Gafsi sau Ibn Arafa. Grație unor oameni de știință ca Ibn Khaldun și scriitori ca Abu Al-Qassim Al-Shabbi, timp de secole, Tunisia a fost un centru cultural important la nivel arabo-musulman, mediteranean și mondial.
În timpul cuceririi turcești (secolul al XVI-lea), moschei precum Sidi Mahrez din Tunis sunt ridicate pe planul bisericilor din Constantinopol, însă zavii precum Kairouan își păstrează stilul magrebian.
Protectoratul francez și-a pus amprenta asupra arhitecturii locale, prin adăugarea unui stil urban nou, care poate fi identificat în construirea unui nou oraș cu un plan „hippodamez”, juxtapus medinei antice Tunis. Stilul elaborat, denumit „rococo tunisian”, face ca teatrul de pe bulevardul Bourguiba să constituie un exemplu strălucit.
Simboluri naționale miniatura|250x250px|Steaguri tunisiene Datorită dimensiunii reduse și a omogenității în ceea ce privește populația și cultura, identitatea națională tunisiană este puternică și eforturile de a crea o cultură națională au fost mai puternice decât originile etnice variate care încă marcau stratul social în secolul al XIX-lea. Ea se regăsește constant în istoria modernă — în special în lupta împotriva protectoratului francez și în constituirea statului modern care i-a urmat — prin intermediul sărbătorilor naționale, nume ale străzilor care amintesc persoane sau date importnate, filme sau documentare. stanga|miniatura|174x174px|Stemă tunisiană În timpul regimului președintelui Zine El Abidine Ben Ali (1987-2011), referința oficială la cifra 7 (7 noiembrie 1987 fiind data începutul acestui regim) și tematica „schimbării” au contribuit la perpetuarea acestei tradiții.
Drapelul Tunisiei a luat naștere la ordinul lui Hussein II Bey, ca urmare a distrugerii diviziei navale tunisiene de la 20 octombrie 1827, cu scopul de a distinge flota tunisiană de celelalte flote din Marea Mediterană. În urma acestor circumstanțe, drapelul a fost adoptat oficial în anul 1831.
Asemănarea cu drapelul Turciei se datorează faptului că beii tunisieni au fost vasali ai Imperiului Otoman. Ele se diferențiază atât prin inversarea culorilor semilunii și a stelei, într-un cerc alb, cât și prin poziționarea emblemelor.
Stemele naționale sunt adoptate oficial în anul 1861 și revizuite în special la 21 iunie 1956 și la 30 mai 1963. Partea superioară prezintă o galeră punică pe mare, iar partea inferioară este divizată vertical: în stânga se află o balanță neagră, iar la dreapta un leu negru apucând un iatagan de argint. Între cele două părți se află o flamură cu deviza națională: Liberté, Dignité, Justice, Ordre.
Religie miniatura|Rugăciunea de seară la Marea Moschee din Kairouan alt=Pandantiv|miniatura|Hamsa|stanga Constituția tunisiană de la 1959 permite exercitarea liberă a religiilor, cât timp nu subminează ordinea publică. Guvernele președinților Habib Bourguiba și Zine El Abidine Ben Ali respectă, în general, acest drept, doar că nu permit înființarea partidelor pe baze religioase, interzic prozelitismul și limitează purtarea hijab-ului, în special în administrații publice și școli. Constituția tunisiană din 2014 solicită statului să garanteze libertatea de credință și conștiință, precum și libera exercitare a închinării, protejarea sfințeniei, garantarea neutralității lăcașelor de închinare, diseminarea valorilor moderației și toleranței, interzicerea acuzațiilor de apostazie și se opune incitării la ură și violență.
Islamul este religia principală și oficială în Tunisia, cu o rată de aproximativ 99% din populație; 85% dintre musulmanii tunisieni sunt suniți de rit malekit, restul dedicându-se cultului hanefit.
Sărbătorile religioase musulmane, precum Eid al-Adha, Eid ul-Fitr sau Mawlid - Nașterea Profetului, sunt considerate concedii. Predarea religiei islamice este obligatorie în școlile publice, dar curriculum-ul de studii religioase la nivel secundar include și istoria iudaismului și a creștinismului. De asemena, există și o comunitate mai mică de musulmani sufiți, însă nu există statistici cu privire la dimensiunile sale.
Spre finalul anilor 1970, o mișcare islamistă, bazată pe o adeziune strictă la Coran și la alte texte sacre și opusă practicilor heterodoxe, este dezvoltată și atinge apogeul prin înființarea unui partid politic, Ennahdha, în anii 1980. Majoritatea liderilor săi au fost arestați sau exilați în anii 1990, înainte ca partidul să fie legalizat după revoluția din 2011.